(Marcu, 13, 37)
Mânuitorul îndeamnă la priveghere. Dar oare ce înseamnă să
priveghem?
Este o stare care ține multă vreme, care nu are limite de
timp. În privegherea adevărată omul îl caută pe Domnul cu suflet treaz; se
ridică deasupra zgurii pământului. Dar starea de priveghere nu este una goală
de conținut. Ea presupune rugăciune, iar rugăciunea este convorbirea omului cu
Dumnezeu, este pârâiașul care curge cu ape limbezi din sufletul nostru. Deci
privegherea presupune rugăciune, iar rugăciunea este fundamentată pe credință,
iar credința se bazează pe dragostea creștină. Desigur, credința, dragostea,
rugăciunea presupun mișcarea sufletului către Dumnezeu și către aproapele.
Creștinismul nu este teorie. Este viață. De aceea, tot ceea ce rostim, gândim
și facem poate fi o rugă sau o blasfemie. Fiecare dintre noi, acolo unde
lucrăm, în familie, în bloc, oriunde, suntem în poziția de creștini și trebuie
să ne comportăm ca atare.
Apoi nu trebuie uitat faptul că rugăciunea trebuie să fie
curată, să fie făcută în duh și adevăr, iar duhul și adevărul presupune să avem
inimă bună, faptă cumpătată, nădejde de ne clintit și pace a sufletului. Cenușa
nepăsării nu poate susține rugăciunea. Rugăciunea înseamnă sinceritate. Fățarnicii
care își arată credința prin adunări publice și la colțurile ulițelor, cei care
simulează evlavia și postirea nu plac Domnului. Discreția vieții interioare
curate este iubită de Domnul.
Sfânta Scriptură ne îndemnă să căutăm mai întâi împărăția
Domnului și faceți dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga. Cum căutăm
cele ale Domnului? Prin rugă și faptă! Fă binele întotdeauna și ai rostit cea
mai curată rugăciune! Inima rostește cea mai curată rugăciune, iar mâinile care
se jertfesc pentru aproapele sunt ramurile sufletului.
Omul priveghează atunci când muncește, când se jertfește,
când se dăruiește. Noi, oamenii, suntem bolnavi de condiționări. Vă asigur că
atunci când ne oferim fără cruțare, fără negocieri inutile, fără teama că nu
vom fi răsplătiți suficient, vom învinge, vom câștiga mult mai mult.
Cel ce se roagă cu credința cea vie, cu duhul și cu
adevărul, va rămâne ne atins de rele, va suferi și va răbda totul fără a simți
greutatea zilelor și însuși cel fără credință văzându-l se va îndemna la
rugăciune. Uneori, pare că Domnul nu face astfel cu cel rugător. În realitate
nu știm ce este în sufletul fiecăruia. Doar Dumnezeu știe. Evaluările noastre
nu cunosc realitatea și nici pedagogia divină. Datoria noastră este să ne
rugăm, să simțim că am făcut-o din tot sufletul și din tot cugetul nostru și
răspunsul va veni, dacă Domnul știe că ne va fi de folos.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu