Gânduri în comun

O discuţie despre ce uneşte şi ce desparte cele două “biserici-surori” cu preoţii ortodox Paul Negoiţă şi catolic Sebastian Lucaciu

“Hristos a Înviat!”, sintagma prin care creştinii din întreaga lume îşi mărturisesc credinţa în jertfa Mântuitorului, va răsuna, sâmbătă noapte, din piepturile tuturor credincioşilor ortodocşi, romano-catolicşi greco-catolici. Aceasta pentru că, în acest an, precum în 2010, Sfintele Paşti se sărbătoresc deodată, atât în bisericile creştine de rit latin, cât şi în cele de rit bizantin. Acesta a fost pretextul discuţiei pe care am purtat-o în compania a doi slujitori ai altarului din Municipiul Buzău, preotul ortodox Paul Negoiţă şi preotul romano-catolic Sebastian Lucaciu, pe tema aspectelor care separă şi, mai ales, care unesc cele două biserici. Drept pentru care le-am propus celor doi participanţi la discuţie să vorbească, fiecare în parte, despre cum vede diverse aspecte ale credinţei biserica ai cărei slujitori sunt. Şi lăsăm în seama cititorilor să judece cât din sintagma de “biserici-surori”, atribuită bisericilor Catolică şi Ortodoxă, îşi regăseşte suportul în cotidian. (C.B.)

Care este motivul sărbătoririi la date diferite a Paştelui?

Pr. Sebastian Lucaciu: „Biserica Catolică păstrează norma Conciliului de la Niceea, din anul 325, care este simplă: prima duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară, este Duminica Paştelui. Aşa este de atunci până în ziua de azi, şi cu Calendarul Iulian şi cu Calendarul Gregorian. Punct!”

Pr. Paul Negoiţă: „Aceeaşi regulă o păstrează şi Biserica Ortodoxă, de aceea se întâmplă, uneori, ca Paştele să pice în aceeaşi duminică. Diferenţa apare din faptul că Bisericile Ortodoxe merg, în calcularea datei Paştelui, pe Pascalia Veche, pe un calendar neîndreptat, pe un calendar vechi. Există şi acum discuţii în sânul Ortodoxiei referitoare la uniformizarea datei, a Paştelui, regula de la Niceea fiind foarte simplă: Paştele trebuie sărbătorit în prima duminică cu lună plină, după echinocţiul de primăvară. Dar, revenind la cuvintele frumoase ale părintelui Lucaciu, nu are importanţă data la care se sărbătoreşte Paştele, ci spiritul şi pregătirea pe care le ai şi strădania şi jertfa pe care le faci pentru întâmpinarea acestei sărbători”.

Care este modul în care se ţine Postul Paştelui la ortodocşi şi la catolici?

Pr. Paul Negoiţă: „Postul este o abţinere totală sau parţială de la anumite mâncăruri şi băuturi pentru o perioadă de timp determinată, în conformitate cu calendarul creştin. Postul are origini străvechi şi, pe lângă aspectul spiritual, pe lângă dorinţa de a-ţi încerca voinţa, în cea mai simplă luptă – pentru că un creştin are şi alte lupte de dat. Postul este o cale de respectare a Poruncilor Divine -, postul este un mod de viaţă un mod de trăire a armoniei trupului cu duhul şi, fără tăgadă, un mijloc de profilaxie medicală.

 Sunt mai multe feluri de a posti, după durată şi asprime. Sunt posturi de o zi. Sunt posturi de mai multe zile. În calendarul creştin-ortodox, patru posturi mari.

Postul Sfintelor Paşti este un post pe care-l denumim post prin excelenţă, datorită asprimii sale.

În conformitate cu sărbătoarea pentru care ne pregătim, este un post mai lung, are 48 de zile şi regula acestui post este următoarea: în primele două zile, luni şi marţi, se ajunează desăvârşit, practic nu se mănâncă nimic, eventual seara, se consumă apă, legume, fără untdelemn, apoi, în fiecare zi, postul este la fel de aspru. După ora patru (după-amiază, n.r.) se consumă legume fierte, fără untdelemn şi se bea apă.Postul Paştelui se înăspreşte în ultima săptămână, în Săptămâna Patimilor. Luni, marţi, miercuri şi vineri sunt zile aspre de post. Există şi dezlegări, la puţin vin şi la puţin untdelemn, în zilele de sâmbătă şi duminică. Sunt doar douădezlegări la peşte: în ziua de Bunavestire şi de Florii.”

Pr. Sebastian Lucaciu: „Aş face, pentru început, distincţia între, pe de o parte, post şi abstinenţă, şi, pe de altă parte, o distincţie în ceea ce priveşte postul din punct de vedere calendaristic, al timpului acordat. Cât priveşte prima distincţie, Biserica Catolică face această deosebire între post, şi anume a mânca numai una dintre cele trei mese zilnice pe săturate, şi abstinenţă, adică abţinere, de la carne, în mod obişnuit, în mod tradiţional. Din acest punct de vedere, postul latin este mult mai uşor decât cel bizantin. În ceea ce priveşte celălalt aspect, temporal, de pregătire în vederea unei sărbători, postul, în Biserica Latină, se desfăşoară, gravitează, în jurul celor două mari sărbători legate de Mântuitorul, Naşterea şi Învierea. Şi avem Postul Adventului, Postul Crăciunului, de patru săptămâni, şi Postul Mare, de şase săptămâni. În ceea ce priveşte aspectul acesta, de pregătire, Biserica insistă mult asupra pregătirii duhovniceşti, pregătirii spirituale. „Sfâşiaţi-vă inimile şi nu hainele!”, spune Profetul Ioel. Postul care-I place Domnului, încă din Vechiul Testament, nu-i acela de jertfe, şi profeţii au cuvinte extrem de aspre la un cult adus lui Dumnezeu pur formal. Aceste două timpuri de pregătire, ale posturilor, sunt, în viziunea Bisericii, timpuri de pregătire duhovnicească, adică timp de rugăciune mai intensă, timp de spovadă mai deasă, timp de frecventare a Sfintei Scripturi, cu atenţie, cu timp dăruit lecturii, cu o participare mai activă la Sfânta Liturghie, cu fapte bune, aşa ne pregătim pentru a-L primi întru lumină pe Mântuitorul. Postul alimentar este recomandat, însă, în Biserica Latină a intervenit o nuanţă, dat fiind că, în zilele noastre, carnea nu mai este un produs de lux la care cu adevărat se renunţă – la noi în ţară, poate mai puţin – dar se accentuează o renunţare care, într-adevăr, să atingă. Că degeaba renunţi la carne, dacă înjuri ca birjarul. Renunţi la nu-ştiu-ce, dar te-mbeţi. La o adică, dacă este să renunţi la ceva, renunţi la ce te arde, la un pahar în plus, la un timp pierdut, iar timpul acela câştigat se cere a fi folosit în mod duhovnicesc, în mod spiritual”.

De ce ortodocşii şi catolicii îşi fac diferit semnul crucii?

Pr. Sebastian Lucaciu: „Ordinea în care este trasat semnul Crucii reflectă sensul binecuvântării, al ordinii în care preotul binecuvântează de la altar. Şi preotul, când binecuvântează poporul, aşa face semnul Crucii, de la stânga la dreapta. Credincioşii din ritul latin copiază, aş spune, sensul dat de mâna preotului, de la stânga la dreapta, cu mâna întreagă, dar nu este nicio semnificaţie în acest mod de a face semnul Crucii, cu mâna întreagă”.

Pr. Paul Negoiţă: „Semnul Sfintei Cruci nu cred că ne deosebeşte foarte mult. Noi, ortodocşii, unim cele trei degete ale mâinii în mijlocul palmei şi ne însemnăm trupul în formă de cruce cu ele, pentru că cinstim Sfânta Treime. Sigur, am găsit interpretări variate, care făceau referire la ordinea persoanelor Sfintei Treimi sau la impactul spiritual asupra trupului în funcţie de modul în care ne facem cruce. Referirile respective urmăresc sublinierea anumitor diferenţieri între ortodocşi şi catolici. Important este, însă, ceea ce ne apropie, nu ceea ce ne depărtează.

Important este să ne facem semnul Sfintei Cruci şi să înţelegem că semnul Sfintei Cruci este un act exterior prin care ne identificăm cu Hristos cel Răstignit.

Semnul Sfintei Cruci ni-l facem când trecem pe lângă o biserică, atunci când îi trecem pragul sau când participăm la un serviciu religios sau ne rugăm acasă. Îl facem, aproape instinctual şi când …aş spune, mai puţin academic…”dam de bucluc. Este o formă pompieristică de manifestare când îţi aminteşti de Dumnezeu doar la necaz sau nevoie.

Purtarea Crucii este o stare de spirit şi un act plin de demnitate. Îndemnul Mântuitorului nu este adresat ortodocşilor sau catolicilor, ci tuturor creştinilor. Aici nu ne deosebim. În profunzime suntem fraţi.

De ce catolicii nu văd chipul preotului la spovedanie?

Pr. Sebastian Lucaciu: „Motivul confesionalului este, evident, acela de a salvgarda sentimentele penitentului care vine la spovadă, de a salvgarda discreţia şi jena pe care o are fiecare în a-şi mărturisi păcatele. Este un semn al acestei discreţii şi al acestei griji pentru celălalt, pe de o parte. Pe de altă parte, în confesional, unde în mod obişnuit, penitentul nu-l vede pe preot şi viceversa, se are în vedere mai mult efectul spovezii care lucrează în inima penitentului, putem spune că este, în mod subiectiv strict potenţat tocmai de acest anonimat. Ştie cel care intră la spovadă că lui Hristos I se spovedeşte, nu părintelui Popescu. Nu-l vede, nu-l cunoaşte, nu este văzut, nu este cunoscut, doar Răstignitul, cel care este reprezentat în confesional, îl vede, îl aude, îl dezleagă. Totuşi, mulţi oameni vor să-l vadă pe cel căruia i se mărturisesc, şi au apărut confesionale moderne, unde stai la masă şi îl vezi pe preot. Şi acest lucru este valabil, aşa cum nu-ţi este ruşine să păcătuieşti, tot aşa trebuie să-l vezi pe preot. Sunt două modalităţi, rezultatul este acelaşi, iertarea păcatelor”.

Pr. Paul Negoiţă: „Este foarte interesantă relaţia pe care trebuie să o aibă penitentul cu duhovnicul. Şi la noi sunt cazuri în care, deşi nu suntem despărţiţi de un perete, vin persoane pe care nu le cunoaştem. Unele evită relaţia cu preotul din parohie, considerând că este mai comod, mai simplu, să-şi destăinuiască păcatele în altă parte.Atitudinea de acest fel este o eroare. Tocmai relaţia deschisă între preotul duhovnic şi penitent poate să creeze un drum spre îndreptare. Preotul trebuie să fie asemenea unui medic, să cunoască cât a greşit penitentul şi care a fost motivaţia şi contextul săvârşirii păcatului, pentru a-i da un sfat util.Credinciosul nu trebuie să se teamă, în niciun caz, de faptul că preotul ar ţine minte păcatul lui sau, Doamne-fereşte că l-ar divulga. Secretul Spovedaniei este protejat de canoanele bisericeşti şi de legislaţia civilă. Nu poţi fi martor la un proces, în calitate de preot, destăinuind ceea ce ţi-a mărturisit cineva. Nimeni nu trebuie să aibă temeri sau să găsească scuze. Este important să te spovedeşti cu sinceritate, căinţă şi deplin conştient de actul pe care-l faci. Nimeni nu este obligat să se spovedească, nimeni nu este forţat de preot să o facă. Tocmai de aceea trebuie să accentuăm aspectul mărturisirii complete. Spovedanie făcută cu sinceritate este singura primită în faţa Domnului. O spovedanie care nu este urmată de repetarea păcatelor îşi atinge ţinta”.

Sunt familii mixte compuse din ortodocşi şi catolici în Buzău? Cum se manifestă în relaţia cu Biserica?

Pr. Paul Negoiţă: „Sunt familii mixte în parohia unde slujesc, formate din oameni extraordinari, care trăiesc în armonie. Unii merg o duminică la Biserica Catolică, cealaltă vin la noi la biserică. Familiile respective sunt vizitate atât de mine cât şi de părintele Pavel (pr. Pavel Butnariu, preotul paroh romano-catolic, n.r.). S-a întâmplat să fim împreună la diferite evenimente. Au fost coincidenţe fericite. Familia respectivă primea, astfel, dublă binecuvântare. Sigur, au fost şi momente oarecum delicate. Unul dintre membrii familiei ieşea din post, adică sărbătorea Paştele, celălalt ar fi trebuit să mai postească. Însă faptul că şi-au păstrat credinţa şi că au un respect comun, atât faţă de noi, cât şi faţă de Biserica Catolică, este un semn de profundă trăire interioară. Este un motiv de bucurie pentru mine să-i văd trăind în bună-înţelegere. Sunt un model pentru mine, ca om şi ca slujitor al Domnului. Sunt foarte apropiat de preoţii Bisericii Catolice din Buzău. Sunt oameni special. Părintele Pavel este un model. Un gospodar, un om sincer, un om al armoniei şi al dragostei frăţeşti.

Pr. Sebastian Lucaciu: „Legat de ce spunea părintele cu postul, eu am auzit o altă vorbă: „Da, e bine, mănânc de două ori cozonac!”.

                                                                       
Interviu realizat de domnul Călin Bostan