Arătările Mântuitorului
Pentru că mai văzut Tomo ai crezut, fericiți sunt cei care
nu au văzut și au crezut.
(Ioan, 20, 29)
Omul se zbate zilnic între ceea ce îi este de folos și ceea
ce nu-i aduce rezultate binecuvântate. Depinde totul de modul în care se
raportează la divinitate.
Îndoiala face parte din structura noastră interioară. Cine
nu a avut îndoieli în viață?! Fiecare ne-am îndoit la un moment dat. Este
normal să fie așa. Nu putem crede tot ceea ce auzim. Uneori ne îndoim chiar și
de ceea ce vedem. De aceea, Dumnezeu ne-a dat voință liberă și putem să ne
manifestăm cu scepticism, cu neîncredere, în cele mai diverse chestiuni de
viață. Dar cum Dumnezeu iubește creatura Lui, nu l-a forțat nici în materie de
credință să țină linia dreaptă. Sunt destule cazuri, chiar și în istoria
biblică, de personaje care s-au îndoit de anumite realități divine. Celor care
s-au îndoit cu bună-credință, din dorința de cunoaște mai mult, Dumnezeu le-a
dat șansa dumiririi. Cazul cel mai cunoscut de îndoială este Apostolul Toma,
personaj devenit proverbial prin atitudinea sa, deoarece nu i-a crezut pe
ceilalți frați de apostolat, nu s-a încrezut în atâția ochi, ci a vrut să pună
degetul lui în coasta Domnului și în semnul cuielor. Domul i s-a arătat lui
Toma, iar apostolul cel necredincios a fost pe deplin încredințat de realitatea
învierii.
Domnul Hristos – așa cum scriu Sfintele Evanghelii -, s-a
arătat după înviere și altora, nu doar lui Toma, cel numit Geamănul. Erau și
alții care aveau dor aprins să-l vadă. De aceea, rând pe rând s-a arătat unora
dintre cei care l-au cunoscut.
Primele care au avut bucuria să-l vadă au fost femeile care
l-au însoțit prin lungile călătorii prin colbul Țării Sfinte. Sensibilitatea și
devotamentul lor nu le-au dat pace. Au plecat dis-de-dimineață – așa cum spun
textele evanghelice – la mormânt, așa cum femeile din ziua de astăzi merg cu
tămâie la morții lor. Aveau suficient curaj și dragoste, încât să nu trimită
mesageri, ci să meargă chiar ele, pentru a împlini pe îndelete ceea ce nu au
reușit să facă după moartea Domnului. Ajunse la mormânt au primit vestea
îngerului care le-a îndemnat să meargă în Galileea, pentru a-L vedea iarăși. Au
fost cuprinse de spaimă, uimire și mare emoție primind o asemenea veste. Maria
Magdalnea s-a aplecat cu pietate ca să vadă printre lacrimi, locul unde a zăcut
Domnul. În acele clipe de unice Domnul a apărut și a zis: Marie! Iar ea a
răspuns: Învățătorule! Apoi Mântuitorul a continuat: Nu te atinge de mine, căci încă nu m-am suit la Tatăl meu și la Tatăl
vostru, la Dumnezeul Meu și la Dumnezeul vostru ( Marcu, 16, 9; Ioan, 20,
11-17).
După această minunată primă întâlnire, pe drumul de
întoarcere Domnul li s-a arătat iarăși, zicând: Nu vă temeți, mergeți și spuneți fraților mei că voi merge înainte de
voi în Galileea, acolo mă vor vedea ( Matei, 18, 8-10; Marcu, 16, 9).
Grea misiune primită de sfintele femei. Apostolii, răvășiți
de atâtea evenimente cu turnură nefericită pentru speranțele lor în mântuire,
în Mesia, stăteau temători de frica iudeilor. Urmau să se întoarcă la treburilor
lor, la familiile lor, cu melancolii, cu experiențe spirituale pline de miez,
dar și cu sentimentul înfrângerii. Ceea ce au căutat, cel în care au crezut…era
mort…Timpul lor fusese, totuși, irosit, iar rosturile lor abandonate fără
rezultatul așteptat…
Deși apostolii erau încă în Ierusalim, o parte dintre
credincioși începuseră să se împrăștie. Un exemplu biblic este oferit de Luca
și Cleopa, ucenici care au plecat spre Emaus. Au fost întâlniți pe drum de
Iisus vorbind despre Înviere. Fără să-L recunoască, ei au povestit Călătorului
pe care l-au întâlnit ceea ce i-a marcat cel mai tare: răstignirea. În același
timp au făcut o mărturisire a suferinței lor spunând: noi nădăjduiam că Acesta are să izbăvească pe Israel și cu toate
acestea astăzi sunt trei zile de când s-au petrecut toate. Au vorbit și au
călătorit continuând să vorbească despre Cel care le era tovarăș de drum. Se
apropiau de destinație și încă nu știau cu cine călătoresc împreună. În Emaus,
însă, când au frânt pâinea, li s-au deschis ochii și l-au cunoscut, iar apoi
S-a făcut nevăzut ( Luca 24, 13 – 33; Marcu 16, 12-13).
Ceilalți apostoli erau cutreierați de gândul plecări spre
locurile lor, dar așteptau să se mai liniștească puțin vâltoarea evenimentelor.
Erau cunoscuți mulțimii și se temeau. De aceea stăteau încuiați. În urmărea
privirea vicleană a fariseilor, batjocora cărturarilor și dorul după
Învățătorul lor cel bun, de care s-au despărțit atât de brutal.
În această atmosferă, în care sufletele lor erau destul de
tulburi, zbătându-se între atâtea extreme, Domnul a intrat peste ei, prin ușile
încuiate și lea zis: Pace vouă!
Văzându-le uimirea și teama, pentru a-i liniști, a continuat: Pentru ce se ridică astfel de gânduri în
inimile voastre? Vedeți mâinile și
picioarele mele, căci eu însumi sunt. Pipăiți-mă și vedeți că duhul nu are
carne și oase precum mă vedeți pe mine având.
Așa s-a arătat Mântuitorul! Nu era o nălucă, nu era un vis!
Era realitate! De aceea curajul apostolilor a devenit de ne învins și au avut
puterea să meargă până la marginile lumii și până la sacrificiul suprem.
Învățătorul lor înviase, iar apostolii erau pe deplin convinși. Domnul nu doar
li se arătase, ci le-a cerut și ceva de mâncare, și, în fața lor a mâncat dintr-un
pește fript și dint-un fagure de miere. În același timp le-a vorbit despre cum
trebuie ă să petreacă toate acestea și le-a dat putere pentru a ierta păcatele
(Luca, 24, 33-48; Ioan, 19, 20-23).
După frumoasa întâlnire, care a schimbat total și definitiv
starea de spirit a ucenicilor, făcându-i să înțeleagă că tot ceea ce le-a
mărturisit anterior morții sale pe cruce este real, i-a părăsit, iar ei, cu
bucurie în suflet i-au povestit celui absent, Toma, minunata întâlnire. Sceptic
și cu note de invidie în glas, a răspuns cu respingere și îndoială: Dacă nu voi pune degetul meu în semnul
cuielor și nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede!
Era un refuz, dar Domnul l-a acceptat ca pe o rugă. De
aceea, la opt zile după Înviere Domnul l-a lămurit și pe Toma. A venit iarăși
în mijlocul ucenicilor și l-a invitat pe Toma să se convingă de realitatea
învierii. Toma, totuși, nu a mai atins mult doritele locuri ale suferinței…A
exclamat pur și simplu: Domnul meu și
Dumnezeul meu! Toma era pe deplin convins! El văzuse! Nu a atins rănile, nu
a mai fost nevoie, dar nici nu a fost apreciat pentru cârtirea lui de către
Domnul. Nu avea motive să se îndoiască și de aceea Iisus nu-l consideră un
fericit pentru că a avut nevoie de o asemenea mărturie pentru a crede. De
aceea, Domnul îi spune că a crezut pentru că a văzut, dar fericirea celor care
nu au văzut și cred va mi mare.
Așadar, noi cei care nu L-am văzut pe Domnul dar credem
suntem mai fericiți decât Toma. În sufletul celui credincios Domnul se arată
mereu. Nu are nevoie dă fie în Ierusalim sau în urmă cu două milenii. Trebuie
doar să creadă și Domnul va fi mereu cu el.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu