Sfântul Apostol Toma este o personalitate a credinţei creştine, care a
rămas în istorie pentru incertitudinea lui referitoare la Învierea
Mântuitorului. Amintirea lumii despre el se zbate între imaginea unui apostol devotat,
care a propovăduit credinţa Mântuitorului până în India, şi cea a unui
necredencios, deoarece necredinţa lui a rămas punct de referinţă pentru cei ce
nu se lasă înduplecaţi cu uşurinţă să accepte ceva propus de alţii. Desigur, apare
și caracterul peiorativ prin care este interpretat gestul necredinței lui Toma,
însă această încercare de vulgarizare a unei vieți sfinte este o preocupare a
mediilor unde mediocritatea culturală și sprituală este la ea acasă.
Şi totuşi, cine a fost Toma?
Sfântul Apostol Toma a fost unul dintre cei doisprezece Apostoli chemaţi
direct de către Mântuitorul (Matei 10, 3). Numele său, cu origini aramaice,
însemna „geamănul“. L-a urmat pe Mântuitorul, L-a ascultat, dar, atunci când
colegii săi de apostolat i-au spus că a înviat, s-a îndoit, cerând ca această
realitate să i se descopere lui individual şi palpabil. Pentru a nu-l lăsa în
această incertitudine, ce ar fi dus poate la eşecul apostolatului său,
Mântuitorul i se arată şi–l convinge de această realitate, iar Toma face o
extraordinară mărturisire de credinţă, spunând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ (Ioan 20, 28).
Potrivit tradiţiei primare, consemnată de istoricul bisericesc Eusebiu de
Cezareea, Toma a întreprins activitatea de evanghelizare a parţilor. Creştinii
sirieni din Malabar susţin cu tărie că sunt urmaşii lui, iar plecarea sa pentru
a sta permanent alături de Cel despre învierea Căruia a avut îndoieli, conform
unei alte tradiţii, se pare că s-a petrecut în Indii.
Toma se particularizează prin atitudinea sa diferită faţă de ceilalţi
apostoli, însă „necredinţa“ sa proverbială este una care a adus o mărturie
creştinătăţii de atunci şi dintotdeauna.
După răstignirea şi îngroparea Domnului Hristos, sfinţii ucenici ai
Mântuitorului s-au adunat la un loc ferit ca să îndure mai uşor tristeţea şi
durerea acestei morţi cumplite şi atât de nedrepte. Încremeniţi în tăcere,
începeau să aibă doar o singură certitudine: că speranţele lor zăceau
pecetluite într-o criptă de piatră. Fusese frumos, dar… fusese. Se întrebau cu
nedumerire şi spaimă la viitorul mesianic al unei lumi aflate în aşteptarea
mântuirii: să fi murit oare Iisus cu adevărat așa…ca fiecare dintre ei? Va mai
învia El după trei zile, aşa cum spusese? Dar, dacă nu, ce va fi? Înseamnă că
toată viaţa de ucenici ai Lui a fost o închipuire? Dacă nu chiar o minciună?!
Sufletele lor erau aride, aveau nevoie de un val de rouă al certitudinii,
care să le potolească neliniştea şi îndoiala, dar, aşa cum se întâmplă atunci
când aşteptarea este un act solemn, ce ţine de viaţă şi de moarte, clipele sunt
lungi, se dilată, devin veşnicii, devin infinităţi, nu mai au margini…
ceasornicele stau şi limbile lor zac în adormire.
În această stare de spirit, agonici şi gânditori, stăteau autoexcluşi din
timpul prezent, agăţaţi de o fărâmă de eternitate, pe care o doreau, dar… nu o
mai atingeau decât uşor, cu gândul, căci realitatea părea diferită.
De iudei nu le mai era teamă, căci uşile foişorului unde se adunaseră erau
încuiate. Şi, apoi, compatrioţii lor îşi potoliseră setea de sânge nevinovat,
dar interiorul fiecăruia dintre ei avea ecou. Răsuna. Era gol. Temerile lor
creşteau odată cu chinul dinlăuntru şi dinafară, iar suferinţa sufletească le sporea…
În această clipă apăsătoare, Iisus cel înviat a stat în mijlocul lor şi le-a
zis: „Pace vouă!“ (Ioan 20, 19, 26),
adică fiţi liniştiţi în sufletele voastre şi credeţi în Mine şi în apostolatul
vostru.
Când s-au întâmplat aceste lucruri, ucenicul Toma nu era de faţă, cu
ceilalţi ucenici. Tot timpul cât Iisus fusese în mijlocul ucenicilor Săi, Toma
găsise motive puternice ca să-şi întărească în suflet credinţa în apostolatul
său. Dar, când Mântuitorul a fost răstignit şi pus în mormânt, inima ucenicului
a fost cuprinsă de îndoială, aşa cum negura învăluie pământul şi-l întunecă.
S-a retras deci deoparte, a plâns şi a aşteptat, rugându-se ca Domnul să-i
spulbere îndoiala. Ca şi ceilalţi, vedea cum nădejdile se spulberaseră. Mai
putea el să creadă, când Iisus închisese cu El în mormânt tot ce Toma iubise
până atunci? Stând acum singur, ucenicul îşi aducea în minte bucuriile şi
clipele frumoase din trecut. Ce fericită ar fi fost viaţa dacă Iisus ar fi fost
viu!
Dar acum nu voia să mai fie turburat de nimeni. Şi, cum singurătatea
începuse să-l înspăimânte, Toma se duse la prietenii săi din foişorul spaimei
şi al tristeţii.
Şi i-a găsit pe aceştia schimbaţi. Întristarea lor se preschimbase într-o
bucurie fără margini, entuziasmul renăscuse. Erau convinşi. Promisiunea
Învierii fusese ţinută. Nu s-au înşelat. Aveau un destin veşnic.
Cu această schimbare totală de atmosferă se întâlneşte Toma. Dar, parcă
starea lui de melancolie nu prea îl dezlega să creadă… Sau poate se întreba de
ce el nu a fost demn de o asemenea mărturie directă, asemenea celorlalţi?!
Atunci, dorind să fie raţional, a cerut proba adevărului şi cinstea de a-L
vedea şi el pe Iisus cel înviat. Nu putea să admită ca el să fie singurul
dintre ucenici care să nu-L vadă pe Învăţătorul. Dorea să fie şi el martorul
Învierii, căci şi el Îl iubeşte pe Iisus; el nu pune la îndoială învierea,
crede în ea, dar vrea să-L vadă pe Iisus cu ochii lui şi să-L atingă cu mâinile
sale, ca să-şi sporească credinţa şi să spulbere îndoiala. De aceea a zis către
prietenii săi: „Dacă nu voi pipăi cu
degetele mele semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi
crede“ (Ioan 20, 23).
Iar divinul Învăţător, cu smerenie, cu solicitudinea unui frate, vine să-l
mângâie cu mâinile Sale rănite de duritatea cuielor şi să-l ia la pieptul Său,
ca altă dată, alături de rana din coasta Sa, ce a suferit ingratitudinea unei
lumi barbare şi păgâne. Dar nu a mai fost nevoie de aceste ultime gesturi
deoarece cuvintele Domnului Hristos cel înviat au fost de ajuns. Toma avea în
faţa lui, sub ochii lui, proba adevărului, care de opt zile îl chinuia. De
aceea, cu entuziasmul marilor descoperiri şi cu tăria convingerii totale,
exclamă cu bucuria revederii şi jena îndoielii: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, Tu eşti!“ (Ioan 20, 28).
Am încercat o ingerinţă în interiorul apostolului Toma, apelând la
realitatea istorică dar şi la propriile noastre trăiri interioare. De câte ori
nu am fost şi noi fraţi gemeni cu Toma în judecăţile noastre la adresa
divinităţii?! El a avut o şovăială omenească, scuzabilă. El a căutat. Nu s-a
îndoit. Nu a căutat pentru a nu afla. A căutat pentru a dobândi. Atitudinea lui
nu se aseamănă cu un dicton, care, potrivit predecesorilor noştri „roşii“,
ideologi ai materialismului, spunea că în Biblie este scris: crede şi nu
cerceta! Nici Biblia nu spune aşa, nici ei nu au putut sau nu au vrut să
înţeleagă mai mult. Toma a fost reflexiv, a căutat cu credinţă. Nu a fost
necredincios. Se istoriseşte că marele învăţat, Mitropolitul Dosoftei, a fost
întrebat de cineva, care nu dorea un răspuns la o întrebare, ci doar vroia să
vadă ceilalţi cât este de deştept: „Sfinţia Ta, ce a făcut Dumnezeu înainte de
facerea lumii?“ Cucernicul mitropolit putea să tacă la o întrebare atât de neroadă, a răspuns totuşi pe măsură: „Ce să facă? A
stat într-o pădure şi a tot tăiat nuiele, ca să aibă cu ce bate în această lume
pe toţi nerozii care pun întrebări proaste!“
Cei care sunt necredincioşi caută realităţi, le găsesc, dar nu le… află.
Pun întrebări fără a dori un răspuns pozitiv.
Se spune că un dascăl îndoctrinat a dorit să fie îndoctrinator, pentru a-şi
respecta cu zel „fişa postului“. Dorind să batjocorească un copil educat
creştineşte de mama sa, îl întrebă în faţa colegilor: „Unde locuieşte Dumnezeu,
căci eu nu L-am văzut şi nici astronauţii nu au dat peste El cu racheta?“ La
aceasta elevul răspunde: „Pretutindeni, afară de inima dumneavoastră. Dacă ar
fi acolo am avea ce învăţa de la dumneavoastră!“
Aşadar, Sfântul Toma nu a fost un necredincios. A fost un căutător febril
al adevărului, încă de la începutul apostolatului, şi s-a manifestat identic şi
în aceste momente triste. Necredinţa lui nu a îmbrăcat forma vulgară a
materialismului. În faţa atâtor întâmplări cutremurătoare, copleşit de grozăvia
morţii pe cruce a Învăţătorului, lângă un mormânt pecetluit şi păzit de ostaşi,
credinţa lui s-a clătinat şi îndoiala i-a cuprins firea. De aceea s-a dat
deoparte, s-a rupt de viaţa ucenicilor şi a aşteptat temător, dar sperând în
acelaşi timp, să se ivească motivul puternic care să-i redea încrederea şi să-i
sporească puterea de a crede. Sfântul Apostol Toma este exemplul fericit al
sufletelor care se îndoiesc un timp, dar, după ce inima şi mintea lor le oferă
dovezile încrederii - când ei îşi întind mâinile lor rugătoare spre orice rază
de lumină, ajung din nou să creadă. De aceea şi Mântuitorul nu S-a întristat,
ci în mod firesc, ca un cunoscător fin al firii umane, pe care o îmbrăcase, a
căutat să potolească tulburarea sufletească a ucenicului neliniştit,
spunându-i: „adu-ţi mâna şi pune-o în
coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios“ (Ioan 20, 27). Auzind
aceste cuvinte, Toma şi-a adus aminte că Iisus le spusese altădată: „Căutaţi şi veţi afla!“ (Matei 7, 7).
Mărturisindu-şi credinţa şi recunoscând Învierea, Toma a fost totuşi
mustrat de Iisus prin cuvintele: „Pentru
că M-ai văzut, ai crezut!“ Dar, deşi mustrat, Toma şi-a păstrat dreptul
apostoliei sale şi cinstea de trimis al lui Iisus în lume la propovăduire. Iar
pe noi, care am crezut în Învierea lui Hristos, Domnul ne-a fericit şi ne-a
binecuvântat, zicând: „Fericiţi cei ce au
crezut fără să fi văzut!“ (Ioan 20, 29).
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu