Pentru a înţelege mai bine
semnificaţia sărbătorii Bobotezei sau Epifaniei - Sfânta Arătare a Domnului –
trebuie să deschidem neapărat Cartea Profeţilor, la profetul Maleahi, şi să
citim: „Iată, Eu Îl trimit pe îngerul Meu
şi el va pregăti calea înaintea feţei Mele“ (3, 1). Profeţia aceasta s-a
împlinit după 750 de ani, atunci când, dinspre Iordan şi dinspre Marea Moartă,
s-a auzit un glas care propovăduia în pustiul Iudeii şi care zicea: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia
cerurilor!“ (Matei 3, 2). Strigătul acesta era o rază de nădejde care venea
să uşureze chinul ce mistuia inima omului, afectându-i astfel viaţa. Chemarea
aceasta era chemarea lui Ioan, profetul şi Înaintemergătorul Domnului Hristos,
despre care vorbise mai înainte profetul Maleahi. El îi chema pe iudei la
pocăinţă, vestea apropierea împărăţiei cerurilor şi propovăduia venirea
neîntârziată a lui Mesia. Profetul Ioan vedea în Mesia un sfânt şi un stăpân drept, desăvârşit şi neiertător. El zicea: „Vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia
eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor; Acela vă va boteza cu
Duh Sfânt şi cu foc; a Cărui lopată este în mâna Lui, ca să cureţe aria şi să
adune grâul în hambarul Său, iar pleava o va arde în foc nestins“ (Luca 3, 16-17).
Şi, în adevăr, într-o zi, în
mijlocul mulţimii de păcătoşi, care veniseră să se cufunde în apa Iordanul,
apăru chipul unui Om pe Care Ioan nu-L mai văzuse, dar pe care-L recunoscu
îndată. Înfăţişarea acestui chip lăsa să se vadă o curăţenie desăvârşită, un
ideal al firii omeneşti. Între cei doi bărbaţi avu loc o convorbire, care
cuprinde în ea recunoaşterea marelui adevăr – şi Ioan, fără să mai adauge un
cuvânt, smerit şi supus, Îl boteză pe Cel venit, în Care el recunoscuse pe
Mesia. Iar Evanghelistul Matei, descriind faptele, zice: „Și, după ce a fost botezat, Iisus a ieşit îndată din apă şi, iată,
cerurile I s-au deschis; şi Ioan a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca
un porumbel şi lăsându-se peste Dânsul. Și iată, glas din ceruri grăind: Acesta
este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit“ (3, 16-17).
Din aceste sfinte momente sufletul
şi mintea noastră trebuie să reţină câteva fapte: în mijlocul unei lumi
copleşite de păcat şi în faţa unor oameni iscoditori şi trufaşi, cum erau unii
dintre contemporanii lui Iisus, ce vorbe trebuia să rostească profetul, cu ce
cuvinte cutremurătoare putea el să smulgă aceste fiinţe din ghiarele pierzării,
ca să le redea mântuirea? Profetul Ioan era conştient că nu este altă izbăvire,
decât aceea de a le inspira iudeilor grabnica hotărâre de a purcede pe drumul
ce duce la Iordan şi a asculta acolo, întru smerenie, îndemnurile nedesminţite,
care întăresc şi luminează scopurile vieţii. Profetul ştia că trebuie altceva,
ceva nou. Ştia că trebuie o conştiinţă vie şi curată, în locul unei judecăţi
josnice şi pervertite. O viaţă normală şi adevărată, în locul dezlănţuirii
pustiitoare a patimilor. Profetul ştia că trebuie refăcută prin Duh întreaga
fiinţă, cu năzuinţa sfântă de a câştiga fericirea, mântuirea, împărăţia
cerurilor.
De aceea, profetul Ioan,
mustrându-i, îşi rostea aspra lui chemare zicând: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările“ (Matei 3, 3). Iar
poporul adunat pe malurile Iordanului întreba: „ce să facem?“ Şi glasul profetului rostea: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are, şi cel ce are bucate
asemenea să facă“. Pe vameşi îi povăţuia: „să nu cereţi o iotă mai mult decât vi s-a poruncit să luaţi”.
Soldaţilor le spunea: „stăpâniţi-vă de la
orice violenţă, nu pârâţi pe nimeni şi mulţumiţi-vă cu solda voastră“ (Luca
3, 10-14). Împotriva fariseilor, glasul profetului căpăta izbucniri de mânie: „Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de
mânia ce va să fie? Aşadar, faceţi-i deci pocăinţei roadă vrednică de ea“
(Matei 3, 7-8).
A găti calea Domnului şi a ţine
cărările Lui drepte, aceasta însemna ca lumea să întroneze, în centrul vieţii
ei, dreptatea, adevărul şi cumpătarea.
Profetul, împlinindu-şi predica
lui, adăuga: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat
împărăţia cerurilor“ (Matei 3, 2). El ştia că iudeii aşteaptă o împărăţie,
ca o revanşă de ordin politic şi naţional, dar Ioan vrea să-i lămurească că
această împărăţie nu se va cuceri nici prin spadă, nici prin bogăţie, ci, fiind
cu totul spirituală, ea se va câştiga prin pocăinţă şi prin trăirea iubirii. De
aceea profetul zicea: „Pocăiţi-vă!“
Adică, întoarceţi-vă la valorile adevărate ale vieţii, la valorile ei
spirituale, trăiţi-vă viaţa dinlăuntru în acord cu adâncul conştiinţei morale,
formaţi-vă o mentalitate nouă, potoliţi-vă privirile şi restrângeţi-vă nevoile
materiale în aşa fel, ca să puteţi lăsa drum liber şi năzuinţelor sufletului. „Pocăiţi-vă!“ Adică, desfiinţaţi, secaţi
– dacă e cu putinţă – acel izvor lăuntric al tuturor dezordinilor din fiinţa
voastră, care este păcatul! Secaţi izvorul păcatului, care încurcă şi nimiceşte
puterile creatoare ale vieţii. Purificaţi, înnoiţi adâncul de viaţă al
sufletului vostru! „Pocăiţi-vă!“
Chemând pe
păcătoşi la pocăinţă, profetul îi cufunda în apa Iordanului, ca să-i spele la
trup şi să-i cureţe la suflet. Semnul curăţeniei, al purificării, era botezul.
Adică eliminarea tuturor elementelor josnice, tulburătoare şi putrede, care
aduc lâncezeală şi lipsă de avânt în fiinţa omului. Din baia botezului, ieşea
un alt om, ieşea un om nou.
În mijlocul gloatelor de păcătoşi
ce se revărsau spre Iordan, căutând împărăţia cerurilor, s-a aflat într-o zi şi
Domnul Iisus Hristos. Venea să se boteze. Venea în mijlocul celor păcătoşi, dar
El nu săvârşise păcatul. Sufletul Lui era ca sufletul unui copil, curat şi
cuviincios. El venea la Iordan ca să împlinească proorocia lui Ioan.
Îngenunchind în faţa profetului, Iisus recunoştea prin aceasta menirea aceluia
de sol, de înaintemergător, care şi-a împlinit chemarea şi care şi-a făcut
datoria.
Mai este un înţeles care lămureşte
scopul venirii lui Hristos la apa Iordanului ca să Se boteze: Botezul este
simbolul unei a doua naşteri, al unei vieţi noi. Iisus tocmai Se pregătea să
înceapă o nouă epocă a vieţii sale, să înceapă de fapt adevărata Lui viaţă, aceea
de propovăduitor al învăţăturilor Sale. Cufundându-Se în apă ca să Se boteze,
Iisus mărturisea voinţa de muri. Dar în acelaş timp şi credinţa statornică în
înviere.
Şi mai este ceva: la Iordan, în
clipa botezului, s-a petrecut un fapt extraordinar: s-a arătat „închinarea
Treimii“, s-a făcut vădită în chip limpede alcătuirea Sfintei Treimi. Scrie
Sfântul Evanghelist Luca: „Și a fost că,
după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a
deschis cerul şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un
porumbel; şi glas din cer s-a făcut: «Tu eşti Fiul Meu Cel iubit, întru Tine am
binevoit»“ (3, 21-22).
Această
arătare a Sfintei Treimi, de la Iordan, prima şi ultima, dar şi cea mai
limpede, parcă s-a petrecut cu „un ceas“ înaintea plecării la predicare a
Domnului Hristos, pentru ca sa întărească adevărul – că opera mântuirii
neamului omenesc este opera Sfintei Treimi şi că temelia noii religii creştine
va fi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, în numele Cărora cei 12 apostoli vor merge până
la marginile lumii, ca să ofere neamurilor botezul şi mântuirea „în numele Tatălui şi-al Fiului şi-al
Sfântului Duh“ (Matei 28, 19).
Tot la
Iordan, atunci s-a mai descoperit un mare adevăr: că Iisus este „Fiul cel
iubit“ al Tatălui. Prin această rostire, Dumnezeu descoperă lumii originea
divină, dumnezeirea lui Iisus. Acest lucru s-a văzut în tot timpul vieţii Sale
de aici. Iisus vine în lume „plin de har
şi de adevăr“ (Ioan 1, 14), lipsit de orice greşeală, neprihănit şi sfânt,
săvârşind toate virtuţile, revărsând cea mai duioasă iubire pentru Dumnezeu,
cea mai divină milă pentru om şi pecetluind cea mai curată viaţă, printr-o
sublimă moarte de jertfire. El vine în lume ca Om, dar frumuseţea omeniei Lui
se uneşte cu măreţia dumnezeirii Lui, dând o alcătuire divin-umană demnă de
Dumnezeu şi onorabilă pentru om.
Lumea
toată a crezut în Iisus cu ardoare, cu dorinţa jertfirii – veacuri întregi, sub
toată întinderea cerului şi în toate civilizaţiile, au alergat la moarte pentru
Hristos, ca la o sărbătoare, înflăcăraţi de credinţa în dumnezeirea lui
Hristos. Mulţime de pustnici au părăsit totul pentru El şi au trăit o viaţă de
răbdare şi de jertfă. Cete de fecioare au renunţat la toate plăcerile vieţii şi
L-au considerat pe Iisus logodnicul lor – Mirele lor, închinându-I gândurile
lor curate şi feciorelnice. Atâtea sfinte femei şi atâtea mame devotate, I-au
închinat frumuseţea sufletelor lor… Şi câte alte fiinţe, fără număr – care, cu
ochii plini de lacrimi, au primit durerea într-o inimă supusă şi mângâiată de
credinţă... şi care şi-au reînceput viaţa pentru El, urcând cu hotărâre culmile
aspre ale pocăinţei... Iată, în proporţiile ei, adevărata măreţie a lui Iisus
Hristos!
Biserica
întemeiată de Domnul Hristos, aşezământ sacru cu idealuri profunde şi nedezminţite
de peste două mii de ani, îşi dovedeşte şi azi preţioasa ei existenţă şi
lucrare în lume, prin apelul insistent şi mereu repetat, pe care-l îndreaptă
spre sufletul nostru. Biserica ne cere să ne refacem viaţa prin duh, să nu
privim numai spre pământ şi spre cerinţele infinite ale vieţii din lumea
aceasta, ci să ne ridicăm ochii şi inima şi către cer, căci numai în acest chip
viaţa noastră poate fi trăită ca ceva preţios şi satisfăcător. Biserica strigă
lumii din zilele noastre prin glasul Sfântului Ioan Botăzăătorul: „Pocăiţi-vă!“. Iar slujitorii Evangheliei
nu vor putea însămânţa sufletul omenirii cu cuvântul de lumină al lui Hristos,
decât dacă vor răscoli mai întâi adânc, energic şi fără cruţare conştiinţa
creştină, ca să dea rod bogat, vrednic de laudă…
La
Bobotează, Dumnezeu S-a arătat în măreţia Treimii; Darul Sfântului Duh, în chip
de porumb peste ape, a venit; Proorocul şi Înaintemergătorul se apropie de
Stăpânul, dar cu frică stă înainte, văzând pogorârea lui Dumnezeu la noi;
păcatele oamenilor se şterg în apele Iordanului; îngălăciunea se surpă şi calea
de mântuire se deschide nouă prin venirea Stăpânului; împărăţia cerului este
deschisă, fără sfârşit, iar creştinii pot rosti cu dragoste şi încredere: „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile
Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale“.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu