Doi oameni s-au dus să se roage în
Biserică. Unul dintre ei era fariseu, iar celălalt vameș. Primul, fariseul, reprezenta
tipologia omului care se luptă pentru desăvârșire. De aceea contemporanii îl
priveau cu respect, deoarece pe buzele lui invocarea respectării legii era
nelipsită. Celălalt era vameș. Ce mai putem spune despre reputație când i-am
amintit îndeletnicirea, îndeletnicire cu un conținut diferit de cel de astăzi.
Practic, vameșii erau perceptori care jupuiau poporul, se foloseau de forța lor
administrativă, îi umileau pe concetățeni și le impuneau sarcini grele, astfel
încât venitul lor să fie cât mai mare, iar plata către autoritățile romane să
fie suficientă pentru a-și menține oficiul. Vameșii vremurilor de atunci erau
urâți de popor, deoarece abuzau de forța publică pe care o aveau și jupuiau
poporul de bani, iar simpatica oamenilor nu este niciodată afectată mai cumplit
decât atunci când vine vorba de bani. Dacă ne-am gândi ce ne-a deranjat cel mai
mult în relațiile cu unii și cu alții vom constata că am fost destul de
afectați în sufletul nostru de impunerea unor sume pe care le-am considerat
nemeritate sau nedrepte. Cât am fi de detașați de cele materiale, totuși un
blocaj…să-i spunem comportamental intervine în relația cu cei care impun
diferite dări. În fine, nici oamenii din timpul Mântuitorului nu reacționau
diferit, iar vameșul reprezenta tot ce era mai degradat sub aspectul
respectului semenilor. Oamenii trăiau frustrarea neputinței de a-și apăra
agoniseala de acești vulturi răpitori. Deci îi urau pe vameși.
Deci, avem
în textul evangelic o antiteză între doi reprezentați ai tagmei lor și, dacă ar
fi să lucrăm cu categorii sociale, prin deducție logică toți fariseii erau buni
și toți vameșii erau răi și astfel trebuia să-i vadă societatea, iar Dumnezeu
ar fi trebuie să privească lumea prin aceleași ferestre.
Ei bine,
Mântuitorul a dorit să arate că ceea ce ne definește pe fiecare dintre noi nu
este poziția noastră socială, aderența la o categorie sau alta profesională, ci
faptele și atitudinea noastră. Mântuirea obiectivă oferită de Dumnezeu omului
în general poate fi impropiată subiectiv, individual, de fiecare dintre noi în
funcție nu de ceea ce suntem, de locul unde suntem, ci de felul în care suntem.
Deci,
granița categoriilor sociale desenată de societatea timpului se dovedește a fi
falsă și conjuncturală. Fariseul nu era ce părea și nici vameșul nu se comporta
cum ne-am fi așteptat. Deci, nu toți fariseii erau buni și nici toți vameșii
răi. Iar Mântuitorul nu făcea evaluări publice omenești, de dragul rangului și al diplomației. Spunea adevăruri
care dureau și nu dulcegării protocolare. De aceea, despre farisei au avut
adesea exprimări plastice și aspre. I-a considerat lupi răpitori îmbrăcați în
piei de oaie, orbi, fățarnici, morminte văruite, etc.
Confruntarea
publică la care erau puși în pilda Mântuitorului fariseul și vameșul nu era un
turnir, nici o dezbatere, ci în momentul cel mai intim al existenței noastre
spirituale: rugăciunea. De aceea îi
așeză în templu, acolo unde ochiul semenului poate citi exteriorul, însă Domnul
vede adâncurile cugetului.
Și iată cum
suna zisa fariseului către Domnul: Mulțumescu-ți,
Doamne, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitor, nedrept, sau și ca acest vameș.
Postesc de două ori pe săptămână și dau zeciuială din toate câte le câștig.
Era sau nu prea era rugăciune…Era adresată Domnului sau propriei vanități? Ce
rol mai putea avea Dumnezeu în așa situație? Sună a laudă și nu a rugăciune.
Este ca atunci când mergi să te spovedești și începi să înșiri păcatele
tuturor, comparându-le cu dreptatea și cinstea ta, uitând că în realitate tu
ești subiectul momentului și despre păcatele ar trebui să faci vorbire.
Tot așa și
fariseu venise să-i atragă atenția Domnului asupra perfecțiunii sale. Plămada
mândriei din el dospise și se înmulțise. Atât de parte a mers în actul său de
glorificare a propriei persoane încât nu a fost suficient să se laude pe sine
în fața Domnului, ci a considerat necesar să-I atragă atenția și asupra deficiențelor
aproapelui. Socoteala lui personală cu Dumnezeu era încheiată și, atunci,
trebuia să-i atragă atenția Domnului și asupra aproapelui. Dacă nu-l vedea?
Dacă nu-l auzea?
Ce spune cu
un soi de ură despre vameș fariseul: că este răpitor, nedrept…
După ce se
ocupă de cel ce se ruga împreună cu el subliniindu-i defectele revine în forță
la etalarea propriilor calități: postește, dă zeciuială din tot…și câte și mai
câte laude și-o mai fi adus fariseul pentru a-l ajuta pe Dumnezeu să
stabilească distanțe corecte. Deși era cunoscător legii vechi uitase în totalitate
de cuvintele regelui David: jertfă cea
mai plăcut lui Dumnezeu este inima înfrântă si smerită (Ps. 50) . Așa se
ruga un rege….
Dar cum își
făcea rugăciunea vameșul? …stand departe,
nu voia nici să-și ridice ochii la cer, ci bătându-și pieptul zicea:
Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul. Era, deci conștient de păcatele sale.
Slujba îi crease mediul și prilejul să facă destule nedreptăți și probabil nu
le ocolise. Acum avea inima strânsă de remușcări și de teama ca Dumnezeu nu-i
va asculta ruga-i fierbinte. De aceea nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer.
Smerit se ruga: Dumnezeule, milostiv fii
mie păcătosul! Adică, Doamne știi toate faptele mele, știi cât rele
sunt. Tu știi toate! Iar eu – mai cugetă
vameșul – știu că mila Ta este mai mare decât faptele mele. Iar-mi păcatele și
fii milostiv.
Deznodământul
celor două rugăciuni a fost unul previzibil pentru cei care au firescul
lucrurilor și demnitatea de a-și recunoaște faptele nefericite și de a lăsa în
seama Domnului evaluările. Mai îndreptat
s-a întors la casa sa vameșul, conform textului scripturii.
Practic
rugăciune vameșului îi adusese iertarea în fața Domnului. Din momentul acela nu
mai conta ce spuneau oamenii. Domnul dădu-se verdictul. Pe când fariseul, prin
formalismul lui putea privit din exterior ca având o viață ireproșabilă.
Dumnezeu care vede toate a zărit altceva prin fereastra Lui. A văzut un om vanitos,
ne iubitor de aproapele, formal în tot ce face. Un om cu un conținut viciat, pe
care oamenii îl puteau considera un model, dar al cărui comportament Dumnezeu
nu l-a primit.
Așadar,
plăcerea de a plăcea oamenilor, târgul pe care ți-L imaginezi că-l faci cu
Dumnezeu, sacrificiile pe care le faci din vanitate nu sunt bine primite. Inima
smerită a păcătosului care are curajul să spună că a greșit și dorința de a
primi iertare sunt mai bine primite în fața Domnului decât eforturile vanitoase
ale cuiva care deși nu încalcă legea este rece cu fratele său și are pretenții
contractuale de reciprocitate în relația cu Dumnezeu.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu