Iisus la Templu
Legea lui Moise prevedea legământul dintre Dumnezeu
și poporul evreu. În baza acestei legi, una dintre obligațiile unei familii
care avea copii era să-i aducă la templu pe întâii născuți. Se aducea jertfă cu
această ocazie, iar sacrificiul era după starea materială. Cei cu stare bună
aduceau un miel, iar ceilalți o pereche de turturele. Acest ritual avea menirea
de a le aminti evreilor eliberarea din robia egipteană și mai ales de pierderea
primilor născuți ai Egiptului.
Darurile și jertfele de la templu aveau valoare
simbolică, chiar dacă consistența lor diferea. Dumnezeu nu avea nevoie de ele,
dar omul are nevoie de simboluri pentru a-și aminti de binefacerile divine.
Maica Domnului a respectat acest ritual, deși, știind
bine care este menirea Fiului ei și proveniența lui, ar fi putut să nu se
supună rânduielii. Însă, înțeleaptă fiind, a vrut ca nici o iotă și nici o
cirtă din lege să nu treacă. Deci, primul drum împreună cu Fiul ei la- făcut la
templu. Maica Domnului îl cinstea pe Tatăl ceresc și, oricine are suflet
credincios, este atent la orice detaliu pentru a-i aduce laudă. De aceea, Maica
Domnului a respectat cu strictețe ritualul.
Maica Domnului, cu respect față de Dumnezeu și cu
dragoste față de oameni a pășit a pășit cu pruncul pe brațe în templu. Lui
Dumnezeu îi aducea mulțumire, oamenilor exemplu.
Maica Domnului se trăgea din neamul lui David și
Solomon, cei mai mari regi ai Israeliților, cu toate acestea era atât de
modestă, încât, după nașterea într-un staul, a venit să aducă jertfă la templu
două turturele. Alte mame, probabil, s-ar fi rușinat să aducă o jertfă asemenea
celor săraci.
Maica Domnului a adus ceea ce pute oferi în smerenia
ei, oferind lumii învățătura conform căreia Dumnezeu nu pretinde omului să
aducă ceea ce nu poate. Fiecare trebuie să dea înapoi după darul primit.
Un alt sens al darului Maicii Domnului ne trimite de
la cantitate la inima cu care este oferit darul. Oricât de mare este darul,
dacă este oferit fără dragoste, fără inimă curată, cu părere de rău, nu este
bine-primit, oricât de mare ar fi. De
aceea a fost atât de cinstit banul
văduvei și de aceea noi îi învățăm pe cei care vin la biserică să ne întrebe
câte vase sau alte daruri trebuie dea de pomană, că dincolo de rigoarea
numerică, trebuie să dea doar cât pot și cât sunt în stare să ofere cu drag.
Maica Domnului se face prin gestul jertfei sale, dă
pildă luminoasă de sinceritatea față de ia însăși. Își recunoștea poziția
materială. În fapt, dacă nu este rezultatul lenei, sărăcia sau mai puțina
înzestrare materială nu trebuie să fie o problemă în raporturile cu semenii. În
fapt, nici nu ar fi atât de împovărătoare, dacă nu ar interveni duhul mândriei.
Bogăția nu e păcat și prin ea însăși nu este un motiv de a acorda cinste cuiva,
așa cum sărăcia nu este o virtute și nici un motiv de înjosire.
Așadar, gestul ritual al Mariei este unul care ne dă
prilej de reflecții și pildă de urmat cu sfințenie a ritualurilor noastre
cultice.
În
leagănul brațelor dreptului Simeon
Prezentarea pruncului Iisus la templu a fost un
moment solemn și mare. Dacă evreii ar fi înțeles cine este Iisus cu adevărat,
ziua aceasta ar fi reprezentat un reper unic în istoria Israelului. Preoții de
atunci ai Templului nici nu au intuit ce prunc aveau în față.
Pe cât de discret și liniștit s-a petrecut acest
moment în fața oamenilor, pe atât de mult s-a bucurat Dumnezeu pentru Fiul cel
trimis în lume să-i îndumnezeiască pe oameni.
Bucuria Cerului a fost, totuși, împărtășită de cineva
în mod special. Această persoană care stătea de ani buni în așteptare să vadă
marea minune de are el se îndoia, purta numele de Simion.
Pe când Maria și Iosif așteptau la Templu cu Iisus,
trimis de Duhul apăru și dreptul Simeon. Nu știa de ce tocmai ei, bătrânul,
trebuia să plece acolo, dar urmă fără crâcnire gândul primit, așa cum fiecare
dintre noi trebuie să urmăm imboldurile simțămintelor bune, fără a ne scuza sau
fără a ne lenevi.
Cum ajunse la intrarea în Templu Simion nu avu nevoie
de alte indicii sau informații. A mers drept la pruncul Iisus, motivul
așteptării lui. Cucernicul bătrân l-a luat în brațe rostind: Acum slobozeşte
pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei
mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre
descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32).
slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul
Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea
feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slava
poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32).
A luat pruncul cu atât de multă dragoste în
brațe și a rostit această rugăciune impresionată, o adevărată teologie a
respectării voii lui Dumnezeu, o rugă receptată de Biserică încă din zorii
nașterii ei văzute, adică la Cincizecime, căci în chip nevăzut Biserica se
întemeiase prin jertfa pe cruce a Domnului.
Simeon reprezintă întruparea adorației divine,
a mulțumirii și încrederii în Dumnezeu. El vorbește cu Dumnezeu cu adevărat,
deși este un smerit bătrân, pe care contemporanii îl priveau cu mila unui uitat
de Dumnezeu printre ei. Dar, el, prin această rugăciune exprimă ceea ce crezuse
toată viața și anume că toată viața și chiar moartea sunt în mâna Domnului și
pe ambele le privea și le primea ca daruri divine, fiind împăcat cu el însuși,
căci marea noastră dramă este lipsa păcii cu noi înșine.
Simeon are generozitatea sfinților. A luat cu
candoare pruncul în brațe și s-a bucurat din tot sufletul pentru mântuirea ce
urma să vină, deși el nu putea să o mai vadă cu ochii lui trupești, care
obosiți de atâția ani urmau să se stingă.
Cuvintele Dreptului Simeon despre pruncul Iisus
sunt cea mai minunată mărturie despre divinitatea lui Iisus. El vede în Iisus,
în comparație cu toți bărbații mari și sfinți pe care i-a dat poporul până la
El, Omul fără egal, care își va mântui poporul, dar nu doar pe cel al lui
Avraam, ci tot poporul din toate timpurile și locurile. Iisus era noul soare al
lumii.
Simeon, prin cuvintele sale răspândește bucurie
și împarte lumină peste toți. El murea liniștit. Lumea primise darul aștepta,
iar el avusese bucuria sa țină în brațele uscate ca două ramuri de arbore
bătrân pe Pruncul Sfânt.
Proorocia Dreptului Simeon
Maria și bătrânul Iosif s-au mirat de faptul că
acest bătrân a cunoscut atât de ușor originea divină a Pruncului. Simeon l-a
binecuvântat pe Prunc și i-a pregătit Mama pentru bucuriile lumii care va veni,
dar și pentru a rezista durerii prin care va trece când va fi răstignit. Iată, acest Copil va fi pentru mulți în
Israel pricină de cădere și pentru mulți pricină de ridicare. Gândurile multora
vor ieși la lumină. Sufletul tău chiar va fi pătruns de sabie!
Această prorocie stă la începutul istoriei lui
Iisus printre oameni, deoarece aruncă reflecție asupra a ceea ce va fi viața
Pruncului pe pământ. Istoria vieții lui
Iisus rescrie prorocia din ziua venirii la Templu.
Iisus a fost și atunci și în decursul secolelor
subiect de controverse. Mulți dintre cei care l-au cunoscut l-au iubit, însă nu
toți. Alții l-au urât și viața lor a fost construită încercând să lovească cu piciorul în țepușă. Cu dragoste mare îl
iubesc mulți, cu cruntă înverșunare se luptă împotriva lui destui, iar în
zilele noastre, o nouă categorie răsare din ce în ce mai deasă – a celor
indiferenți.
Dar, conform învățăturii Sale, El este pentru
cei buni mântuirea, iar pentru răi pierea. Cei care l-au iubit au găsit în El
viața cea nouă. Cei care nu au fost capabili de această iubire și-au înveninat
viața și au pus-o în slujba urii.
Iisus este cu adevărat piatra de încercare a
inimilor. Dar numai o inimă încercată și învingătoare simte bucuria caldă a
mângâierii divine.
Oricum, Iisus s-a născut pentru toți și are
răbdare veșnică. Stă și bate cu răbdare la ușa sufletului nostru și așteptă ca
ura să se transforme în iubire, pentru ca apoi El să preschimbe întristarea în
bucurie și golul în plinire.
Proorocița Ana
Pe când Simeon vorbea Ana a venit alături de ei.
Dar cine era Ana? Ana era și ea bătrână – 84 de ani - și încercată de viață.
Soțul îi murise și trăia în schimnicie, departe de ispite și păcate. Își căuta
liniștea în Dumnezeu și în Templu. Zilele și nopțile și le petrecea în
rugăciune. Era severă cu ea însăși și iubitoare cu cei din jur. De aceea,
Domnul i-a îngăduit să trăiască ani mulți – căci vârsta înaintă este un dar
divin – și să-l vadă le Iisus. Era un model de stăruință în rugăciune, un model
util nouă care doar după câteva clipe ne rătăcim cu mintea sau ne pierdem cu
gândurile printre cele lumești, plictisindu-ne de textul sfânt.
Așadar, Ana a avut bucurie egală cu Simeon. Au putu să-i mulțumească
Domnului că la capăt de zile a văzut mântuirea lumii. Dumnezeu i-a învrednicit
de această bucurie pentru că L-au căutat în zilele vieții lor. Dumnezeu nu se
lasă ne descoperit de cei care-l caută cu adevărat, nu doar la nevoie. Nu se
ascunde nici unei inimi cinstite. Îi răsplătește pe cei care-i fac voia, iar
celor buni le descoperă bunătatea Sa. Bucură pe toți cei care sunt capabili să
simtă bucuria. Virtutea aduce întotdeauna fructe bune la gust. Iar virtutea
răbdării de care s-au învrednicit Simeon și Ana le-a fost răsplătită, Dumnezeu,
aranjând-le minunata întâlnire la
templu. Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu