Da! Am stat, am analizat și am deliberat: îl urăsc pe
Caragiale! Am fost un dubiu, dacă să-i găsesc circumstanțe atenuante ori ba.
Orice autor și orice om are nuanțele lui de gândire și de raportare la context,
are lupta lui cu prezentul, cu viciile, cu neroziile vremii. Are frustrări și
ziceri către contemporanii lui. Dar Caragiale nu se potolește. Nu stă în timpul
lui. Sare mereu pârleazul și ne urmărește ca un ochi diabolic și un gând
necurat. Ce-i lipsește acestui om de nu stă în veșnica lui odihnă la care a
fost trimis și se tot așază în gura românului mai mare sau mai mic. Moș
virgula, nu are nicio circumstanță atenuantă! Nu poate să fie scuzat prin
argumente semantice, cunoștea bine limba, deși rădăcinile îi erau din alt sol,
din pământ grecesc. Știa bine sentimentul boborului căci l-a ținut de braț la
berărie, iar atunci când ar fi trebuit să și fie alături cu înțelepciunile
bătrâneților a fugit la prea puțin amuzanții nemți.
Așadar, oricâte motive ai căuta să nu-l urăști pe Caragiale
este imposibil. Nu vrea să stea în vremea lui ci ne bântuie, vorbind din noi
precum demonii care-i chinuiau pe demonizații din Gadara sau de oriunde și
oricând. Acest individ, flecar, grecotei, ironic până la cinism își tot bate
joc de noi. Este un fel de Dracula care ne bântuie. Nu ne suge sângele, ci ne
pune în minte și între buze comportamente și vorbe pe care noi, românii, altfel
nu le-am face și nu le-am rosti. Păi cum să te porți în halul în care sforarul
Caragiale, ca un Gepeto al tuturor personajelor sale, obligă, siluiește personajele
sale să se comporte dacă nu este ceva necurat între fibrele noastre?! Doar numele sunt vechi. În rest nimic nu este
lăsat deoparte în lucrarea noastră de azi. Dacă am face un exercițiu, precum
elevii care se joacă cu sinonimele sau am face rebus, ori am exersa pe gap-uri,
ori fraze eliptice și am lăsa spații libere în texte, pentru a completa nume de
astăzi în locul celor de ieri, am constata cât de repede găsim în mintea
noastră sinonimul, numele potrivit, personagiul pe măsură. Deci, Caragiale,
acest pamfletar judecat chiar și de unii dintre contemporanii lui pentru
literatura minoră, pentru scriitura care consumă doar momentul, pentru modul
ridicol în care vede realitatea, dacă nu ar lucra cu lucruri necurate, în mod logic,
ar fi fost uitat demult. Dar, din păcate, atunci când privești în jur, zeci, sute,
poate mii, sau poate milionul de mustăți rânjesc în spatele fiecărui
interlocutor și îi șoptesc ce să facă și cum să spună. Nu are limite acest
individ. Nu se uită deloc la chipul omului. Nu-l interesează că este mai de
sus, sau mai de jos, mai prost sau mai învățat, conducător sau condus, stăpân
sau supus. Este acolo și, fără preget îi sucește vorbele și faptele făcându-l
de poveste. Ba mai mult decât orice duh, nu zace într-unul singur. Spre
exemplu, te uiți la doi, trei, cetățeni onorabili, doi politicieni puternic
pătrunși de grija țărișoarei și…ce constanți…doi, trei …caragiale. Te pierzi cu
firea și te înspăimânți. Cum poate acest mort demult să-i bântuie în așa hal.
Nici nu știi dacă este un dialog în trei sau sunt doar trei măști și un
Caragiale care, ca un mare actor de dramaturgie schimbă permanent pielea
personajului și plin de sete joacă singur în fiecare rol, sub fiecare chip.
Așadar nu este de glumă cu acest Caragiale, cu acest duh
care ne bântuie de atâta vreme, care nu ne dă odihnă și pace. Ne obligă prin
mijloace malefice – că altfel, rațional nu poate fi gândită o astfel de relație
între Caragiale și popor – să-i împrumutăm psihologia, să ne purtăm asemenea
personajelor lui, iar noi nu rezistăm tentație.
Textele lui trebuie arse urgent. Trebuie să scăpăm de
obsesia, de dominarea, de bântuirea acestui individ, care, în loc să stea
cuminte în raft de bibliotecă umblă nebun pe străzi, prin instituții, vorbește
din fiecare dintre noi, ne manipulează cum dorește.
Trebuie să facem urgent ceva, să existe voință politică să
scăpăm, acum moment de centenar de diatribele cacofonicului Ion Luca Caragiale.
Prea a mutat acest Caragiale toată țara în Hanul lui Mânjoală!
Dacă nu luăm măsuri cu expulzarea rapidă a lui Caragiale de
pe aici există riscul să ne pierdem identitatea noastră de români, născuți din bravii Traian și Decebal, iar
localitatea Haimanale, unde s-a născut Caragiale, să împrumute numele țării unde locuim.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu