Omeni în duhul lor
-
Noi nu avem nevoie de popă! Cine te-a trimis la
noi?! De când este comunitatea noastră pe aici nu a stat vreunul! Doar, așa d-o
muri cineva te chemăm, cum îl chemăm și pe părintele Vasile! Dacă dumneata vrei
să te așezi la noi să te întreținem nu prea avem cum. Suntem săraci și cei care
nu sunt așa au alte socoteli. Și apoi…vei vrea să faci și vreo biserică pe
aici! Ei bine, mergi în pacea Domnului de unde ai venit! Cum am trăit până
astăzi vom trăi și de acum înainte! Nu e folosești la nimic, zise unul dintre
fruntașii satului Corneni, un sat e drept cam sărac, așezat pe apa Boroaiei.
E drept, oamenii nu mințeau. De peste o sută de ani nu călcase pe acolo
vreun vlădică. Biserică nu mai aveau demult. Nici nu mai știau de când. Fusese
cândva, dar după o invazie străină, o săgeată aprinsă îi atinse turla de lemn,
iar vântul o făcu scrum în câteva ceasuri. Cine să o salveze? Cine să mai dea
fuga la fântâni și-n vale, la apă să stingă imensul rug care mistuia urlând cu
furie scânduri, lemne, icoane și tot cei cădea în cale. Iar preot de unde să
mai aibă dacă cel pe care l-au avut, tânăr și de-al locului fiind a fost luat
împreună cu alți tineri ostatic. De atunci nimeni nu mai voia să vină acolo.
Vlădica mai încerca să trimită câte un seminarist, care nu avea prea mult de
ales, dar toți, doar când auzeau de Corneni nu mai călcau pe la vlădicie. Așa,
slujbe mai aveau. Mergeau prin cătunele vecine și cu chiu cu vai se mai îndura
un preot vecin să urce în căruță să străbată peste drumurile mereu desfundate să le mai
îngroape câte un părinte. La copii care mureau iarna nici nu mai chemau
preotul. Îi îngropau așa, căci din zece, cincisprezece, câți năștea o femeie
din Corneni, doar cu doi sau trei rămânea. Poate că părintele Vasile ar fi
venit. Nu era iubitor de câștig urât și nu le-ar fi cerut pentru osteneala și
primejdia drumului mare lucru, dar ei preferau să nu-și bată capul, să meargă
până la el, să mai risipească și niște sloți, doar pentru un suflet de prunc de
care puteau să mai facă.
Așadar, trăiau, cumva altfel. Câți mai erau botezați pe acolo doar Domnul
știa. Nici măcar prinții nu le țineau socoteala. Așa, dacă mai găseau un naș cu
dare de mână, dornic să-și facă vreun canon să-și aline sufletul după un
vlăstar pierdut, mai scăldau, în ce găseau un prunc și-l botezau cu preot.
Altfel nu-i prea interesa. Era o babă în sat, care auzise ea de la un duhovnic
bătrân că atunci când nu este preot prin preajmă și iar copilul este în mare
primejdie, poți să-l stropești cu apă, sau chiar cu nisip și să spui Se botează în numele Tatălui și al Fiului și
al Sfântului Duh, Amin! și gata Domnul a primit rugăciunea. Ei bine, când
veneau la tanti Marghița la descântat îi mai boteza baba, dar ei nu prea țineau
seama la ce făcea și nici nu luau prea în serios stropitul, de aceea nu știau
care sunt sau care nu sunt astfel închinați. Doar bătrâna să fi știu, că le era
nașă la mulți. Nici nu mai știa la câți. Nici după mucurile de lumânare nu
putea socotii, că boteza, în felul ei, câte șapte sau opt cu aceiași lumină. Și
apoi câte să știe și ea...câte să mai știe la aproape …o sută unu a ani cât se
pare că avea, deși unii credeau că e mult mai bătrână și că a utilat-o Dumnezeu.
Ei bine, având în vedere cele spuse, locuitorii din Corneni ar fi trebuit
să aibă sete de preot și foame de cele sfinte. Dar…iacătă…căci nici nu voia să
audă. Ba, împingeau carul cu care părintele Ilarion venise spre gura satului.
Pe cele câteva bagaje, luate în mare grabă în miez de noapte, din casa de
dincolo de Nistru, când satul lor a fost invadat de Bolșevici, stăteau soția și
cele trei fete, care, văzând răutatea oamenilor, aveau ochii roșii, ușor udați
de lacrimi și de spaimă, de oboseală și de durerea de șale dată de atâta amar
de drum. Mai că ele ar fi vrut să lase totul baltă și să plece. Ba poate că ar
fi vrută să-l vadă pe părintele lucrând undeva, la o primărie, sau oriunde,
căci era și harnic și avea un scris…cum puțini găseai. Era bun cancelar și
fusese elev silitor. S-ar fi descurcat în lume și fără straie. Gândurile
acestea treceau prin mintea și sufletul Dochiței, soția părintelui, dar nu prea
îndrăznea să le spună. Le zicea și ea cu năduf înfundat fetelor, celor puțin
celor două mai măricele, care pricepeau, că a treia era încă prunc.
-
Părinte, să mergem, să lăsăm oamenii în pace,
zise Dochița. Apoi sfinția ta știi bine că dragostea cu dea sila nu se poate…îngăimă,
cu oarecare hotărâre femeia spre bărbatul ei, tras de haină și împins de doi
haidamaci să urce în carul care-i adusese în iadul acesta.
Părintele însă nu avea nici un gând să renunțe. Nici de vorbele nevestei
nu avea de gând să asculte. Cum să renunțe la ceea ce iubea și la ceea ce-l măcina,
la dorul slujirii doar pentru o încercare. Nu-i reproșase nimic soției, o
mângâie pe frunte și o sărută părintește, apoi blând își alintă fetele și o luă
pe cea mică în brațe, că prea-i rupseseră mâinile mamei. Nu! Era hotărât să nu
renunțe la preoție și să rămână acolo. Era convins că îi va da pe brazdă pe
oameni. Mai avusese ele asemenea creștini – dacă mai pot fi numiți așa – și pe
la prima parohie, unde zidise cu ei o biserică frumoasă și pe la a doua. Dar nu
erau așa de mulți și nu erau atât de răi…Dar să-i judece Domnul. Treaba lui era
să-i întoarcă cu dragoste și de-ar fi să moară cu ei de gât și de la Corneni nu
va pleca. Când a ajuns acolo nimeni nu-l păcălise. Funcționarii de la vlădicie
i-au zis că acolo nu stă nimeni, ba nici nu vor să audă de Corneni. Dar
părintele Ilarie le-a spus:
-
Ei bine, eu acolo vreau să merg, unde nu a fost
preot și nici biserică nu au. Vreau să am ce mărturie să dau în fața Dreptului
Judecător.
L-au lăsat în pace funcționarii
care-l ajutau pe Vlădica. I-au făcut repede numirea și l-au slobozit. Veneau
mulți surghiuniți de peste Prut sau chiar de peste Nistru. Dar îi numea preoți
supranumerari pe la parohiile mari. Stăteau pe acolo în slujire, se mai
descurcau cum puteau – oricum le era mai dragă munca și așteptarea decât
deportarea în Siberia – și așteptau ca un părinte mai bătrân să ia drumul
veșniciei și să-i preia enoria. Fenomenul preoților supranumerar – așa cum erau
numiți în acte – nu mai mira pe nimeni. În alte vremuri bisericile aveau câte
unul sau rareori doi preoți, pe la bisericile din mijlocul târgurilor, acum
aveau câte patru, cinci și chiar câte șase. Ei bine, părintele Ilarie nu s-a
mulțumit cu statutul de preot peste număr. I se părea că nu-și duce misiunea cu
cinste și se tema să meargă fără nici suflete prinse sau ținute în mreaja
credință la Împăratul Cerurilor. Câți talanți îi va duce el Domnului?! Cum să
îngroape ceea ce domnul i-a dat: cânta, vorbea frumos și, așa cum am amintit și
mai înainte, avea bună știință de carte. Acolo, în pământul lui chiar îl
chemase să-i învețe și pe alți preoți la înaltele școli de la Chișinău, dar
vremurile s-au tulburat și a trebuit să plece în bejenie, lăsând în urmă multă
osteneală, suflete risipite, mame despărțite de prunci, soți de soții, o
biserică transformată în grajd pentru vacile rechiziționate de la gospodari și
mormintele părinților. Dar așa sunt uneori vremurile, sunt grele, iar omul este
sub vremi, gândea părintele, înțelegând acum mai bine vorbele cronicarului.
În mintea lui se derulau toate
aceste imagini și parcă nu înțelegea prea multe din ceea ce se întâmplă, însă
era ferm, pe poziție, hotărât să nu dea bir cu fugiții. Ba, mai mult decât atât
simți, că acolo îi este locul, între acei oameni care deveniseră mai rău decât
dobitoacele din lipsa păstorului.
-
Omeni buni, am înțeles că nu mă vreți și nu
vreți preot. Am înțeles! Poate că voi pleca dacă v-am stricat liniștea atât de
rău. Dar, după cum vedeți, este spre seară iar eu sunt cu femeia și cu copiii.
Vă rog, așadar pe unul dintre voi să mă găzduiască undeva, sub un acoperiș, că
toamna lasă brumă și frig și nu pot dormi afară. Poate un grajd dacă ați avea,
aș înnopta și eu și vitele mele. Nu rămân dator, plătesc cinstit cât face
osteneala de a mă găzdui. Nu mai pot pleca acum să traversez pasul lupilor,
despre care, când am pornit spre voi, în târg, la cârciuma unde am mâncat, toți
mi-au spus să mă tem. Ei bine, eu nu m-am temut să vin. Dar acum, în pragul înserării
nu am cum să plec. Voi înhăma mâine caii și de nu vă sunt de folos voi pleca și
o să-mi scutur praful încălțămintelor de s-a luat ceva de la voi, așa cum îi
învață Domnul pe apostoli să facă atunci când nu sunt bine primiți.
Ultimele cuvinte îi convingea pe locuitorii din Corneni că părințelul a
înțeles cu cine are de-a face și se sfătuiau între ei la cine și cum să-l
găzduiască. Nu aveau ei case mari, dar măcar o prispă găseau. Au fost și ei
prin străinătăți și își aminteau ce mare pomană este să primești un călător
ostenit. Și apoi, părintele era cu preoteasa și cu copiii…
În același timp, părintele simțea că a câștigat prima lupta. Va rămâne în
sat până a doua zi și-l va ruga pe Domnul să schimbe El ceva, să facă El ceva,
să-și arate voia și să nu lase sufletele acestea rătăcite, care-i stârniseră
mila, fără păstor. Facă-se voia Ta Doamne! gândi părintele. Dar dacă nu am un
semn puternic de la Tine eu de aici nu plec!
După o vreme, care nu a fost deloc scurtă, au deliberat sătenii și s-au
gândit, ba sau și sfădit. Nici unul nu a vrut să-l ia în casă. Ajunseseră să
privească prezența sau întâlnirea cu un preot ca pe un blestem. Era însă o
moară veche, moara lui Iancu. Stătea să cadă, era împânzită de șoareci
zburători, dar și de alte lighioane, dar avea încă acoperișul bun și de va fi
dat o răpăială peste noapte nu-i uda pe călători. Era în centrul satului, nu
departe de locul în care părintele încercase să-i convingă pe săteni să nu-l
alunge. I-au propus oamenii să rămână acolo și părintele a acceptat fără să
cârtească. A mers împreună cu satul la moară, a intrat, s-a cam îngrozit de
ceea ce a văzut, dar s-a minunat zicând că acolo este locul perfect unde poate
să înnopteze până a doua zi când va porni la drum, negreșit. A dezlegat vitele
din ham și le-a lăsat să-și găsească loc prin curtea din spate a mori și s-a
dus să-și ia copii și soția din căruță. Când au trecut pragul ușii care abia se
ținea în țâțâni și au văzut ce mizerie era soția și fetele au început să plângă
dintr-o dată. Părintele însă, a dezbrăcat puțin chipul blândețe și cu asprime a
rostit:
-
Aici vom rămâne și vom înnopta. Oamenii au fost
ospitalieri și ne-au dat ce au avut. Nemulțumitului i se ia darul! Nu vreau smiorcăială!
-
Da Ilarioane, zise Dochița, dar ce casă aveam
noi și am lăsat tot…să ajungem aici, în mizeria asta. Mai mine te treceai de
partea lor, semnai că nu crezi în Hristos și că nu ai crezut niciodată și poate
că acum erai șef de colhoz și nu ne chinuiam copiii prin mizeria asta. Și apoi
știau ei ce crezi tu cu adevărat?! Nu mi-ai povestit tu că și Regele David a
intrat unde nu era permis decât preoților și a mâncat pâinea de acolo de foame…Și
Petru s-a lepădat și nu o dată și dacă Domnul a voit s-a pocăit și l-a chemat
înapoi și l-a făcut mai mare decât a fost. Așa și noi, rămâneam acolo, în casa
noastră poate, și peste un timp ei piereau și tu cereai iertare Domnului că ai
fost la mare nevoie de ai iscălit, dar că în sufletul tău tot creștin bun ai
rămas…
Două lacrimi subțiri încercau să-și facă loc și pe sub pleoapele
părintelui. Suferea cumplit pentru starea în care-și dusese familia. În
definitiv el hotărâse să plece și drumul părea fără sfârșit și fără izbânda.
Îmbătrânise brusc și un dintre lacrimi se așeză într-un șanț al feței. Barba îi
devenise sura înainte de vreme, iar acum îi era și umedă de la lacrimile care
treceau peste față fără să-l întrebe dacă este de acord. Își ascut soția și își
aminti promisiunile făcute atunci când mergeau împreună spre Altar. Îi
făgăduise că va avea grijă de ea și că niciodată nu va pune altceva înaintea
acestei griji. E drept, atunci nu era preot și depusese alt jurământ. Însă
sufletul i se frângea în fiecare clipă văzând suferința soției și a copiilor.
Plângea împreună cu ei dar nu putea să le arate. Îl binecuvânta pe Dumnezeu că
are barba atât de stufoasă și nu se vede și că șanțurile din dreptul ochilor,
apărute mult prea devreme, erau ca niște jgheaburi pe care nu se vedea ce
curge. Îndura greu situația, dar, pe de altă parte trebuia să lupte și nu putea
da un pas înapoi de la credința lui că trebuie să fie lângă oameni și mai ales
lângă cei bolnavi, căci ei erau cei care aveau nevoie de doctor.
Renunță la gândul de a-i trata cu severitate pe ai lui și îi luă în
brațe. Atunci, Dochița a zis:
-
De acord, rămânem în seara asta aici, dar mâine,
în zori, plecăm negreșit. Trebuie să găsim altă cale, căci cea pe care am
apucat-o nu este bună. Sunt colegi ai tăi care au găsit parohii cu case
parohiale, sau măcar enoriași buni care-i găzduiesc , iar noi am ajuns să
dormim în grajdul acesta?! Și cu copiii? Ce face cu copiii? Cum să trăiască
aici! Nu se poate! Nici școală nu cred că este! Ce învățător ar sta la
sălbaticii ăștia?!
Ceea ce eu v-am povestit a trecut mai repede decât pare. Vorbele și
gândurile au năvălit în grabă. În cele din urmă, părintele s-a întors zâmbind
din pragul sălașului lui către săteni și le-a zis:
-
Va mulțumesc! Rămân aici, fără îndoială, însă
rog pe cineva care are o furcă și o sapă sau o cazma să mi-o împrumute și mie
vreme de un ceas sau două să mai ordonez și eu câte ceva să pot închide ochii
aici peste noapte. Cum nu le cerea nici mâncare, nici găzduire și nici vreun efor,
iau adus repede doi vecini ceea ce ceruse.
Avea acum din belșug scule și s-a apucat să rănească cu bărbăție și să
pregătească culcuș pentru o noapte ce părea a fi de chin. După trei sau patru
ceasuri, mai mult decât se gândea, a reușit să dea mizeria afară de la intrare,
iar din scândurile care atârnau desfăcute de la moara de urluială și-a făcut un
pat, așezat pe două roți vechi de moară. Sătenii erau curioși și trăgeau cu
ochiul pe cât puteau să vadă ce face popa. Își mai trimiteau câte un puradel să
spioneze și să aducă repede vești la cârciuma din apropiere. Toți ascultau și
începeau să-l placă pe părintele pentru vrednicia lui – mai ales după două păhărele
– dar nimeni nu se gândea să-i dea vreo mână de ajutor.
După ce și-a improvizat un culcuș pentru copii, a scotocit prin bagaje și
a scos icoana Maicii Domnului. Era singura care a putut să o ia în grabă și nu
se putea desprinde de ea. Se căsătorise într-o zi de august și luase ca
ocrotitor al familie pe Maica Domnului. Nașul, părintele Vladimir, care cine
știe prin ce tren cu deportați se afla, sau poate că murise în gerurile
Siberiei, după ce a fost aresta, iar familia, soția și singura fiică au fost
împușcate de ruși, îi dăruise împreună cu Maria, nașa lui icoana Născătoarei de
Dumnezeu. Așadar, a luat icoana, a șters-o cu încet cu mâneca anteriului și a
așezat-o într-un piron cât al Mântuitorului care încă stătea fără să se
urnească înfipt în peretele care se măcinase de un deget în jurul lui. Făcuse
părintele altar acolo, că, oricum de dormit nu prea era rost. Nici căldură,
nici condiții, doar ploșnițe și lilieci. Era hotărât să se roage cu lacrimi de
sânge în noaptea aceea. Să se țină treaz și să nu adoarmă cum au adormit
apostolii în grădina Ghetsimani, în timp ce Învățătorul lor se ruga.
A aprins un țâr de lumânare pe care-l avea și, în timp ce preoteasa
scotea puținele merinde pe care le mai aveau pentru a potolii foamea copiilor,
părintele bătea metanii și se ruga. Când au văzut sătenii lumină ca de candelă
și ruga părintelui nu au mai dormit nici ei. Unii mai șugubeți voia să aibă
casa pereți din sticlă și să vadă când va cădea preotul răpus de oboseală.
Alții, când au văzut că la ruga preotului de adaugă și preoteasa și copiii, a
început să spună că trebuie izgonit cât mai repede, altfel îi pune și pe ei să
stea în genunchi și să boscorodească la fel ca el. Iar alții vorbeau în batjocură
zicând: Să vedem cum îl ajută Dumnezeu!
Ei, dar părea că Dumnezeu nu este cu el. Un potop se abătu peste sat cum
cei ce erau în viață nu văzuseră. Auziseră de prin bătrâni dar nu credeau.
Pământul a fost spălat de Domnul ca în vremea lui Noe. Animale cu cotețe cu tot
erau duse de apă. Nimeni nu murise, dar nimeni nu mai dormise. După câteva ore
diluviul s-a potolit. Râul Boroaia a început să intre în matcă. Luase cu el cam
tot ce-i stătuse în cale. Acum, când bătea în retragere, doar mai ciupea câte
ceva de prin acareturi. Satul era terminat. Nimeni nu murise, dar nici nimic nu
mai găseau. Animalele le rău rătăcite, copiii nu mai ieșeau sau nu mai coborau
din copaci de spaimă, iar ei sătenii, au
plecat cu furci și topoare la moara veche să-l alunge pe preot. Erau convinși
că el a adus blestemul peste sat și s-au dus, ca locuitorii Gherghesenilor de
altă dată, să-l izgonească. L-au luat cu forța, la-au încărcat în căruță, au
azvârlit în ea tot ce avea, i-au înhămat caii și i-au luat de dârlogi încercând
să-l ducă la marginea satului, crezând că astfel scapă de blestem. Drumul era
însă prost, iar roțile se împotmoleau. Au încercat pe unul din drumuri și nu au
mers, au încercat pe altul și iarăși nu au mers. În cele di urmă, au încercat
drumul spre deal, mai puțin umblat și spălat de ape. Pe drumul acesta era lume
multă, mai multă ca oriunde. Mergeau mulți, părinți și copii spre baba
Marghița. Ploaia îi udase și erau apucați de friguri, ori aveau vre-o mână sau
un picior sucit. Descânta și îi trăgea baba să le dea la loc, dar câte să facă.
Avea două mâini vineții și firave obosite de timp. Și apoi unii dintre ei
tușeau sau aveau dureri de cap, sufereau si se văitau. Unele mame își plângeau
copiii că văduva din Nain, căci prea multă viață în ei nu pre era. Pe acest
drum spre deal…era o vale a plângerii, iar prin aceasta treceau duși de câțiva
săteni, părintele și familia lui. Erau escortați mai cu grijă decât tâlharii
răstigniți pe cruce, sau infractorii de drept comun. În același timp, Dochița,
se temea de ce urma dar era fericită că părăseau cu bine locul acela. Moara le
salvase viața. Dochița avea sentimentul că se naște din nou. Privea chinurile
celor din jur și parcă nu le înțelegea, parcă nu pricepea de ce sunt atât de
agitați. Au tot mers așa, parcă cu roțile împiedicate, de parcă făceau un drum
de secole. Se ruga în gândul ei Dochița să se facă o minune ca la Marea Roșie
si să iasă cu roțile din mâlul în care se tot afunda. Era deja clar că vor
părăsi locul acesta și coșmarul prin care au trecut. Înaintau încet, dar
înaintau. Se apropiau de vârful dealului, acolo unde curtea unei case – casa babei
descântătoare, de care ei nu știau -, era plină. Și când treceau prin fața
casei, o mamă ieșea urlând pe poartă, ba rupându-și veșmintele cu o mână, ba smulgând-și
părul. Se automutila destul de ineficient, deoarece în cealaltă mână avea aveau
un ghemotoc de prunc, singurul prunc obținut după lungi așteptări, poate după
cincisprezece ani. Urla și se tânguia, deoarece bulgărașul din brațe ardea ca
un cuptor. Îl prinsese potopul afară, îl înmuiase bine, iar acum, verdictul
babei Marghița era fatal. Mama, în disperarea căuta cu nădejde ajutor în orice.
Când a văzut căruța cu preotul s-a năpustit peste ea și a început cu lacrimi
mai fierbinți decât pruncul să roage pe preot să o ia și pe ea, poate va găsi
un medic prin satele vecine sau, măcar, dacă pruncul va muri pe drum, să-l
îngroape creștinește, căci ea altul nu mai avea și altă nădejde nu mai era.
Apoi putea muri și ea că degeaba mai răsărea soarele…
Părintele, deși trăia dezamăgirea la care nu se aștepta, iar gândul ferm
de a rămâne se schimbase în hotărârea de neclintit să plece, avu un gând să o
ajute cum putea. Însă, cei cei-l goneau au îndepărtat fără milă femeia.
-
Lăsați femeia în pace, să-și plângă necazul! De
ce vă purtați cu atâta cruzime, spuse părintele Ilarion. Unde locuiești femeie?
-
Locuiesc aproape părinte, la două case, dar te
rog să mă iei cu sfinția ta să salvez copilul.
-
Eu te iau, dar dacă pruncul este bolnav și vreme
este rece, nu va rezista nici până în primul sat, dar ce să mai speri că poți
ajunge la doctor în oraș!? Mai bine hai să mergem acasă să vedem cei de făcu.
Auzind acestea, Dochița a încercat să se opună. Se voia cât mai repede
scăpată din această lume brutală. Dar era suflet de mamă, și știa că părintele
are leacurile sale, fie bisericești și fie doctoricești. De aceea, nu a zis nimic
când a văzut că părintele a sărit sprinten din căruță și-a luat servieta pe
care o ținea cu mare grijă, căci mai avea încă în ea Sfânta Taină pentru
bolnavi și a plecat cu femeia spre casa ei. A oblojit pruncul cu ce doctorii
mai avea, dar după ce la împărtășit. I-a citi rugăciunile de năjit, l-a înțepat
cu sfânta copie, după rânduială. A învățat-o pe mamă cum să-l îmbăieze în țuică
și cum să-i aerisească încăperea și a așteptat să vadă reacția micuțului. Nu a
trecut mult și febra a început să-i scadă pruncului. Atunci preotul a dat să
plece, însă femeia la implorat să rămână și să înnopteze cu toată familia la
ea.
Pentru părintele Ilarion nu a fost ușor să-și înduplece soția și nici
pentru femeie să-i convingă pe cei care îl voiau pe preot alungat să renunțe,
cel puțin pentru o noapte la gândul lor. În cele din urmă, negocierile s-au
terminat cu succes, iar plecarea preotului a fost amânată pentru încă un apus
de soare.
De data aceasta gazda s-a străduit să le ofere oaspeților ce avea mai
bun. Le-a dat camera mai bună, din cele două ale casei, iar în cealaltă a rămas
doar ea cu pruncul, căci pe bărbat îl îngropase de curând, sau mai de grabă îl
pierduse, după ce o râpă se prăvălise și înghițise, când căuta să aducă pentru
casă câteva lemne de foc.
A rămas părintele acolo și din ceas în ceas cerceta copilul, mai ceva ca
un medic de gardă. Starea pruncului era din ce în ce mai bună, iar dimineața,
femeia tresălta de bucurie și își chemă toate vecinele să vadă minunea.
Gloata și îmbulzeala de la casa Marghiței s-a strămutat la ușa femeii.
Dacă până atunci sătenii trăgeau de anteriul părintelui să-l facă să plece,
acum trăgeau de el până îi auzeau pocnetul încheieturilor să-l convingă să
meargă și la casă lor să vadă câte un suferind. A alergat din ușă în ușă
părintele. A împărtășit spre vindecare, a uns cu untdelemn, a oblojit și cei în
nevoie nu se mai terminau. A mai înnoptat o seară în satul lor, iar a doua zi a
luat-o de la capăt. Ajunsese să calce aproape în fiecare casă. Reușise să-i
vadă pe toți cei care-i cereau ajutorul. Le citea acatistul Sfinților Cosma și
Damina, doctorii cei fără de arginți, Moliftele Sfântului Vasile celor ce
posteau, rugăciunile de iertare celor ce se pocăiau. Își făcuse față de ei
datoria, punând cărbuni aprinși pe capul lor, cum spune Pavel, apostolul
neamurilor. Dar a doua zi trebuia să plece, așa cum îi făgăduise Dochița.
S-a sculat dis-de-dimineață și a început pregătirile. Gazda însă a
alertat tot satul. Când vru să iasă, toți erau din nou ca în fața unui tâlhar.
Aveau în mâini furci și topoare. Dar de data aceasta nu voiau să-l facă să
plece, ci să-l determine cu orice chip să rămână. Erau dispuși să-i ofere
orice. Dar părintele nu voia nimic și nici jelania și părerea lor de rău când
ziceau: Ce proști am fost noi că nu am vrut să avem popă în sat, nu-l prea
îndupleca. Sătenii erau însă hotărâți și nu i-au permis în nici un chip se
plece. A rămas la casa văduvei toată săptămâna și făceau pe rând de caraulă să
nu fugă de la ei din sat. Acum toți se gândeau că începe și satul lor să intre
în rândul lumii.
Și așa a ajuns părintele Ilarion preot în satul Cornei, fără instalare de
la protopop și fără biserică. Doar cu o hârtie de la vlădicie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu