Cenzuri înțelepte

     

Sfântul Ierarh Epifanie

      De la Episcopie veneau mai întotdeauna telefoane matinale, uneori chiar prea matinale. Erau în general convorbiri scurte, despre chestiuni legate de studierea religiei în școli sau de provocările administrative ale orașului. Interlocutorul era Preasfințitul Epifanie, care suna fără filtrele colaboratorilor, pentru că îi plăcea să aibă informații de la sursa competentă. Obișnuit cu acest stil și ritm de lucru trebuia - în calitatea mea de inspector de religie la Inspectoratul Școlar Buzău în vremea aceea -, să fiu tot timpul bine înarmat cu informație, pentru că nu-i scăpa nimic și era extrem de preocupat de domeniu. De aceea, nu m-a surprins telefonul. Era, parcă, puțin, cam devreme, undeva până în ora 7.

     Răspund și aud vocea pe care o cunoșteam atât de bine

-        -  Părinte Paul! Unde ești? Mi se adresează fără altă formulă introductivă.

-       -  În drum spre serviciu! am răspuns eu, mai mult să impresionez cu modul matinal în care-mi încep munca.

-        - Ai ceva urgent dimineață? Pe la ce oră ai putea trece pe la mine?

-       -  Pot veni chiar acum, sunt pe aproape, am răspuns eu reverențios.

-        - Te aștept în Sfântul Altar, la Catedrală, îmi răspunde cu o oarecare urgență în glas.

     Evident, m-am întrebat ce poate fi atât de urgent. Ce s-ar fi putut întâmpla. Erau destule probleme referitoare la studierea religiei în școlile publice în aceea perioadă de așezare al lucrurilor. Legislativ totul era clar - până la o mică confuzie legislativă creată de confuzul ministru Ecaterina Andronescu, în 2002, când se amesteca statul Religiei de parte a trunchiului comun cu cea de disciplină opțională -, însă constituirea unui corp profesoral de calitatea și selectarea lui dura, iar de aici veneau suficiente provocări.

     Am ajuns sub teii proaspăt ieșiți din iarnă de pe Aleea Episcopiei, am parcat mașina și, cu oarecare emoție legată un posibil inconvenient creat de către colegii mei profesori, m-am îndreptat spre ușa din laterale a Catedralei Voievodale. Am intrat. Stătea cu fruntea sprijinită în cârja episcopală și se ruga. Fluxul luminii creat de deschiderea ușii l-a scos din meditație. Văzându-mă s-a îndrept brusc și a venit către mine.

-         - Episcopii se ceartă între ei? M-a întrebat săgetându-mă cu privirea-i iscoditoare!

-         - Nu…dar…

-       -  Nu sau da? 

    Eram deja încurcat. Nu înțelegeam întrebarea și nu pricepeam de ce îmi era adresată tocmai mie. Nu puteam fi victima unei intrigi de palat, deoarece nu făceam parte dintre cei care râvneau ceva și nici nu putea face apel la competența mea în dreptul canonic. La un subiect de drept, cu siguranță, mi-ar fi cerut să organizez în scris un anumit răspuns. Deci nu părea genul de interogație la care să aștepte argumente canonice.

-        - Nu! Am răspuns eu precaut, dar nu suficient de convins.

-        - Atunci în carte despre mine, în articolul e care l-ai scris, de ce se ceartă?

-        - Am rămas puțin nedumerit…și de abia după câteva fracțiuni de secundă am început să intuiesc de unde venea revolta…

2003

     Se pregătea un volum omagial, care trebuia să marcheze împlinirea vârstei de 70 de ani. Evident, am fost și eu invitat de părintele Costică Panaite, consilierul cultural al Episcopiei să am o contribuție. Cum poziția mea nu era una de colaborator direct și în același timp, pentru a evita prezumția de lingușire de care se învredniceau toți cei care aduceau laudă cuiva, chiar și doxologie meritată am evitat să scriu ceva legat direct de calitățile sale. Consideram că nu este firesc să fac alt tip de referiri, având în vedere vârsta, distanța ierarhică, dar și înțelegerea greșită a modului în care trebuie să mă raportez la anumite realități efective sau circumstanțiale. Părea rușinos să lauzi. Am devenit buni critici și observatori mediocri ai calităților celor din jur și, evident, am răsturnat valorile prin asemenea atitudini colective.  De aceea, am considerat că un articol indirect, neutru m-ar caracteriza mai bine – deși, slavă Domnului aveam ce scrie de bine!  Uzând de surse bibliografice, am încercat să abordez momentul cu originalitate și precauție. A trimis spre publicare un eseu despre Sfântul Epifanie Arhiepiscopul Ciprului, personalitate bisericească pe care Înaltpreasfințitul Epifanie o considera ocrotitor spiritual și în cinstea căreia a ridicat clădirile școlii și paraclisul de lângă Mănăstirea Rătești. În acest articol, bazat pe mărturii istorice, se pare că strecurasem și o eroare de oportunitate. În câteva fraze am redat un conflict pe care personalitatea abrazivă a Sfântului Epifanie l-a creat în relația cu Sfântul Ioan Gură de Aur. Împăcarea celor doi se pare că nu survenise în viața aceasta, dar nu era o ruptură, o schismă reală, și nici o ceartă în duh, ci o contradicție, reperată și menționată, poate cu prea mult mult patos, de istorie.  Vorba Părintelui Bartolomeu Anania...oamenii deștepți se mai și ceartă. Nici între Sfinții Epifanie și Ioan Gură de Aur nu a fost osmoză. Iar istoria a păstrat acest amănunt, în fapt prea puțin relevant dacă privim realizările, luptele și suferințele celor doi ierarhi.

Aducerea Moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur

La momentul redactării articolului nu vedeam așa lucrurile. Consideram că teologia nu admite nici măcar omisiuni, nu doar originalități de fond. Greșisem se pare...și de aici venise urgența telefonului.
- Părinte Paul, dacă vrei să apară articolul te rog fie să-i împaci, fie să omiți acest aspect. Dar eu zic că ar fi mai bine să-i împaci. În asemenea volume este doar loc de pace. Iar dacă te-ai gândit , citind despre Sfântul Epifanie, că i-am împrumutat anumite calități mai dure și ai strecurat acest aspect în carte, să știi că nici eu nu m-am luptat decât să păstrez ceea ce este al Bisericii și să obțin drepturile pe care le are!
    Am înțeles mesajul, am înțeles multe din acest dialog, am priceput ce înseamnă înțelegerea momentului, a oamenilor și mai ales ceea ce contează după o viață. Nu bătaia cu vorba rămâne, nici clocotul firii la întâlnirea cu ceea ce crezi că nu e drept sau corect, ci ceea ce construiești în oameni și în spațiu, ceea ce lași cu adevărat.
     Nu i-am împăcat  pe cei doi sfinți, nici măcar de dragul dialogului. Dar acum aș face-o...măcar în text.


                                                                                                       Paul Iulius Negoiță