„Un călugăr îşi astupase cu o icoană
singura ferestruică a chiliei sale, iar din ea se deschisese o privelişte
minunată. El a fost întrebat: «Cum aşa, părinte, nu vrei nici măcar să arunci o
privire, iar noi nu ne mai putem sătura nici de cer, nici de munţi, nici de
marea Egee cu insulele ei?» «De ce astup eu fereastra, voi nu veţi înţelege,
căci frumuseţea acestei lumi eu nu am nici o plăcere să o contemplu». Şi aceasta deoarece călugărul contempla
frumuseţea lumii de sus şi nu voia să-şi abată atenţia de la ea. Într-adevăr,
cine a cunoscut fericirea superioară, acela este insensibil faţă de alinările
pământeşti. Dar pentru o astfel de cunoaştere e nevoie de un suflet înalt“.
Această parafrazare a poeziei Sfântului Varsanufie de la Optima, făcută de
ieromonahul Savatie Baştovoi în cartea „Idol sau icoană?“, dă o definiţie
aproape completă importanţei icoanei în viaţa creştinului.
Într-o lume în care creaţiile idolatre obosite ale antichităţii, idolii,
îşi jeluiau propria înfăţişare şi îşi cereau izolarea pentru a fi topiţi de
timp în tăcere şi a nu mai fi supuşi privirilor trecătorilor, icoana apare ca
mijloc de contemplare, ca fereastră către o altă dimensiune, către absolut. De
aceea, Duminica în care se sărbătoreşte restabilirea, la Sinodul al VII-lea
Ecumenic, de către Sfinţii Părinţi, a cultului icoanei, este denumită Duminica
Ortodoxiei, arătându-se clar legătura profundă dintre icoană, ca imagine „a lui
Dumnezeu ce S-a făcut Om“, şi credinţa cea adevărată.
Daltonişti ai vremurilor lor, iconoclaştii au căutat să închidă lumea de
aici, să o izoleze de „lumea divină“. Fără trăiri spirituale profunde, doreau o
lume lipsită de culoare. Doreau prin mijloacele forţei de constrângere să-i
determine şi pe ceilalţi să fie asemenea lor: fără perspectivă divină, fără
lumină, fără ferestre spre cer, fără binecuvântare şi chiar fără trăire artistică.
Cum ar fi arătat lumea iconoclaştilor? Câtă culoare ar fi zăcut nefericită
într-o lume în alb şi negru în decursul secolelor? Câte figuri chinuite,
difuze, schingiuite ar fi trasat cu tristeţe penelurile neinspirate ale
pictorilor? Câte feţe triste ar fi dat istoria artei în plus? Câtă banalitate,
într-o lume în care Dumnezeu i-a dat omului harul creativ!
În anul 787 Ortodoxia a învins! S-a hotărât atunci că „este permis şi chiar util a face şi a venera icoane religioase.
Venerarea lor să fie o cinstire, iar nu o adorare, căci aceasta se cuvine numai
persoanei lui Dumnezeu. Cinstirea este relativă şi se referă la persoana pe
care o preînchipuie icoana“.
Textul este clar, însă nu a fost şi urmat de toţi. Dintr-o ambiţie sau
poate spaimă a omului insuficient spiritual,
forme iconoclaste de manifestare s-au repetat, cu obstinaţie, în istorie.
Ambiţia de a-L izola pe Dumnezeu, de a-L trimite în transcendent, de „a-L
izgoni în lumea Lui“, a existat şi există în atitudinea „autonomă“ a omului.
Legenda Marelui Închizitor a lui Dostoievki, din „Fraţii Karamazov“, povestire
în care se aminteşte despre sosirea cu blândeţe a lui Iisus pe pământ şi
reacţia fermă a creaturii de a-L trimite în Cer, pentru a se simţi autonomă,
este o metaforă cu adânci ramificaţii în realitatea umană. Un cercetător în
domeniul religiei scria că omul nu se va simţi autonom până nu va îndepărta pe
Dumnezeu. Straşnică atitudine de curaj a omului căzut, stresat de prezenţa
divinităţii, de chipul bun şi blând al Părintelui Creator. Şi, cum „nimic nu este nou sub soare, iar ceea ce a
fost va mai fi“ (Ecclesiastul 1, 9) - aşa cum spune una dintre cărţile
sapienţiale ale Vechiului Testament, nerozi de tip iconoclast au fost şi vor
mai fi. Desigur, „modernitatea“ unor idei iconoclaste actuale frapează prin
ridicol, atunci când aseamănă icoana cu reclama unor firme sau cu produse de
succes mediatic, transformându-L pe Dumnezeu în agent de publicate. Dar
Dumnezeu le îngăduie, le vindecă şi le reaşează pe făgaşul lor, dând omului
bucuria de a vedea dincolo de orizontul îngust al lumii de aici. Icoana nu este
altceva decât fereastra spre Cer, este introducere în arta sacră a culorii,
sălăşluire în raiul frumosului artistic, esenţă sufletească din harul lui
Dumnezeu. Niciodată icoana nu a fost înţeleasă altfel decât ca o fereastră.
Până şi impropriul termen de „iconiţă“ dat simbolurilor din spatele paginii
albe a desktopului computerului pe care scriu aceste gânduri, sunt trasee către
altceva, sunt trimiteri, aşa cum şi icoana este o trimitere către lumea desăvârşirii,
a perfecţiuni, a divinităţii.
Icoanele sunt liniştea sufletului creştin. Preotul Ion Agârbicenu spunea că
pictura bisericuţelor noastre este „o întruchipare senină“. „Eşti în casa Domnului şi totuşi parcă eşti
în casa ta; la vatra ta. Negurile trecutului parcă nu s-au adunat în ele, deşi
neamul nostru şi-a descărcat în faţa iconostaselor potop de suferinţe“.
Sub influenţă islamică, împăraţii de atunci au dat frâu liber pornirilor
lor, scoţând icoanele din biserici şi pictând scene ce reprezentau propria
viaţă sau scene minore de vânătoare. Cum istoria se repetă ciclic, sunt şi astăzi iubitori doar ai propriei
imagini, care zâmbesc din afişe retuşate, asemenea unor măşti de plastic.
Aceste imagini false, ale unor lideri din diverse domenii sau ale unor vedete
de consum, afisate in mod obstinant, sunt ambaljul unor recipiente ce poară în
ele caractere de multe ori infecte. Păţanii ale poporului nostru trase de la
miraculosul exterior care ascunde cloaca interioară sunt destule. Unele
pesonaje de acest calibru, cu vizibile maladii narcisiste, nu înţeleg rolul
social, educaţional, artistic şi mai ales divin al Bisericii şi vor, asemenea
împăraţilor de altă dată, să trimită icoanele în imanenţa divină, jenaţi de
prezenţa publică a chipurilor unor sfinţi curaţi şi luminoşi; uneori, ieşiţi
dintr-o încondeiere primitivă, căci în asemenea cazuri accentul nu cade asupra
amănuntelor exterioare. Lumea divinului este surprinsă în icoane fără a atrage
obsedant atenţia asupra elementelor trupeşti. Nu sunt trupuri pline de elemente
pur fiziologice. A privi cu astfel de ochi
icoana este o erezie religioasă, dar şi artistică.
Sufletul omului se înalţă în rugăciune către o lume mai frumoasă, ridicând
astfel şi trupul, într-o trăire armonică. Nu a fost găsită în doctrina creştină
nici o înduşmănire între suflet şi trup. Trupul sfinţilor din icoane dă
mărturie despre slava şi mărirea Ziditorului, iar Dumnezeu, Cel ce S-a făcut Om
asemenea nouă, S-a întrupat asemenea nouă, a luat chip asemenea nouă, pentru ca
omul să aibă o imagine concretă a divinului.
De aceea icoana ne fereşte de „estetica urâtului“, despre care vorbea
Baudelaire. Icoana transmite un mesaj pedagogic, te ajută să cunoşti mai mult
despre lumea de aici şi despre lumea de dincolo şi, cu cât cunoşti mai mult, cu
atât iubeşti mai mult, zicea Leonardo Da Vinci.
Icoana este locul întâlnirii omului cu Dumnezeu; a omului drept, dar şi a
omului păcătos.
Icoana este taină, este loc tainic al întâlnirii cu divinul. Ne aflăm la o
săptămână de la „Duminica Izgonirii lui Adam din Rai“, de la duminica omului
mândru, care se teme să se întâlnească cu Creatorul, pentru că el a furat
hainele Lui şi a mers cu ele la bal. Primul om a preferat să rămână sub tufa
ruşinii, stăpân peste nişte jucării stricate. Încă avem amintirea primului om
care se temea să meargă la întâlnire cu Cel „pe care L-a vorbit de rău“.
Ne aflăm la sfârşitul primei săptămâni de post, moment în care este timpul
să ne schimbăm şi să ne dăm întâlnire cu divinul, să ne curăţim de faptele
noastre cele rele pentru a putea „da ochii“ cu Tatăl ceresc prezent în icoana
din fața ochilor, dar și în icoana sufletului pictată de harul Sfântului Botez.
Și, dacă am greşit în evaluarea noastră, să facem pasul îndreptării, spunând
asemenea Fericitului Augustin: „Mulţumesc
Ţie, Doamne, că ceea ce am hulit nu a fost Biserica Ta, ci numai închipuirea
mea greşită despre ea“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu