Un om mărunţel de statură, care era mai mare peste vameşii din orăşelul
Ierihon şi care se numea Zaheu, a simţit, dintr-odată, nevoia să-L caute pe
Iisus, să-I destăinue multele lui greşeli şi să capete uşurare sufletească.
Iisus tocmai trecea prin Ierihon, în drum spre Ierusalim; lume multă Îl
înconjura, dar Zaheu nu putea să-L vadă. S-a suit într-un dud de pe marginea
drumului şi acum vedea tot. Dar, până să-şi dea el seama, Iisus l-a văzut – parcă
l-ar fi căutat – şi, cunoscându-i inima în adâncul ei, S-a oprit şi i-a zis să
coboare, „căci astăzi se cuvine să fiu în
casa ta“.
Intrând sub acoperământul casei lui, Zaheu Îl întâmpină pe Iisus cu
nerăbdare: „Doamne, iată, jumătate din
averea mea o dau săracilor şi de am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit“.
Pe loc Iisus Domnul i-a dat răspunsul care i-a adus uşurarea: „Astăzi i s-a făcut mântuire casei acesteia,
că şi acesta este fiu al lui Avraam“ (Luca 19, 8-9).
Se spune în tradiţia sapienţială a poporului nostru, că „omul nu poate sări
peste umbra lui“. Se întâmplă adesea ca oamenii care au un anumit statut
social, să nu reuşească să înţeleagă menirea lor şi să nu aibă capacitatea de
se ridica din materialitatea activităţii lor; de a nu reuşi să vadă orizontul
spiritual pe care-l au înainte. Fără o privire către Cer, fără o privire către
orizonul spiritual, rămânem asemenea omului care, timp de o viaţă, a mers cu
capul plecat, cu capul în jos, pentru a nu pierde nimic din ce au lăsat sau scăpat
alţii, iar la sfârşitul vieţii a devenit „mai bogat“ cu o colecţie de mici
obiecte, însă a pierdut bucuria de a întâlni frumuseţea chipurilor pe lângă
care a trecut. Şi Zaheu a fost într-o asemenea situaţie. Probabil nu a făcut
nici mai bine, nici mai rău decât cei de un statut social cu el, dar la un
moment dat a simţit nevoia să se înalţe. El, cel mic de statură şi poate
complexat de această caracteristică fizică într-o lume a forţei şi voiniciei
trupeşti, a dorit să se înalţe şi s-a urcat într-un sicomor. A văzut dintr-o
dată orizontul, a realizat că are o şansă să se înalţe, a realizat că măreţia
socială nu este suficientă, atâta timp cât omul dă dovadă de „micime de
suflet“, aşa cum spun pravilele noastre, a realizat că împlinirea lui nu vine
din ceea ce are, ci din înălţimea spirituală, morală, la care trăieşte, a
realizat că el, cel „mic de stat“, poate vedea dincolo de orizont, dincolo de
mulţime, iar căutarea lui a întâlnit dragostea Mântuitorului Hristos, Care,
simţindu-l că are nevoie de doctor, i-a spus simplu: „astăzi în casa ta Mi se cade să rămân“ (Luca 19, 5), iar Zaheu a
înţeles că nu cele materiale adunate erau sensul adevărat al vieţii, ci
virtutea. Şi iată cât de adevărat a fost.
Au trecut veacuri şi chiar milenii, iar Zaheu este „cunoscut“ de toţi, este
contemporan cu fiecare generaţie, devine model şi se înveşniceşte. Au fost şi
alţii asemenea lui de bogaţi şi au încercat să-şi păstreze numele prin averea
lăsată urmaşilor, însă timpul le-a şters amintirea. Dar Zaheu cel mărunţel a rămas
şi suntem trecători prin viaţa lui, fiind un model pentru noi toţi. Este un
model al omului care vrea să se ridice, este un model al omului care răspunde
la bătăile în propria-i uşă ale Mântuitorului, este modelul care ne spune că
avem fiecare dintre noi posibilitatea de a ne înălţa spiritual, oricât de mici
am fi. Dumnezeu ne aşteaptă cu dragoste, iar sicomorul Domnului în lumea
aceasta este Sfânta Biserică. Biserica este locul unde poţi vedea orizontul
spiritual al lui Zaheu, fără a fi nevoie să te urci la o înălţime fizică, este
locul unde oricine capătă înălţime spirituală. Legătura cu Biserica este
fundamentală. Dacă Zaheu s-ar fi urcat într-u sicomor rătăcit pe undeva nu ar
fi văzut nimic, dacă nu ar fi fost animat de scopul înălţării lui nu ar fi simţit
nimic. Fără a blama rolul moralei sociale, actul moral izvorât din credinţă
este cu adevărat unul care transformă, înalţă, purifică, sfinţeşte, iar locul
unde omului i se descoperă orizontul spiritual este Biserica. Cel ce nu-L caută
pe Dumnezeu în Biserica Sa este asemenea celor care au rătăcit cumva în vremea
lui Zaheu, poate au fost şi în preajma Mântuitorului, dar niciodată nu au auzit
cuvintele: „Astăzi i s-a făcut mântuire
casei acesteia“.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu