La 1700 de ani distanță, Sinodul I Ecumenic de la Niceea poate părea un eveniment sofisticat organizat, protocolar și calm, asemenea marilor adunări bisericești contemporane. Realitatea istorică a fost însă mult mai dură, mai fragilă și, tocmai de aceea, mai impresionantă.
Biserica nu ieșise de mult timp din catacombe. Persecuțiile fuseseră reale, recente și adesea sângeroase. Mulți dintre episcopii chemați la Niceea purtau pe trup urmele torturii: ochi scoși, membre schilodite, cicatrici ale lanțurilor. Erau mărturisitori vii ai unei credințe pentru care se murise, nu teoreticieni ai unui sistem dogmatic.
Transportul către Niceea nu a fost o formalitate. Drumurile Imperiului Roman, deși funcționale, erau lungi, nesigure și periculoase. Episcopii veneau din Hispania, Galia, Africa, Siria, Egipt, Asia Mică – unii călătorind săptămâni sau luni, pe mare sau pe uscat, expuși bolilor, jafurilor și accidentelor. Pentru mulți, drumul însemna un ultim efort al vieții lor.
Contextul teologic era exploziv. Criza ariană nu era o dispută academică, ci o rană deschisă în trupul Bisericii. Arie punea sub semnul întrebării dumnezeirea Fiului, iar comunitățile erau deja divizate. Episcopi, preoți și credincioși se aflau de părți opuse, iar pacea Bisericii era amenințată din interior, după ce abia supraviețuise presiunii externe.
Împăratul Constantin, deși recent convertit și încă în proces de înțelegere a credinței creștine, a avut intuiția istorică de a convoca un sinod general. Nu pentru a dicta teologia, ci pentru a crea cadrul în care Biserica să vorbească singură, sobornicește. Alegerea Niceei – accesibilă, dar retrasă – a fost un compromis practic, nu un gest simbolic.
Lucrările Sinodului nu au fost liniștite. Au existat tensiuni, confruntări directe, emoție și dramatism. Nu se vota o formulă diplomatică, ci se mărturisea adevărul credinței: dacă Hristos este cu adevărat Dumnezeu sau doar cea mai înaltă dintre făpturi. Din această luptă s-a născut Crezul, nu ca text ceremonial, ci ca linie de demarcație între adevăr și rătăcire.
Niceea nu a fost un eveniment „perfect organizat”, ci un act de supraviețuire și de clarificare. O Biserică rănită, obosită, dar vie, s-a adunat pentru a spune, limpede și fără echivoc, care este adevărul de credință și a făcut-o magistral, sub inspirația Duhului Sfânt. Astăzi mărturism litughie de liturghie ce au au hotârât sinodalii, iar mărturia acesta se numește Crez. Da, e Crezul nostru cel adevărat, pe care chiar și actualul papă l-a rostist în tonalitatiatea sinodalilor. De aceea, la 1700 de ani distanță, Niceea nu este doar un jubileu comemorativ, ci o lecție: credința se articulează adesea în condiții de risc, nesiguranță și jertfă, nu în confort și consens artificial.
Niceea a fost, înainte de toate, un drum. Un drum al episcopilor prin pericolele lumii și un drum al Bisericii spre conștiința de sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu