M-a sunat tatăl meu și mi-a zis: a murit domnul profesor Stănescu.
Tatăl meu, preotul Iulian Negoiță, iar ăn drepata spate părintele Dumitru Grigore, de baștină tot din Blăjani. În centru domnul profesor Ștefan Stănescu, primind apaluzele eneorașilor de la Biserica SFântul Apostol Andrei, în paraclisul Izvorul Tămăduirii[/caption]Știind legătura pe care au avut-o încă din tinerețe, m-am dus cu gândul la dirijorul corului Lyra, deși îmi părea de neînțeles ceea ce-mi spunea.
https://parintelenegoita.ro/domnul-profesor-stefan-stanescu-50-de-ani-de-viata-ai-corului-lyra/
Domnul profesor Stănescu avea 86 de ani, dar nu părea că are vreo treabă cu vârsta. Era vivace, energic, pus pe treabă de mulți ani. Ziua de naștere și-o sărbătorise vesel și foarte tinerește. Nu a fost de mult, însă a fost cu cântece și voie bună.
Omul acesta nu avea vârstă. I-am cunoscut mama și tatăl. Longevi. Însă, în cazul dânsului, mă gândeam că suta de ani nu-i va face mari probleme.
Tatăl, preot la Blăjani, a rămas în memoria oamenilor. Mergeam cu bunicul meu la el acasă. Nu mai putea merge la biserică. Din cătunul Corneanca, mai aproape de Clociți – Pruneniul de azi – îi era greu să ajungă la slujbă. Oamenii din sat însă l-au căutat până a murit. La el se spovedeau. Le fusese duhovnic și le-a rămas.
Părintele Macovei provenea dintr-o familie de preoți, toți buni muzicieni. Atât de buni, încât într-o lucrare, Lumini și umbre, autorul povestește cum a auzit, dintr-o casă de la Lopătari, o mică orchestră. Era casa preotului și toți cântau. Macovei era cel mai mic, iar în timpul activității la Blăjani avea momente când nu lăsa vioara în pace și nici pantofii, mai ales după Paște, când, după tradiție, îi veneau toți finii – chiar și unii lăutari – și făceau ca roșul de Blăjani să meargă mai bine.
Mama, pe care domnul Stănescu a moștenit-o fizic, era iute ca dânsul. Slabă, iute, mereu în mișcare.
[caption id="attachment_15651" align="alignnone" width="960"]
Cu chip de Porumbescu, domnul profesor schimba impresii cu părintele Grigore, care-i cunoștea foarte bine pe preoții din familie. În paraclidul de la demisol, cu hramul Izvorul Tămădurii - Biserica Sf. Apostol Andrei[/caption]A rămas legat de Blăjani toată viața. Și-a refăcut casa părintească și i-a dat continuitate în familie. Este o casă foarte frumoasă.
Nu știu cum îi va fi slujba de plecare din lumea aceasta. Îmi amintesc o întâmplare ușor anecdotică despre un fost coleg de-al dânsului, director al Seminarului de la Buzău, suspect de o boală gravă. A chemat corul Seminarului să-și asculte slujba. Voia să iasă totul bine. După… „necrolog”, le-a spus elevilor că nu mai moare, lucru care, având în vedere relațiile cu ei, nu i-a entuziasmat prea tare.
Domnul Stănescu nu are privilegiul acesta. Ne-am fi bucurat să fie doar o știre falsă moartea dânsului. Dar am aflat că, cu câteva zile înainte, făcuse un AVC și că a murit în spital. Ce nepotrivire între moarte și felul dânsului de a fi!
A fost un mare dirijor, un mare om, un mare pedagog.
A absolvit Seminarul Teologic, apoi Facultatea de Teologie. Pentru că iubea atât de mult muzica, a mers la Conservator, însă nu înainte de a absolvi un liceu, deoarece în comunism Seminarul nu era recunoscut de stat ca liceu. Am fost prima generație care a dat Bacalaureatul alături de Atestat. Dacă voiai să mai faci o facultate, chiar dacă erai absolvent de institut teologic, trebuia să faci ulterior și liceul.
Domnul Stănescu a urmat tot acest drum anevoios și, da, nu a devenit preot. La un moment dat i s-a propus să fie diacon, însă era târziu. A avut un frate preot care s-a stins devreme. Dânsul a ales muzica, învățământul, viața laică, fără a omite vreodată că este teolog.
La o slujbă a rostit Apostolul atât de frumos… dumnezeiește. A acceptat un „Pace ție, cititorule” de la mine, care îi fusesem elev la Seminar, unde ne fascinase cu modul de a preda muzica liniară. Era titular la Liceul Pedagogic, dar după Revoluție a fost invitat să predea muzica la Seminar.
De ce nu s-a făcut preot? Nu l-am întrebat niciodată, deși am avut ocazia. Poate suferințele îndurate de membrii familiei – preoți care au înfundat pușcăriile comuniste – l-au făcut să ia această decizie. Nu știu dacă acesta a fost singurul argument.
Nu am talentul muzical al mamei mele, care face parte din Corul Lyra de foarte mulți ani, însă am lucrat la câteva proiecte cu domnul profesor Ștefan Stănescu.
„Paul” – îi aud vocea muzicală în telefon – „vreau să scot o carte.”
Am editat-o și reeditat-o. Erau creații proprii, iar coperta, foarte vie, cred că era opera fiului său, Tibi Stănescu. În paranteză fie spus, fiul – artist – a atins o altă genă a talentului: artele plastice. Interesant, nu?
Cartea domnului profesor, la care mai am și acum parte din matrițe, a fost cea mai mare provocare. În urmă cu 25 de ani, tipografia nu beneficia de mijloacele tehnice de astăzi. Problema era că nu avea doar text, ci și note muzicale. Nu mai lucram pe tipar înalt la Editura Omega, dar tot era nevoie de un soft de scriere a notelor, apoi de transfer pe hârtie de calc și de transfer foto pe plăci de aluminiu. Am reușit, dar nu a fost simplu. Am avut emoții la realizarea cărții. Nu voiam să-l dezamăgesc. Acesta a fost primul proiect.
Al doilea a fost scrierea Monografiei Bisericii Sfântul Nicolae din Blăjani. Mi-a pus la dispoziție documente și însemnări de familie foarte valoroase. Despre Schitulețul cu pereți albaștri de la Flămânda, Sorești, mi-a povestit lucruri care m-au făcut curios să-i cercetez istoria, insistând asupra existenței unor icoane de proveniență rusă.
Un singur obiectiv cultural nu l-am atins în relația noastră. Cine l-a văzut pe scenă dirijând l-a remarcat pentru ritmul perfect și sincronizarea tuturor simțurilor. Domnul profesor Stănescu nu era doar un bun dirijor, ci, asemenea tatălui său, și un foarte bun dansator. La Blăjani există dansuri muntenești specifice, pe care cei din generația mea și mai sus – precum unchiul meu, Gabi Negoiță – le mai știu și le mai joacă.
Mi-ar fi plăcut ca acest tezaur local să fie imortalizat într-o carte. Domnul Stănescu ar fi putut-o face. Din păcate, simțea acest spirit ludic al satului fără să-și dorească să-l pună pe un portativ dansant.
A fost un om admirabil, de mult bun-simț, de bună educație. Am avut emoții la aflarea veștii, însă, cunoscându-l ca pe un om atât de vesel, nu mă pot despărți de dânsul decât în tonalitatea cu care o făceam după fiecare întâlnire, chiar dacă aceasta este ultima.
Fie ca Lyra lui David – probabil din Biblie și-a luat numele corul – să-i deschidă calea veșniciei, iar corul îngerilor să-i satisfacă pofta de perfecțiune și armonie muzicală.
Dacă ar fi citit acest text, m-ar fi sunat să-mi mulțumească, cu eleganța și respectul care îl caracterizau. Nu mă va mai suna. Și pentru că așa va fi, îmi rămâne mie grija de a-l pomeni alături de morții mei cei mai apropiați.
Pr. Prof. Dr. Iulius Paul Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu