Rătăcind printre culori și chipuri prin muzeele vieneze, aveam mereu aceeași senzație: că niciodată nu este prea târziu. Nici măcar pe cruce. Există întotdeauna o șansă de a transforma un sfârșit într-un început. Da, un sfârșit poate fi un început — iar acest adevăr, mai mult decât o idee, este o experiență.
Drumul Calvarului se încheiase. Umilință, chin, sudoare. Ce putea fi în sufletul lui Iisus? El, Care nu făcuse decât binele, era dus ca un tâlhar, ca un criminal. Baraba fusese eliberat. Dreptatea mulțimii se consumase într-un schimb nedrept. Și totuși, mai rămăseseră doi — iar El a fost așezat între ei.
Ce context mai infam decât acesta? El, Fiul lui Dumnezeu, fără păcat. Ei, robi ai răutății. Și toți Îl huleau. Cei care ar fi trebuit să-L apere aveau mâna moartă pe sabia din teacă, așa cum fuseseră îndemnați. Frica îi paralizase. Nu mai era curaj, nu mai era loialitate. Doar tăcere.
Și tocmai în aceste ultime clipe, când totul părea pierdut, când moartea devenise o chestiune de minute, ignorând mulțimea, unul dintre tâlhari Îi cere mântuirea lui Iisus — și o primește.
Ce spovedanie mai scurtă, mai adevărată decât aceasta? Fără explicații, fără promisiuni, fără timp. Doar o recunoaștere și o cerere. Iar răspunsul vine imediat, fără amânare, fără condiții:
„Adevărat îți spun: astăzi vei fi cu Mine în Rai.”
Aici se rupe logica omenească. Aici cade balanța meritelor. Aici se prăbușește ideea că mântuirea este rezervată doar celor care au avut timp. În fața lui Dumnezeu, nici ultima clipă nu este prea târzie atunci când este adevărată.
Gândul acesta mi s-a limpezit mai ales în fața marilor scene ale Calvarului din galeriile vieneze. În Drumul Crucii (Processiunea spre Calvar) al lui Pieter Bruegel cel Bătrân, Hristos este aproape pierdut în mulțime, mic, înghițit de lume, de zarvă și de indiferența cotidiană. Crucea nu domină, nu oprește viața. Calvarul se petrece în timp ce lumea merge mai departe — iar această nepăsare este, poate, cea mai grea acuzație.
În Răstignirea cu cei doi tâlhari de Albrecht Altdorfer, scena se mută în amurg. Crucile sunt departe, aproape neînsemnate într-un peisaj vast, care pare să continue indiferent de moarte. Nu mai este mulțime, nu mai este strigăt. Doar timpul care se stinge. Și tocmai în această stingere, când totul pare închis, se deschide o poartă.
La Titian, în Răstignirea, suferința capătă noblețe și ordine. Trupul lui Hristos rămâne demn, iar moartea pare așezată într-un sens. La Rubens, în Răstignire, durerea devine mișcare și forță, o luptă cu gravitația însăși. Iar la Lucas Cranach cel Bătrân, în Răstignirea, austeritatea și tăcerea spun că mântuirea nu stă în intensitatea durerii, ci în adevărul credinței.
Privite împreună, aceste tablouri spun același lucru în limbaje diferite: că mântuirea nu se petrece în zgomot, nici în spectacol, nici în putere. Ci într-o clipă de adevăr. Că nici atunci când drumul Calvarului se încheie, nici atunci când moartea este o chestiune de minute, nu este prea târziu.
Unul dintre tâlhari a înțeles asta. Nu a ținut predici. Nu a cerut timp. A cerut doar întâlnirea. Și întâlnirea i-a fost oferită. De aceea, crucea nu este un capăt, ci o trecere. Iar niciun sfârșit nu este definitiv atunci când mai există un „Doamne, adu-Ți aminte de mine”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu