O pildă de pateric: Sfântul Grigorie Teologul, de la încredere nemărgintă la o pățanie rușinoasă

  „Și dușmanii omului vor fi casnicii lui.”

(Matei 10, 36)

S-a întâmplat pe vremea când Sfântul Grigorie Teologul păstorea la Constantinopol, într-o vreme de mare tulburare, când Biserica abia își aduna rănile după prigoane și erezii. Și nu prigoana dinafară era cea mai grea, ci cea dinlăuntru.

În acele zile a venit la el un om numit Maxim, străin de loc, purtând chip de filosof și vorbă meșteșugită. Se plângea de nedreptăți și de prigoniri și cerea adăpost. Iar Sfântul Grigorie, om blând și lipsit de vicleșug, l-a primit în casa sa, precum se cuvine unui creștin. I-a dat masă, odihnă și loc între cei apropiați. De fapt a devenit cel mai apropiat.

L-a socotit om de încredere, căci nu judeca după bănuială, ci după nădejde. Așa fac cei curați la inimă: mai degrabă se lasă răniți decât să rănească.

Dar Maxim nu a primit binele ca bine. În inima lui nu s-a născut recunoștință, ci dorință de stăpânire. Și a început a privi nu la jertfa păstorului, ci la slăbiciunea trupului lui; nu la cruce, ci la scaun.

Pe ascuns, fără știrea celui ce îl adăpostise, a început a lucra cu vicleșug. A strâns oameni fără rânduială, a umblat cu vorbe ascunse și a căutat să-și facă loc. Și într-o noapte, pe furiș, a îndrăznit lucru nelegiuit: a voit să ia scaunul Bisericii fără chemare, fără pace, fără adevăr.

Aceasta a fost pățania lui rușinoasă:
din om primit în casă s-a făcut uzurpator,
din oaspete – vrăjmaș,
din cel ajutat – prigonitor.

Când s-a descoperit fapta, tulburare mare s-a făcut în cetate. Dar Sfântul Grigorie nu s-a aprins de mânie, nici nu a căutat răzbunare. A tăcut și a răbdat. Și a lăsat faptele să vorbească, iar adevărul să se arate singur.

Iar Maxim a fost lepădat, rușinat și alungat, căci ceea ce se zidește pe vicleșug se risipește degrabă.

Atunci Sfântul Grigorie, văzând că pacea Bisericii este mai scumpă decât cinstea sa, s-a retras de bunăvoie. Nu pentru că ar fi greșit, ci pentru că nu voia să fie pricină de sminteală. A ales să piardă scaunul, dar să-și păstreze sufletul.

Și a rămas în istorie nu cel ce a vrut să ia, ci cel ce a știut să plece. Nu uzurpatorul, ci părintele. Nu ambiția, ci răbdarea.

Aceasta este pilda:
că nu toți cei din casă sunt frați,
că nu orice încredere rodește bine,
și că uneori cuvântul Domnului se împlinește dureros:

„Dușmanii omului vor fi casnicii lui.”

Iar omul lui Dumnezeu se cunoaște nu atunci când este cinstit, ci atunci când este trădat și nu urăște.

Preot Prof. Dr. Iulius Paul Negoiță

sursa: paulnegoita.ro