Credința care ne ține împreună

 

De la Niceea la mărturisirea rostită astăziLa două decenii după ieșirea creștinilor din catacombe, lumea părea, în sfârșit, schimbată. Biserica ieșise la lumină, iar pe altarul împărătesc se afla acum un slujitor al lui Dumnezeu. Și totuși, liniștea nu era deplină. Rănile trecutului erau încă deschise, iar tulburarea se strecurase din nou în inima credinței.

În această lume apare Arie, un om care nu mai putea vorbi drept despre Dumnezeu. Nu pentru că nu ar fi cunoscut Scriptura, ci pentru că mintea lui se lăsase biruită de trufie. Ideile lui, desprinse de adevăr, au tulburat Biserica și au ajuns până în adâncul ei.
Patriarhul Alexandriei, bătrân și încercat, adevărat urmaș al Apostolilor, trăia drama acestei rătăciri. Într-o zi, adâncit în rugăciune pe altar, i s-a arătat Mântuitorul în chip de copil, ținând în mâini o haină ruptă. Și i-a spus: „Arie a rupt-o.” Era haina unității Bisericii.
Toate încercările de a opri rătăcirea au părut, pentru o vreme, zadarnice. Lumea sprijinea lumea, iar fiii ei păreau mai puternici decât fiii lui Dumnezeu. Dar istoria nu rămâne niciodată blocată în nedreptate. După frământări și schimbări, scaunul patriarhal al Alexandriei este ocupat de Alexandru, un om ferm, luminat și hotărât să apere adevărul.
În vremea împăratului Constantin cel Mare, ceva se schimbă decisiv. Creștinii ies din ascunzători. Rugăciunea nu mai este șoptită în peșteri, ci rostită sub cerul liber. Biserica respiră din nou. Lumea începe să se retragă din întuneric, iar credința celor care au suferit strălucește ca un mir curat.
Pentru a aduce pace și unitate, împăratul convoacă un sinod. Spre Niceea pornesc episcopi din toate colțurile lumii creștine. Nu vin cu fast, ci cu răni. Unii șchiopi, alții orbiți, toți purtând pe trup semnele persecuției. Sunt 318 părinți care se adună în tăcere și așteaptă.
Tronul este lăsat gol. Când împăratul intră, nu se așază. Stă cu capul descoperit și cere îngăduință. Tronul gol este ocupat, în chip nevăzut, de Cineva mai mare decât Constantin cel Mare.
În acea adunare se află Silvestru al Romei, Alexandru al Alexandriei și tânărul Atanasie, arhidiaconul cu mintea limpede și cuvânt de foc. Când Atanasie vorbește, Duhul Sfânt se face simțit. Toți înțeleg că nu este vorba despre o simplă dispută teologică, ci despre adevărul care ține lumea.
Și atunci, cu un singur glas, se rostește mărturisirea care va dăinui peste veacuri:
„Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.
Și într-unul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut…”
Această mărturisire nu a fost un text teoretic. A fost rostită de oameni care știau ce înseamnă suferința, prigoana și moartea. A fost actul prin care Biserica și-a regăsit unitatea și adevărul.
Astăzi, în anul acesta, la aproape 1700 de ani de la Sinodul de la Niceea, milioane de creștini rostesc aceleași cuvinte. Poate nu toți cunosc istoria lor, dar toți simt puterea lor. Este rugăciunea care ne adună, ne unește și ne ține în picioare.
O rostim des. Uneori prea repede. Dar ea cere atenție, liniște și cutremur. Prin această mărturisire nu doar spunem ce credem, ci ne așezăm în continuitatea unei Biserici vii, care nu a trăit din idei, ci din adevăr.
Și astfel ne rugăm:
„Părinte Sfinte, păzește-ne în numele Tău. Fă-ne una, precum Tu cu Tatăl una ești,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”