Am citit zilele trecute că Părintele Vânătoru a devenit cetățean de onoare al comunei natale, Lopătari. M-am bucurat sincer. Îl cunosc pe părinte de mulți ani. Este un om special. Am colaborat în proiecte educaționale, am învățat împreună despre cultivarea plantelor, despre soiuri românești și despre grija față de pământ. Este un creator de instituții, un om cu rădăcini adânci și ramuri larg deschise către nou.
Despre toate aceste calități vorbesc alții, mai competenți. Oriunde se duce, în orice loc în care agricultura sau cercetarea sunt la mijloc, Părintele Vânătoru devine o referință de profesionalism. Eu vreau însă să vă povestesc o istorioară mai puțin cunoscută, dar care arată, poate mai limpede decât orice curriculum, felul în care un om poate deveni o punte între lumi.
Era după 1994. Emil Constantinescu câștigase alegerile. Am avut privilegiul să îl cunosc încă de pe vremea când era rector al Universității București. Făceam parte din grupul care a organizat ceremonia de decernare a titlului de Doctor Honoris Causa Patriarhului Teoctist. Ce moment!
Venirea lui Constantinescu la putere a coincis cu o deschidere puternică spre Occident, pe fondul emoțional al morții lui Corneliu Coposu. Pentru mulți români, americanii erau așteptați ca niște garanți ai libertății: generații întregi de disidenți speraseră în venirea lor. Printre ei, și cel ce avea să devină episcop la Buzău, Antonie Plămădeală, care a suferit represiunea barbară a sistemului.
Acum americanii veneau cu adevărat. Erau negocieri, jaloane, standarde, iar România vedea în NATO șansa îndepărtării de influența încă sovietică. Capitolul religios, însă, nu era unul simplu. Preconcepții, mentalități, ritualuri neînțelese suficient de limpede Occident, o tradiție ortodoxă care era similiară doar cu cea a Greciei, – toate acestea cereau tact, răbdare și oameni potriviți la locul potrivit.
În acest context, la Episcopia Buzăului și Vrancei a sosit un document: un oficial american își exprima dorința unei vizite. Episcopul Epifanie a răspuns favorabil, dar a evitat întâlnirea directă. I-a delegat pe părintele Paisie Făntâziu și pe Costel Vânătoru.
Era programată o discuție de cincisprezece minute. A devenit un dialog care a trecut adânc în orele serii. Părintele Paisie, profesor de istorie, cu o fire ușor rusofilă, a privit cu rezerve integrările occidentale. Dar ceea ce l-a captivat pe oficialul american – venit modest, doar cu un translator și un șofer – nu a fost polemica religioasă, ci statutul de preot și cercetător al Părintelui Vânătoru. Nu știu ce și-au spus în detaliu, dar știu sigur că discuția a avut roade bune.
La ceva timp după acel moment, într-o duminică, la Catedrala din Buzău a sosit, tot modest și tot singur, președintele Constantinescu. L-a căutat pe Părintele Vânătoru pentru a-i strânge mâna și a-i mulțumi. Și a făcut-o amintind de întâlnirea cu oficialul NATO și de rolul lamuritor pe care îl avusese discuția de la Buzău în închiderea capitolului religios din dosarul aderării.
A dorit apoi să vadă mormintele din jurul Catedralei. Cunoștea locul din vremea studenției, când fusese ghid aici. S-a oprit la mormântul episcopului Antim Angelescu. Știa povestea: cum, deși primise decretul de numire de la Mareșalul Antonescu, reușise să reziste presiunilor vremii. Provenea, ca și Patriarhul Iustinian, din rândul preoților văduvi, iar copiii celor doi aveau legături de rudenie spirituală. Erau detalii pe care doar un fin cunososcător, cu memorie bună și suflet atent le-ar fi putut spune.
După vizita la Buzău, președintele Constantinescu a plecat la Putna „să se reculeagă”, cum însuși mărturisea. A trimis apoi o scrisoare către Episcopie, în care mulțumea pentru icoana primită și pentru contribuția adusă de acel dialog nocturn.
Așadar, Părintele Vânătoru a reușit să așeze la aceeași masă tradiția și modernitatea, satul românesc și diplomația internațională, altarul și geopolitica.
Pr. Prof. Dr. Paul Negoiță
Articol apărut inițial pe paulnegoita.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu