Am tot purtat discuții despre instinctul de a înjura. Păcatul nu stă doar în rostire, ci mai ales în cauză. Iar cauza este mânia – mânia pe care o revărsăm pe lucruri, pe situații, pe oameni, și uneori avem impresia că suntem atât de puternici încât putem arunca pietre chiar și spre Dumnezeu.
O spun ca unul care se luptă cu asemenea stări, chiar dacă reacția nu ajunge până la sacrilegiu.
Injurând, ni se pare că devenim mai puternici. Am auzit pe cineva, încercând să glumească, spunând că „îl ajută sfinții”. L-am încurajat să povestească, bucuros de dialog. Dezamăgitor, însă, ce a urmat:
„Când îi înjur de toți … sfinți, îi sperii și atunci muncesc mai bine cei pe care îi am la lucru.”
Și, dacă tot povesteam, mi-am amintit o istorioară reală, din acelea pe care le-ai putea întâlni la Agârbiceanu, culeasă pe vremea când scriam monografia bisericii din Gherăseni.
Preotul era dus cu căruța prin sat. Era prin anii 30. Căruța s-a împotmolit. Birjarul s-a jenat de situație … Mai aspru, mai cu blândețe, stăpânul își dojenea animalele de povară, dar ele nu se înfigeau în ham. Atunci țăranul i-a spus:
„Părinte, dați-vă jos și mergeți puțin înaintea căruței, că altfel nu o scot.”
Și a scos-o cu vorbe pe care preotul nu trebuia să le audă.
Ei bine, exemplele de mai sus trebuie să rămână poveste.
Injurătura nu este doar o inutilitate, este o murdărire a cugetului. De ce să consumi atâta energie ca să fii blasfemiator, când ai putea spune un simplu „Doamne, ajută!”?
Așadar, dacă tot zici o vorbă, nu o strica.
Ca să nu fii stricat la vorbă, spune-o pe aceea de binecuvântare și de rugă.
Preot Prof. Dr. Iulius Paul Negoiță
sursa: paulnegoita.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu