Parcursul meu pe direcția studiului doctoral într-o disciplină cu relevanță juridică – dreptul canonic – m-a adus, firesc, în contact cu literatura juridică în sens larg. Printre autorii care mi-au trecut prin mână s-a aflat și Rodica Stănoiu, pe care, mai târziu, am avut ocazia să o ascult și într-un cadru academic, la o conferință.
Mi-au rămas în memorie sintezele ei asupra a ceea ce am putea numi tipologii criminale. Ideea că anumite configurații umane, psihologice și sociale se află mai aproape de posibilitatea unei fapte criminale nu era expusă cu patimă, ci cu rigoare, cu măsură, ca un exercițiu de înțelegere, nu de judecată.
Astăzi, aflu că a fost deshumată la două săptămâni după înmormântare, pe fondul suspiciunii unei morți neclare. Presa, discret sau nu, amintește de partenerul de viață cu cincizeci de ani mai tânăr. Cine știe care este adevărul morții ei? Poate nu va fi cunoscut niciodată pe deplin. Și poate tocmai aici se oprește competența manualelor de criminologie, rămase, uneori, simple construcții teoretice.
Dar dacă adevărul morții rămâne inaccesibil, există un adevăr al vieții care poate fi rostit fără a acuza pe nimeni. Un adevăr legat de proporție. De simțul măsurii. A crede că o legătură între un om de 30 de ani și unul de peste 80 se întemeiază pe aceeași structură afectivă ca o relație între 30 și 20 înseamnă a ignora realitatea profund umană a diferențelor de vârstă, de timp interior, de fragilitate și de putere.
Nu este vorba de moralism și nici de condamnare. Este vorba de discernământ. De acea formă de luciditate pe care dreptul, teologia și filosofia o cer deopotrivă: recunoașterea limitelor, a disproporțiilor și a riscurilor care apar atunci când ele sunt ignorate.
Poate că aici, mai mult decât oriunde, se întâlnesc viața și teoria. Iar simțul măsurii rămâne, dincolo de legi și tipologii, una dintre cele mai fragile și mai necesare virtuți.
Iulius Paul Negoiță
sursa: paulnegoita.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu