,,Adriana, tu să fii un medic bun. Să înțelegi oamenii, să te pui în locul lor. Să nu fii un medic rece, ci empatic și drăguț.”

Așa mi s-a spus de multe ori. Iar acum, la început de drum, mi-am propus exact asta: să le zâmbesc oamenilor, să îi salut călduros în fiecare zi și să îi ascult cât de atent pot.

Dar medicina te învață, uneori dureros, că nu îți poți permite să te pui prea mult în locul pacientului. Pentru că, dacă ai face-o pe deplin, nu l-ai mai putea ajuta.

Am înțeles asta în stagiul de ginecologie.

Era finalul unei nașteri naturale, după eliminarea placentei. M-am uitat la femeia de pe scaun și am văzut sângele din papucii ginecologului, perineul tăiat la epiziotomie, vaginul dilatat după trecerea copilului pe care tocmai îl adusese pe lume. Când medicul și-a introdus mâna în uter pentru a extrage un rest placentar rămas acolo, iar pacienta a gemut de durere, nu am mai rezistat.

Fără să vreau, m-am pus în locul ei.

Instant mi s-a făcut rău. M-au luat căldurile, am transpirat, mi-a fost greață. A fost pentru prima dată în șase ani de facultate când mi-a venit să leșin și a trebuit să ies din sala de nașteri.

Nu m-au deranjat nici cadavrele de la anatomie, nici autopsiile de la medicină legală, nici operațiile abdominale de la chirurgie generală. Dar aici a fost altceva. Am fost o femeie care privea o altă femeie suferind.

Am făcut greșeala de a ieși din postura de medic, chiar și pentru câteva minute. Și după aceea nu am mai putut funcționa ca doctor.

Și am înțeles, pe pielea mea, de ce medicul, oricât și-ar dori, nu are voie să se piardă în suferința pacientului. Nu pentru că ar fi rece, ci pentru că ar deveni inutil. În clipa în care preiei durerea îți pierzi claritatea…

Dr. Adriana Negoiță

Institutul Național de Endocrinologie C.I. Parhon 

sursa: adriananegoita.com