Am reîmbrăcat, zilele acestea, un veșmânt primit în dar cu ocazia târnosirii bisericii din Vadu Roșca. Nu este un veșmânt oarecare. Este unul îmbibat de amintiri, de oameni, de suferință și de solidaritate. L-am primit într-o zi grea, aspră, aproape la fel de grea ca viața celor pentru care se ridica atunci biserica.
Cataclismul venise cu puțin timp înainte și lovise fără milă. Apele rupseseră diguri, înghițiseră case, drumuri, gospodării, vieți așezate cu trudă. Vadu Roșca devenise un loc al durerii mute, al oamenilor rămași cu ce aveau pe ei și cu amintirea caselor spulberate. Nu fusese doar o inundație, ci o prăbușire a firescului, o rană adâncă în memoria unei comunități.
Târnosirea bisericii s-a făcut într-un ger cumplit, unul dintre cele mai aspre pe care mi le amintesc. Frigul mușca din oameni și din lucruri. Nici ceara necesară ritualului nu mai era fluidă, iar slujba nu era organizată cu rigoarea și amploarea cu care suntem obișnuiți astăzi, sub păstorirea Înaltpreasfințitului Ciprian Câmpineanul. Totul se făcea cu improvizații. A fost o zi la fel de grea ca viețile oamenilor de acolo, rămași fără casele spulberate de ape.
În acel context, biserica nu a fost doar un edificiu, ci un semn că cineva nu i-a uitat. Ridicarea ei a fost susținută financiar de Gigi Becali, care a sprijinit nu doar construirea lăcașului de cult, ci și refacerea școlii, ridicarea a aproximativ 200 de case pentru sinistrați și zidirea bisericii din Siminicea. A venit atunci cu doisprezece veșminte pe care le-a dăruit.
Dincolo de controversele sociale care l-au însoțit mereu, faptele rămân fapte. Pentru oamenii de la Vadu Roșca, sprijinul primit atunci a fost unul concret, vital. Episcopia Buzăului și Vrancei a contribuit, la rândul ei, la ridicarea a aproximativ 30 de case. Un cunoscut fotbalist, Gică Popescu – dacă-mi amintesc bine – , a ajutat la construirea altor zece. Reprezentanți ai Ministerul Agriculturii au sprijinit refacerea drumului, iar Consiliul Județean Vrancea, condus atunci de Marian Oprișan, a avut, la rândul său, o contribuție.
Biserica s-a așezat astfel în mijlocul satului ca o mărturie a solidarității. Nu știu câte dintre casele ridicate atunci mai sunt astăzi locuite. Încă de pe atunci exista tendința plecării, a mutării spre alte locuri. Dar momentul acela rămâne unul de maximă generozitate, în care oamenii au fost tratați cu demnitate.
Veșmântul acesta poartă în el toate acele clipe: gerul, lacrimile, rugăciunea spusă cu greu, speranța încăpățânată. De fiecare dată când îl îmbrac, simt că port nu doar o haină liturgică, ci o pagină de istorie vie – dovada că Biserica este chemată mereu să fie lângă cei în nevoie și că, uneori, un veșmânt poate păstra memoria unui sat întreg.
Preot Iulian Negoiță
sursa: parintelenegoita.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu