De fiecare dată când revine duminica Vameșului și a Fariseului, îmi apare înaintea ochilor nu atât Vameșul, cât mai ales Fariseul. Nu ca personaj biblic îndepărtat, ci ca o atitudine care se strecoară perfid chiar și în cele mai … corecte cuvinte despre smerenie. Fariseul din pildă pare că nu se mulțumește să stea înaintea lui Dumnezeu; simte nevoia să-i semnalizeze lui Dumnezeu ce să vadă. Stă, parcă, cu mâna pe mâneca Lui și spune: „Doamne, Doamne, uite ce sunt! Uite câte fac!”
Nu minte. Faptele lui sunt reale. Dar problema nu este adevărul spus, ci locul din care este spus. Și pentru că i se pare că nu e de ajuns să-i spună lui Dumnezeu cum este, simte nevoia să creeze antiteză. Se uită la Vameș. Îl așază lângă sine nu ca frate, ci ca termen de contrast.
De multe ori vorbim admirativ despre Vameș, îi lăudăm rugăciunea, îi recunoaștem smerenia, dar o facem cu atitudinea Fariseului. În sensul în care mândria celor spuse acoperă fapta de smerenie a Vameșului. Ne simțim deja de partea „corectă” a pildei, iar această siguranță ne scapă din vedere tocmai esențialul.
De fiecare dată când vine această sărbătoare, îmi amintesc de cuvintele rostite de Sfântul Antonie cel Mare: că părinții cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe ei înșiși, și abia apoi, făcându-se doctori aleși, vindecau și pe alții. Noi însă, ieșind din lume, începem adesea să vindecăm pe alții înainte de a ne vindeca pe noi, iar boala, întorcându-se asupra noastră, se face mai amară decât cea dintâi.
Și poate că aș mai continua această … alegație, poate chiar această critică la adresa Fariseului, dar, dincolo de cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, îmi răsună mereu în minte și un alt cuvânt, la fel de greu și de tăios, rostit de Avva Xoie: „Câinele este mai bun decât mine, căci dragoste are și la judecată nu vine.”
Nu este o figură de stil și nici o exagerare ascetică. Este măsura adevăratei cunoașteri de sine. Câinele iubește fără să compare, fără să contabilizeze, fără să se așeze pe sine deasupra altuia. Iubește și atât. Iar acolo unde este dragoste, nu mai este nevoie de judecată.
Așa încât, înainte de a-i judeca pe alții, să începem a ne judeca pe noi. Nu cu asprime demonstrativă, ci cu adevărul care nu caută spectatori. Pentru că adevărata smerenie nu se arată în cuvinte bine așezate despre păcatul altuia, ci în curajul tăcut de a ne vedea pe noi înșine așa cum suntem, lăsându-L pe Dumnezeu să fie Singurul care vede și judecă.
Preot Prof. Dr. Iulius Paul Negoiță
sursa: paulnegoita.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu