În ultimii ani, aproape orice majorare de taxe este justificată printr-o formulă devenită ritualică: „continuăm investițiile publice”. Cuvântul „investiție” este rostit cu gravitate, ca și cum simpla lui invocare ar transforma orice cheltuială într-un act de viziune. În realitate, asistăm la o confuzie — uneori naivă, alteori deliberată — între investiție și consum.
O investiție reală este o cheltuială care produce valoare în timp. Ea generează bunuri, servicii, productivitate, venit sau, cel puțin, reduce costuri viitoare. O investiție se amortizează. Nu imediat, dar previzibil. Dacă nu produce nimic, nu este investiție, oricât de frumos ar fi denumită în documentele oficiale.
Un drum care scurtează timpul de transport și reduce costurile logistice este o investiție. Un spital funcțional, dotat și integrat într-un sistem coerent de sănătate este o investiție. Un sistem de irigații care crește producția agricolă este o investiție. Educația de calitate, care formează forță de muncă calificată, este o investiție.
În schimb, clădirile publice fără utilitate reală, stadioanele ridicate în orașe fără echipe și public, studiile de fezabilitate și „strategiile” care nu sunt niciodată aplicate — toate acestea sunt cheltuieli, chiar dacă sunt împinse public la capitolul „investiții”.
De ce sunt numite investiții? Pentru că termenul legitimează. Pentru că sună responsabil. Pentru că justifică majorări de taxe. Pentru că maschează risipa sub o etichetă pozitivă.
Există un test simplu, pe care multe dintre așa-numitele „investiții publice” nu îl trec:
Ce produce acest proiect peste 5 sau 10 ani?
Dacă răspunsul este măsurabil — bani, servicii mai bune, costuri mai mici, productivitate crescută — atunci discutăm despre o investiție. Dacă răspunsul este vag („dezvoltare”, „imagine”, „prestigiu”), atunci vorbim despre o cheltuială.
În mod paradoxal, unii se jocacă cu vorba investiții tocmai când acestea sunt puține. De cele mai multe ori, ceea ce se finanțează prin taxe mai mari nu este viitorul, ci prezentul: proiecte fără finalitate, ambiții și interese personale. Nu se construiește capital, ci se întreține consumul pe seama celor mulți.
Adevărul incomod este acesta: nu toate cheltuielile statului central sau local sunt investiții, iar creșterea taxelor nu garantează dezvoltarea. Dimpotrivă, atunci când banii sunt absorbiți de proiecte care nu produc nimic, societatea plătește de două ori: o dată prin taxe mai mari și a doua oară prin lipsa rezultatelor.
Investițiile reale nu au nevoie de sloganuri. Ele se văd. Se măsoară. Se simt. Restul sunt doar cuvinte frumoase puse peste bani cheltuiți prost.
Iulius Paul Negoiță
sursa: paulnegoita.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu