Scrisul nu moare

 

Scrisul nu moare, indiferent cât de mult se schimbă mediile de expunere ale lui. Scrisul înseamnă viață trăită, iar viața aceasta, în profunzimea ei, nu poate fi redată pe deplin de inteligența artificială, oricât și-ar dori. Pentru că ea nu trăiește. Ea procesează.

Am citit multe povești apărute la Editura Omega. Am avut la tipar cărți bine scrise și povești bune. De fapt, povestea este mereu aceeași: omul. Doar tehnica de a o spune diferă. Unele nu au ajuns foarte cunoscute, nu pentru că nu meritau, ci pentru că e greu să pătrunzi o piață aglomerată și un timp în care cuvântul ocupă spații largi, iar tăcerea aproape că nu mai există.
Ce sunt astăzi mediile electronice? Căi de cuvântare, de zicere, de scriere. Alte suprafețe pe care omul își așază povestea. Și e bine că simțim nevoia să ne spunem poveștile. E bine să o facem. Așa cum e bine să le scriem.
Nu sunt povești proaste. Sunt doar povești nespuse. Iar multe dintre ele mor înainte de a se naște, dintr-o teamă greșită de ridicol. Și totuși, cât de mult ne-ar fi putut schimba starea de spirit, fie și pentru câteva clipe, dacă le-am fi lăsat să existe.
Nu trebuie să încetăm să ne spunem poveștile. Ele sunt parte din noi. Sunt semne ale vieții trăite pe aici. Sunt amintiri. Sunt urme.
Tehnica? Se învață. Se simte. Se construiește, uneori după șabloane. Dar povestea nu vine din șablon. Vine din trăire.
Așadar: scrieți. Scrieți. Scrieți.
Nu vă gândiți că o va face inteligența artificială în locul vostru. Ea nu trăiește în locul nostru, chiar dacă îi oferim ore, forme de voce și îi împărtășim experiențe. Tehnic, ne va întrece. Dar nu în simțire.
Iar scrisul, în esența lui, este simțire care caută formă.