În ziua de 28 ianuarie, la Sfânta Liturghie oficiată în Biserica Sfântului Apostol Andrei, pe lângă tâlcuirea pericopei evanghelice, am avut bucuria de a vorbi despre un sfânt aparte, discret și adânc, un sfânt cu suflet de poet și inimă de ascet: Sfântul Efrem Sirul.
Sfântul Efrem pare unul dintre acei sfinți de care îți aduci aminte mai ales în Post. Nu pentru că ar fi uitat, ci pentru că el însuși a ales să locuiască în tăcere, în smerenie, în adâncul inimii. Îți vine în minte atunci când rostești, cu respirația încetinită și cu fruntea plecată, acea rugăciune simplă, limpede și înfricoșător de frumoasă:
„Doamne și Stăpânul vieții mele…”
Nu este o rugăciune lungă, nici meșteșugită. Nu cere multe și nu promite nimic. Doar curăță. Ca o apă rece pe față. Ca o lacrimă care cade fără zgomot. În ea se vede întreg sufletul lui Efrem: lucid, fără autoamăgire, aspru cu patimile, dar blând cu omul; neiertător cu păcatul, dar plin de milă față de neputință.
Sfântul Efrem s-a născut în veacul al IV-lea, într-un Răsărit încă fierbinte de lumina primelor veacuri creștine. A trăit în Nisibi și Edessa, orașe de margine și de răscruce, unde imperii se înfruntau, iar credința se mărturisea adesea cu prețul vieții. Era un pământ aspru, cu nisip, foamete și prigoană, dar și cu o sete uriașă de adevăr. Din acest pământ au crescut sfinți ca niște flăcări: fragili la vedere, dar neostoți în ardere.
Efrem nu a fost episcop, nici ierarh, nici conducător de obști. A rămas diacon, din smerenie, fugind de cinste ca de o ispită. Și totuși, Biserica l-a așezat între cei mai mari dascăli ai lumii creștine. Nu prin tratate reci sau definiții severe, ci prin imnuri, prin poezie, prin cântări care ard și mângâie deopotrivă. El a înțeles că adevărul nu se impune, ci se cântă; nu se strigă, ci se așază în inimă.
Sfântul Efrem a fost poetul lacrimilor. Lacrimi care nu izvorăsc din slăbiciune, ci dintr-o vedere adâncă a inimii. Pentru el, lacrima era lumină, iar pocăința – o formă de frumusețe. De aceea, cuvintele lui nu apasă, ci deschid; nu zdrobesc, ci vindecă.
A trăit printre oameni loviți de războaie, foamete și molimi. În vreme de ciumă, a coborât din liniștea chiliei în zgomotul durerii, slujind bolnavilor, adunând pâine pentru cei flămânzi, scriind imnuri ca să nu se stingă nădejdea. Din acest amestec de asceză și compasiune s-a născut teologia lui: o teologie care plânge și iubește.
Rugăciunea lui, rostită mai ales în Postul Mare, a rămas ca o respirație a Bisericii. Când o spui, parcă îl vezi pe Sfântul Efrem stând într-o biserică săracă a Răsăritului vechi, cu ochii plecați, ținând în inimă nu doar propria lui luptă, ci și neputința întregii lumi. De aceea rugăciunea lui nu este doar personală, ci bisericească; nu este un monolog, ci un oftat comun.
Sfântul Efrem Sirul ne arată că sfințenia nu este rigidă, ci frumoasă; nu este zgomotoasă, ci cântată; nu este triumfalistă, ci îngenuncheată. Un sfânt în dulce, da, dar cu lacrimi de post – lacrimi care nu ard ochii, ci curăță inima. Un sfânt care nu cere să fie admirat, ci ascultat. Un sfânt care nu ne vorbește despre Dumnezeu, ci ne învață cum să stăm înaintea Lui.
Preot Prof. Dr. Iulius Paul Negoiță
sursa: paulnegoita.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu