.jpg)
Privind fragmente din emisiunea Profesioniștii, realizată de Virginia Voda, rămâne limpede un lucru: nu asistăm la simple interviuri, ci la întâlniri adevărate. Virginia Voda are darul rar de a nu forța omul să se explice, ci de a-l lăsa să se așeze în propriul adevăr. Întrebările ei nu închid sensuri, ci le deschid.
În dialogul cu Bartolomeu Anania, apare o mărturisire care spune mult: a ajuns la poarta mănăstirii fără să știe exact de ce. Poate dintr-o chemare greu de formulat, poate dintr-o formă de aventură interioară, acel impuls care te scoate din firescul vieții și te împinge spre necunoscut. Nu o aventură superficială, ci una a riscului spiritual. Bartolomeu Anania a intrat. A rămas. A dus drumul până la capăt.
În mod firesc, conversația ajunge la Tudor Arghezi. Și el a trecut pragul mănăstirii. Și el a cunoscut fascinația absolutului. Dar Arghezi a plecat. Nu din slăbiciune, nu din lipsă de credință, ci din sinceritatea altei căutări. A înțeles că drumul lui nu era chiliei, ci lumii de la Căldărușani, cu toată asprimea ei. Că ispita lui era să se certe cu Dumnezeu în vers, nu să-L caute din rasă.
Emisiunea nu judecă aceste alegeri. Și aici stă una dintre marile ei reușite. Bartolomeu Anania este cercetat jurnalistic pentru rămânere, pentru asumarea vieții monahale, pentru cum a împăcat pe călugărul Bartolomeu cu Valeriu scriitorul. Arghezi – Anania, două ouă chemări diferite, ambele sincere.
Dar în cazul lui Arghezi apare un adevăr adesea trecut cu vederea, a fost slujit cu multă credință de cea care i-a fost soție, ca un duhovinic de mănăstire de către maici.
Paraschiva nu a fost o figură clară pentru public. A fost umbra care acoperă când soarele vieții arde prea tare. Când Arghezi era închis, ea îi ducea mâncarea desculță prin noroi, cu pantofii în mână, ca să nu-i ude. Nu era un gest teatral, ci o rânduială a iubirii asumate, cu ascendent în viața monahală. Așa făcea o femeie care știa că bărbatul ei nu-i aparține doar ei, ci unui sens mai înalt.
Când Arghezi scria, în izolare, ca un monah, într-o chilie mică de la Mărțișor unde avea un pat de fier, o masă și tăcere, Paraschiva, ca unui duhovnic cufindat în rugăciune, îi deschidea ușa încet, lăsa tava cu cele trebuincioase și dispărea.
Când cineva o vedea, Arghezi o prezenta simplu, cu o tandrețe care spune totul:
„Nevasta mea, Paraschiva.”
Nu era o formulă introductivă. Era o mărturisire. În aceste trei cuvinte stăteau sprijinul, recunoștința, echilibrul. Știința că cineva ține lumea în picioare cât timp el o răstoarnă în versuri.
Paraschiva a fost temelia. Dacă Arghezi a putut coborî în noroiul limbajului fără să se piardă, a fost pentru că acasă cineva păstra curățenia lucrurilor. Unele vocații se împlinesc în mănăstire. Altele se împlinesc în familie. Arghezi nu a rămas în chilie, dar a avut, prin nevasta lui, o formă de asceză în doi: fidelitatea, răbdarea, tăcerea.
Bartolomeu Anania a ales singurătatea și a transformat-o în slujire. Arghezi a ales familia și a transformat-o în spațiu de creație.
Amândoi au fost fideli adevărului lor.
Aceasta este poate cea mai limpede lecție a emisiunii Profesioniștii: verticalitatea nu are o singură formă. Contează nu unde ajungi, ci dacă rămâi cinstit cu drumul pe care ți-ai așezat sufletul.
Iulius Paul Negoiță
sursa: paulnegoita.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu