Greu e să te desparți de animăluțul de companie. Este o durere tăcută, fără explicații mari, fără cuvinte potrivite, dar care se așază adânc și rămâne.
Am crescut la țară. Pisica și câinele stăteau afară. Câinele murea adesea în lan, fără să intre vreodată într-un dialog cu stăpânul. Pisica se lipea iarna de hornul care mai lăsa puțină căldură în podul înghețat. În rest, se descurcau singure. Așa era lumea atunci. Fără atașamente declarate, fără drame vizibile.
Poate de aceea mi-a fost greu să accept ideea unui animăluț „pe lângă noi”, în casă, în viața noastră. Abia când au crescut copiii am cedat — mai mult din nevoia lor decât din voia mea. Nu fără un mic șantaj emoțional, spus mereu în glumă: că nu sunt eu… suficient de simpatic.
Și atunci a apărut primul pisoi.
Venea cu coada ridicată, se uita direct la mine, de parcă eram deja în ograda lui. Când m-a privit în ochi, n-am mai avut nimic de spus. A rămas o vreme, apoi s-a pierdut. Am sperat mult timp că cineva l-a luat și l-a îngrijit, nu că a fost lovit de mașini. Parcă nu a murit. Așa am ales să cred.
Citește și: http://Willie, doar o poveste https://paulnegoita.ro/2018/07/03/willie-doar-o-poveste/
Iar acum, una dintre cele două pisicuțe ale noastre — cea britanică — a murit. Și e tare greu să te desprinzi de un animăluț de companie.
Avea o personalitate aparte. Nu suporta să fie alintată. Dar când venea, se prezenta. Și rămânea. Ne ținea companie ca un om tăcut și înțelept. Nu deranja cu nimic. Pur și simplu îți era alături. Te scotea din zgomotul vieții și te țintuia, alene, cu privirea ei.
La fel de discret a murit.
Și-a căutat un loc. N-a închis definitiv ochii până nu ne-a mai văzut o dată. De dimineață, medicul nu i-a dat nicio șansă. Și nu a avut.
Ce trist e să te desparți de un companion de o asemenea bună calitate. Unul care nu cere, nu explică, nu revendică nimic. Care pur și simplu îți este alături, indiferent de tumultul vieții.
Rămâne un gol mic, dar tare adânc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu