Scriitorul și destinul damnat

 

Se scrie mult.

Se scrie fad.
Se scrie cuminte.
Scriitorii de curte, croiți după tiparul zgomotos și confortabil al lui Adrian Păunescu, se nasc rar — dar se reproduc prin imitație. Restul sunt funcționari ai frazei, beneficiari ai unor stipendii locale sau centrale care nu îi promovează, ci îi anulează. Subvenția nu e o recunoaștere, ci un bacșiș: mic, comod și toxic.
Prin definiție, scriitorul este un critic, un revoltat, un contestatar al sistemului. Nu un ornament al lui.
Un scriitor acceptat prea ușor devine inofensiv.
Un scriitor finanțat ca să nu deranjeze încetează să mai scrie literatură și începe să producă text.
Istoria literaturii nu e istoria consensului, ci a conflictului. Un scriitor ecuadorian a spus-o limpede: „La pluma lo mató” — pana l-a omorât. Era vorba despre Juan Montalvo, care, prin scris, a atacat frontal puterea politică, până la a o face vulnerabilă. Nu sabia, nu complotul, ci cuvântul a fost arma.
Conformismul leagă.
Împiedică.
Sterilizează.
Puterea de a contesta, de a critica, de a ataca estetic și moral este singura armă reală a literaturii. Un penel prea cuminte nu e nici romantic, nici radical, nici îndrăgostit de artă. Este doar decorativ.
Gândește-te la Voltaire. A scris împotriva puterii, a dogmei, a prostiei instituționalizate până pe patul de moarte. Și-a păstrat până la capăt sensul contestatar al vieții. Când a fost întrebat dacă se leapădă de diavol, a răspuns simplu, devastator:
„E momentul să-mi fac un alt dușman?”
Aceasta este condiția scriitorului adevărat: să aibă mereu un dușman.
Nu din vanitate, ci din luciditate.
Nu din ură, ci din responsabilitate.
Scriitorul fără conflict nu are destin.
Scriitorul fără risc nu are operă.
Scriitorul fără damnare nu are literatură.