 |
| Mario Vargas Llosa |
Șire mare știre: Mazăre, fostul primar al Constanței, a
plecat în Madagascar. Interpretări diverse: suntem proști, ne crede proști, a
plecat cu banii noștri. Nu știu dacă suntem proști sau nu, dar complici suntem.
A plecat și a făcut ce a făcut cu voia noastră. Poate nu cu a fiecăruia, dar cu
voia majorității. Deci, ca unul dintre noi fiind să urăm drum bun și viață
lungă să se bucure de ce i-am dat. Cât despre inteligența noastră nativă poate
că suntem, deși, cred că Andrei Pleșu întreba oarecum retoric: cum se explică faptul că un popor așa
deștept are conducători cum sunt cei ce-i avem?!
În rest, fără îndoială, orice conducere reprezintă mai mult
decât un joc al hazardului. Mâna celor care decid are o contribuție de
necontestat. Îmi aduc aminte că, în timpul unei șederi în Anglia la studii, pus
în situația de a-mi descrie țara de origine am vorbit despre plusurile
geografice, demografice, istorice și am aruncat o vorbă și despre un punct
slab: conducătorii. Am fost corectat aspru:
- Cei ne-i vorbit până acum este foarte
interesant, dar evită să vorbești critic despre conducători. Dacă primele
aspecte legate de frumusețile țării nu sunt meritul vostru, cele privitoare la
calitatea politicienilor sunt în sarcina voastră. Voi i-ați ales, nu vă
plângeți de ei la noi!
Ei bine cam așa stau lucrurile. Se pare că nu învățăm prea
multe lucruri din istorie și nici nu știm ce istorie să Învățăm. Hai să învățăm
câte ceva din literatură. Am putea răsfoi antologia editată de Valerie Mileș, O mie de păduri într-o ghindă. Dar nu…nu
astfel de literatură cuminte ar avea legătură cu subiectul. Mai potrivită ar fi
o scriere a lui Mario Vargas Lliosa. L-am citit pe Llosa din scoarță în scoarță
în scoarță. Uneori mi-a pus la încercare apăsat răbdarea – în Războiul
sfârșitului lumi -, alteori pudicitatea – în Visul Celtului sau Cinci colțuri-,
sau, pur și simplu mi-a plăcut cum a rescris Șeherezada. Aveam tendința să-l
judec după aspect și parcă nu dădea cu ce citeam. Simțeam uneori că vrea să-mi
vândă un produs comercial, cu prea mult sex, cu prea mult violență și mă
simțeam deranjat de faptul că încearcă să treacă granițele oricărei nișe și
vrea oblige cu forme de siluire intelectuală cititorul cu pretenții să suporte
o imaginație împinsă peste limitele de acceptare ale cuiva care citește pe
copertă câștigător al premiului Nobel
pentru literatură. Oricum, Maria Vargas Llosa nu te lasă să-i abandonezi
cărțile. Are un stil direct, cuvintele curg bine. Metafora este bine dozată,
iar stilul aluziv, care poate închide într-un timp oarecare sau într-un spațiu
definit scrierea nu este luat în calcul. Llosa joacă tare. Personajele lui sunt
puternice, iar autorul nu întinde un deget să-i împingă pe cei puternici de pe
scenă, sau să-i salveze pe cei slabi. Fost candidat la președinția Perului – o boală incurabil, - Llosa nu are doar oase de romancier, ci
are și stomac de politician, iar caracteristica aceasta transpare și în opere. Ei
bine, cei care ați parcurs aceste rânduri, poate vă întrebați și ce are aface
Mazăre cu literatura latino-americană?! Parcă pe acolo alt politician are casă
și pasiuni, din același partid și totuși altul?! Mazăre mergea doar pe la
Carnavalul de la Rio și revenea. Acum a luat alt drum, altă destinație! Ei
bine, are. Pentru a înțelege cât mai bine unde suntem, și spre ce ne putem
îndrepta, cartea de eseuri Arme și utopii
a lui Llosa este perfectă. Pe parcursul unui număr de 400 de pagini poți
întâlni figuri care s-ar dori imitate și în alte locuri. Cititul acestui volum
este profilactic, deoarece, pe lângă câteva scrisori deschise, textele descriu
suferințele unui continent apăsat de dictatori feroce, care și-au îngrozit
popoarele. Spre exemplu, momentul căderii dictatorului Nicaraguan Somoza este
descris astfel: e clar că dispariția lui
nu poate produce decât bucurie și alinare în toată lumea, căci tirania pe care
o întruchipa a fost una dintre cele mai abjecte, dintr-o lume unde, după cum se
știe, tiraniile abundă. Tot la acest capitol se pot găsi si alte detalii
legate de alegeri falsificate grotesc, crimele în numele
unei filozofii, al unui proiect economic și social pe care vor să-l
materializeze cu orice preț…
Llosa, descrie adevăratul scop al dictatorului în mandatul lui astfel: Regimul lui Somoza a fost ceva mai
rudimentar, mai dezlânat și mai abstract decât dictatura tehnologică din
vremurile noastre: un predecesor troglodit. Apariția acestei specii ale cărui
prototipuri au fost Trujillo, Papa Doc, Perez Jimenes și supraviețuitorii de
acum, ca Stroessner și Baby Doc. E vorba de dictatura personală a pungașilor cu
fireturi, fără pretenții sau reforme istorice, cu țelul clar de a se înșuruba la
putere cu orice preț și de a stoarce țara până la limită. Ei bine, iată cum fiul unui nenorocit care se chinuia să trăiască din
slujba pitorească de revizor de latrine în Managua, ceea ce i-a adus pompoasa
poreclă Mareșalul de Hazna, a marcat viața unui popor care nu a știut cu
cine să plece la drumul istoriei. Tacho
Somoza a fost stăpân atotputernic peste vieți, locuințe și afaceri timp de
douăzeci de ani, fără întrerupere, tiranizându-i pe oameni și punând mâna pe
proprietăți. Moștenitorii lui, Luis, pentru unsprezece ani, și Anastasio, din
1967 și până acum, au fost emuli demni de mizeriile tatălui lor și, dincolo de
exercitarea puterii în stat, au continuat să crească averea familiei.
Am redat doar câteva fragmente din lucrare. Cititorul se
poate întâlni și cu alți dictatori și cu alte practici. Cum nimic nu este nou
sub soare și ceea ce a fost va mai fi – așa cum grăiește Ecleziasticul –
trebuie mare luare aminte ce facem cu soarta noastră. Nu este o glumă. Slavă
Domnului, Mazăre a plecat. Nu a făcut-o cu mâna goală, iar regimul actual nu a
lansat vreo propagandă că ar fi plecat cu un tren cu aur, însă au rămas alții,
deloc puțini, deloc cuminți, deloc sătuii.
Dragostea prea mare sau neglijența unei populații poate duce
la dezastre. Cei care vor să cunoască și detalierea nebuniei dictatoriale – în eventualitatea
în care au uita-o pe cea a lui Ceaușescu -, ar putea lectura tot din Mario
Vargas Llosa Sărbătorea țapului.
Declararea unor instituții democratice sau a unui stat
democratic nu însemnă nimic, atâta vreme cât aceste entități nu funcționează
democratic. Somnul națiunii naște monștrii, iar lupta pentru democrație și
păstrarea curată a puterii nu încetează niciodată. Relația dintre popor și
politician trebuie să fie cam după următoarea povestioară:
- - Unde te duci bade?
- - La București taică…pe la copii…
- - Și ce ai în sacul acela de rafie?
- - …ce sa am teicuțele…șoareci.
-
- Șoareci?!
- - Da, șoarece.
- - Și sacul de cel miști așa dacă ai șoareci?
- - Păi trebuie să-l mișc din când în când! Altfel
îmi mănâncă sacul!
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu