Aşezare geografică
Comuna
Gherăseni – al cărei centrul geografic este situat la 1.750 metri nord de
paralela 45 – este aşezată pe ruta Buzău‑Urziceni, la o distanţă de 17 km de
Buzău, la marginea Câmpiei Bărăganului, în bazinul hidrografic al Călmăţuiului.
Localitatea, cu o dată relativ recentă, se află în apropierea unei străvechi
vetre de civilizaţie, aici descoperindu‑se urme ale culturilor Criş şi
Gumelniţa.[1]
De la nord la
sud, teritoriul comunei se întinde pe o rază de 14 km, ocupând – ca suprafaţă –
5.641 ha, iar cea mai mare lăţime, pe direcţia est–vest, măsoară 6,5 km.
Vecinii
aşezării sus amintite sunt: comuna Ţinteşti – la nord, comuna Smeeni – la est,
comuna Mihăileşti – la sud, comuna Movila Banului – la sud‑vest şi comuna
Costeşti – la vest.
Câmpia care
ocupă cea mai mare parte a Gherăsenilor face parte din Bărăganul Ialomiţei,
subunitatea Padina. În cea mai mare parte a ei, este netedă, uşor ondulată,
existând doar câteva locuri mai înalte[2].
Sfertul nordic al comunei cuprinde lunca râului Călmăţui.[3]
Altitudinea medie a câmpiei este de 80 de metri, iar a luncii este de 74‑75
metri.
Singurul curs
de apă – care curge pe direcţia nord‑vest – sud–est – este Călmăţuiul. Acesta
îşi are izvoarele în comuna vecină, Costeşti, dar este alimentat cu apă din
pârâul Nişcov, printr–o scurgere subterană.
Ruşavăţul şi
Hârlăul sunt alte văi afluente Călmăţuiului. Cea dintâi reprezintă vechiul curs
al râului Buzău, iar cealaltă îşi colectează apele, în vreme ploioasă, de pe
teritoriul comunei Costeşti.
În partea
estică, se află „Lacul cu butuci“.[4]
De la nord la
nord‑vest spre sud sud‑est, localitatea este străbătută de drumul naţional 2C,
Costeşti‑Slobozia.
Familia Gerassy – legendă şi adevăr istoric[5]
Toponimicul
Gherăseni – unic în întreaga ţară – este legat de numele lui Ioan (Emanuil)
Gerassy[6],
grec de origine, fost demnitar, deţinătorul monopolului fabricării băuturilor
spirtoase în Bucureşti, în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica (1834‑1842).
Acesta era proprietarul moşiilor Câmpineanca, Silişte şi Rotunda, după cum erau
denumite în vechime, pe care le cumpărase, între anii 1825‑1830, de la familia
Câmpinenilor[7].
De asemenea, el mai stăpânea şi moşia Fundeni de lângă Bucureşti.[8]
Familia
câmpinenilor deţinea moşiile în cauză din secolul al XVIII‑lea, şi îşi
avea conacul pe locul numit Silişte, care se afla la circa 10 km spre apus de
satul Cremenea. Ioan Simo Gerassy strămută clăcaşii de la Siliştea la Cremenea,
deoarece locul era prea departe de staţia de poştă, iar noul proprietar locuia
în Bucureşti.
La sud‑vest de
Siliştea se afla moşia Rotunda,[9] unde
exista şi un sat cu un număr mai mare de locuitori, care avea şi un lăcaş de
cult, cu propriu‑i slujitor, după cum se poate observa din catagrafiile
preoţilor.
Ioan S. Gerassy
este cel care, prin învoielile încheiate cu clăcaşii din Rotundeni[10]
şi din alte sate, îi determină pe aceştia să părăsească vechile aşezări şi să
se mute pe actuala vatră a localităţii Gherăseni, care se afla la circa 1.000
de metri de satul Cremenea, într‑o regiune puţin înclinată.
Noul proprietar
nu i‑a strămutat pe clăcaşii din Rotundeni la Cremenea, deoarece spaţiul
satului nu era suficient. Un al motiv a fost acela că satul Cremenea se află pe
un loc destul de jos, uşor inundabil de apele Călmăţuiului[11].
Conform
documentelor istorice, în anul 1840, nucleul aşezării Gherăseni era deja
format. Se presupune că primele familii au venit pe actuala vatră a localităţii
între anii 1825‑1829[12].
Credem că motivaţia stabilirii definitive în actualul amplasament al satului a
fost aceea că familia Gerassy s‑a preocupat şi de latura spirituală şi
educativă a noilor veniţi, construind o biserică şi o şcoală. Astfel, lăcaşul
de cult a fost cel care i‑a legat pe oameni de locuri, şi ei au devenit
statornici.
În anul 1868,
Ion Gerassy trece la cele veşnice, iar „unic
fiu şi moştenitor“[13]
al său este Nicolae Gerassy, ctitorul
actualei biserici din Gherăseni.
În anul 1905, el vinde toate
proprietăţile din zonă. În actul de înstrăinare, datat: 20 octombrie 1905, se
face precizarea că sunt vândute „moşiile
Gherăseni – Cremenea – Bălişoara – Budişteni… şi toate îmbunătăţirile aflate pe
dânsele, situate în comunele Gherăseni şi Costeşti“[14].
Suprafaţa totală a acestor moşii era de „3.313 pogoane, 16 prăjini şi 2
stânjeni“.
Motivul pentru care Nicolae
Gerassy a renunţat la aceste proprietăţi moştenite de la tatăl său – deci,
scumpe sufletului său – a fost acumularea mare de datorii pe care avea să le
plătească Fondului Funciar Rural din Bucureşti, precum şi unor persoane
particulare[15].
În această perioadă, Nicolae
Gerassy domicilia în Bucureşti, pe strada Gerassy – la nr. 2 –, care există şi
astăzi, în cartierul Colentina (pe locul fostului conac boieresc se află
construit un bloc cu zece nivele). Faptul că nu a fost schimbat numele străzii
în perioada de urbanizare forţată duce inevitabil la mai multe ipoteze: fie
Nicolae Gerassy, strâmtorat financiar, a pierdut aproape tot ce avea şi nu a
mai constituit un subiect de referinţă pentru puterea instalată în anii ’50;
fie, rămânând fără moştenitori, i s‑a stins spiţa neamului şi astfel, cu
timpul, numele său a fost dat uitării.[16]
Nu se cunoaşte data morţii
ctitorului bisericii din Gherăseni, aşa cum nu se cunoaşte nici anul naşterii
sale. În partea dreaptă a pronaosului, există şi astăzi tabloul votiv al
ctitorului. Această pictură reprezintă un bărbat de vârstă mijlocie. Putem
trage concluzia că Nicolae Gerassy nu a mai trăit multă vreme după anul 1905[17].
Afirmaţiile ar putea avea un grad mai mare de certitudine dacă s‑ar cunoaşte
modelul după care a fost pictat tabloul şi data la care acesta a fost
finalizat.
Cumpărătorul moşiilor lui Nicolae
Gerassy a fost Stan Vasilescu – „Bolnavul“[18].
La Gherăseni, suprafeţe importante
de pământ au fost deţinute şi de familiile Dumitrescu şi Dobrescu, în conacul
celor din urmă a fost înfiinţat primul colhoz local.
Şcoala veche din Gherăseni
De numele familiei Gerassy este
legat şi vechea şcoală din Gherăseni. Clădirea acesteia a fost, la început,
reşedinţa familiei Gerassy, şi mai târziu a funcţionat ca şcoală pentru clasele
I‑IV, reprezentând, pentru multă vreme, locul de pregătire a multor generaţii.
În anul 1904, sătenii au refăcut
şcoala, care avea trei săli de clasă, şi i‑au mai adăugat încă o încăpere. În 1950,
durata şcolii primare era de 7 ani. Trei
ani mai târziu, este renovată întreaga clădire.
În urma cutremurului din 1977,
şcoala suferă grave avarii şi s‑a renunţat la ea, fiind transformată în anexă a
Postului de Poliţie, pentru ca astăzi să se găsească într‑o stare de degradare
accentuată.
Şcoala cea nouă a fost construită
în anul 1964 şi avea 8 săli de clasă.
Familia a deţinut la Gherăseni un
han, care se afla pe locul unde este construit astăzi Căminul Cultural.
Tot de numele familiei Gerassy
este legată şi clădirea primăriei din localitate.
Din anul 1939, la Gherăseni
funcţionează Căminul cultural[19],
al cărui preşedinte era preotul Ion Neamu. Actuala clădire a acestui aşezământ
este construită în anul 1952, pe locul în care se ridica, în trecut, un han al
familiei Gerassy.
Anul 1952 marchează şi începutul
funcţionării Bibliotecii comunale.
Câteva date statistice şi documentare
Clăcaşii aşezaţi pe vechea vatră a
localităţii de care ne ocupăm în studiul de faţă au fost împroprietăriţi cu
teren pentru construcţia caselor, prin Legea rurală din 1864.
Satul a fost bine sistematizat
încă de la început; privit de undeva, de sus, el are forma unui patrulater cu
laturile aproape perfecte. Două drumuri aproape paralele, la o distanţă de
aproximativ 600 de metri unul de celălalt, formează marginile aproximative la
est şi la vest. Pe la mijloc, şi tot paralel cu acestea, mai sunt două căi de
acces. De la apus spre răsărit, aşezarea – dintr‑un capăt la altul – este
brăzdată de unsprezece drumuri, cel de al şaselea fiind şoseaua comunală şi
constituind drumul de legătură dintre localităţile Costeşti şi Smeeni.
Această simetrie a fost stricată
prin construirea de locuinţe pe drumul numit în vechime „al conacului“ şi prin
mutarea rromilor din centrul localităţii pe un drum paralel cu acesta.
Comuna Gherăseni avea, în anul
1892, 1.600 de locuitori şi 300 de case[20].
În Cremenea erau 48 de case şi 240 de locuitori. Printre aceştia erau doi
greci, patru austro‑ungari şi un bulgar.
În 1943, populaţia număra 3.582
suflete[21],
dintre care un bulgar, un german şi doi greci.
În anul 1968, comuna (împreună cu
satul Sudiţi) avea 1.589 de familii şi 4.577 de locuitori. În Gherăseni, erau
1.057 de familii şi 3.006 locuitori, în Cremenea erau 228 de familii şi 667 de
locuitori, iar în Sudiţi erau 304 familii şi 905 locuitori.
O parte dintre locuitorii comunei
au luat parte la războaiele de eliberare naţională din 1877 şi 1879[22].
În primul război mondial, localitatea a plătit un tribut de 92 de morţi[23].
Nici cea de a doua conflagraţie mondială nu i‑a ocolit pe sătenii de aici,
aceştia fiind nevoiţi să‑şi lase ogoarele şi să ia parte la luptele ce s‑au
purtat atunci[24].
În memoria celor ce au participat la aceste războaie, în centrul comunei, în
faţa bisericii, a fost construit un monument funerar.
În decursul timpului, localnicii
şi‑au păstrat puritatea confesională, rămânând statornici în credinţa ortodoxă,
toate documentele atestând această realitate.
Satul Cremenea
Parte componentă a localităţii
Gherăseni este şi satul Cremenea, care, însă, are o identitate aparte şi
tradiţii specifice. Numele localităţii nu pare a proveni de la o realitate
locală, ci de la o împrejurare istorică. Conform tradiţiei, se spune că pe aici
trecea drumul de legătură dintre Buzău – Urziceni – Bucureşti şi, cum
transportul se făcea atunci cu poştalionul cu cai, aici era prima staţie de
poştă, unde, făcându‑se popas spre a se schimba caii, se aprindeau focuri cu
ajutorul amnarului şi a cremenei. De aici, satul şi‑a dobândit numele de
Cremenea.
Nucleului acestei aşezări, format
în jurul staţiei de poştă, i s‑au adăugat locuitorii strămutaţi din Siliştea.
Însă, datorită faptului că mutarea lor era întâmpinată cu o oarecare reticenţă,
Ioan Gerassy mută şi biserica din Siliştea.
Tradiţia menţionează şi trecerea
lui Alexandru Ioan Cuza prin aceste locuri, în drumul său de la Iaşi la
Bucureşti, în anul 1859. Domnitorul a fost întâmpinat la staţia de poştă de
ţăranii care vroiau să li se facă dreptate, printre aceştia numărându‑se şi
Stan Teodorescu, care, mai apoi, a devenit deputat în Sfatul Ţării.
Satul Sudiţi
Fenomenul migraţiei oamenilor nu
este unul izolat în epocă, el îmbrăcând forma unei adevărate colonizări, lucru
pe care îl amintesc denumirile unor localităţi din această regiune[25].
Un exemplu concret în această privinţă îl constituie satul Sudiţi, ce datează
de la începutul secolului al XVII‑lea[26].
Locul de provenienţă al
locuitorilor de aici nu poate fi stabilit cu precizie. Se ştie, însă, că
proprietarii moşiei din aceste locuri erau, pe atunci, Maria Smaranda Bălăceanu
şi Mărgărit. Aceştia au cumpărat
de la preotul Reda Barbu, moşiile Cacaleţii Noi şi Reda Barbului. Mai apoi,
pământul va ajunge în posesia
bisericii „Sfântul Nicolae“ din Braşov, prin donaţie.
Provenienţa toponimicului Sudiţi nu este încă dezlegată. Conform unei
tradiţii, pentru că aceia care locuiau pe moşia Reda Barbului au fost scutiţi –
de preotul mai sus amintit – de clacă, au primit numele de „scutiţi“, termen ce
se transformă, cu trecerea timpului, în „sudiţi“.
Numele satului, însă, provine de la substantivul sudit/sudiţi, care avea
înţelesul de locuitor al Ţărilor Române, aflat sub protecţia unei puteri
străine şi care se bucura de anumite privilegii jurisdicţionale şi fiscale[27].
Plecând de la sensul acestui substantinv, dar ţinând cont şi de tradiţia
populară, se pot constata două lucruri: vechimea satului şi faptul că, într‑un
anumit moment istoric, locuitorii lui au beneficiat de anumite privilegii
fiscale.
O altă tradiţie spune că locuitorii acestei aşezări au devenit
proprietarii locurilor de casă în urma unor împrejurări favorabile: dorind să
cumpere aceste terenuri, sătenii s‑au împrumutat la o bancă de credit pentru a
putea plăti contravaloarea lor; datorită falimentului acestei instituţii
finaciare, ei nu au mai fost nevoiţi să restituie datoriile pe care le
acumulaseră[28]. Relatările nu sunt, însă, conforme
cu adevărul istoric. Cei din Sudiţi (satul a purtat pentru o scurtă
perioadă de timp numele Voievodul Mihai) au devenit proprietarii locurilor de casă prin prevederile Legii rurale
din 1864. Această lege găseşte satul format din 25 de familii, pe care
le împroprietăreşte cu loc de casă, pământ arabil şi izlaz comunal.
Cât priveşte lăcaşul de cult,
trebuie spus că, până în 1945, locuitorii din Sudiţi au folosit biserica
satului Gherăseni[29],
Parohia Sudiţi fiind înfiinţată în anul 1943.
La început, aici au slujit
preoţii: Nicolae Voinescu, Andrei Ioncu[30]
şi Constantin Călinescu. A urmat, între anii 1948‑1973, părintele Constantin
Necula, iar după transferul acestuia, o scurtă perioadă de timp, a funcţionat
preotul Pompiliu Bănuţă. Actualmente, slujitor al acestei parohii este P.C.Pr.
Teofil Cristişor.
În ultimii ani, biserica de aici a
fost extinsă şi reparată, realizându‑se şi pictura interioară, pe icoane
aplicate. S‑a construit, de asemenea, şi o casă parohială.
Parohia Sudiţi are în administrare
şi cimitirul ce deserveşte satele Sudiţi şi Cremenea.
Satul Bălaia
Multă vreme, această aşezare a
fost parte a comunei Gherăseni, asemenea satului Sudiţi. Astăzi, ea aparţine,
din punct de vedere jurisdicţional, de comuna Smeeni.
Conform tradiţiei, localitatea în
cauză a luat fiinţă, în anul 1937, în jurul unei cârciumi ce aparţinea unei
anume Bălaia.
Satul este cel mai mic din zonă,
iar pe teritoriul său se află un cimitir, care a fost administrat, o vreme, de
Parohia Gherăseni[31],
iar astăzi este sub jurisdicţia Parohiei Sudiţi.
Monografia bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ din Parohia Gherăseni
Biserica din Cremenea
Dacă nu se cunoaşte data la care a
apărut satul Cremenea, existenţa în trecut a unei biserici în această aşezare
este foarte probabilă. Există două mărturii care pot veni în sprijinul acestei
afirmaţii. Prima o reprezintă potirul de argint al bisericii „Adormirea Maicii
Domnului“, care are inscripţionată menţiunea că este adus de la biserica
„Sfântul Ioan“ din Cremenea, în „1852 martie 21“[32].
La acea dată, lăcaşul de cult din Cremenea nu mai exista, însă, menţionarea
acestuia este făcută tocmai pentru a arăta locul provenienţei obiectului
liturgic în cauză. O a doua mărturie este menţionată în Cartea de aur a
bisericii, care aminteşte că primii preoţi (Iordache, respectiv Leonte) au
venit de la biserica din Cremenea[33].
Informaţia acestui document este parţial reală, deoarece numai preotul Leonte
Cenuşă a fost slujitor în satul Cremenea, calitate în care este amintit în anul
1835[34].
Preotul Iordache, în acelaşi an, era slujitorul clăcaşilor din Rătunzeni
(Rotunzeni)[35].
Existenţa unui lăcaş de cult în
satul Cremenea poate fi considerată un fapt real, dar nu se cunoaşte
amplasamentul acestuia. Se pare că biserica a fost întemeiată pe un loc viran,
în apropiere de staţia de poştă despre care am amintit mai sus.
Biserica, din lemn, era mutată din
„satul Silişte“[36],
unde fusese conacul Câmpinenilor, aducându‑i‑se unele îmbunătăţiri: i s‑a
ridicat un soclu de piatră de cca. 1 m şi a fost învelită cu draniţă nouă[37]. Se pare că ea a fost amplasată pe
locul numit astăzi „Movila“. Această ipoteză se bazează pe amintirea
bătrânilor, care spun că înaintaşii lor mergeau şi tămâiau aici. De asemenea,
poziţia era propice pentru construirea unui lăcaş de cult, deoarece „Movila“
este cel mai înalt loc din regiune, fiind vizibil din toate direcţiile. Cu
toate acestea, nu putem şti cu siguranţă dacă acolo a fost numai un cimitir,
sau a existat şi o biserică, deoarece nu pot fi întâlnite urmele vreunei
construcţii. Astăzi, se mai află aici doar trei cruci de piatră, care dau
mărturie despre existenţa unui loc cu destinaţie sacră[38].
Nu se ştie cu precizie ce s‑a
întâmplat cu acest sfânt lăcaş. Există două ipoteze. Prima susţine că biserica
din Cremenea a fost mutată pe locul actualei biserici din Gherăseni. Această
afirmaţie pare cea mai plauzibilă, deşi intră, la prima vedere, în contradicţie
cu relatările vechii pisanii, în care se menţionează că biserica veche din
Gherăseni a fost ridicată „din temelie cu toată cheltuiala robului lui Dumnezeu
Ioan S. Gerassy (biv vel pitar) şi a soţiei sale, Raluca, şi cu fii lor“.
Părintele Ion Neamu culege o
informaţie, potrivit căreia biserica de pe „Movilă“ a fost mutată pe locul unde
se află casa săteanului Ion Necula şi, apoi, a fost mutată pe actualul amplasament
al lăcaşului de cult[39].
O a doua ipoteză ar fi aceea că
lăcaşul de cult a ars şi nu a mai fost reconstruit, preoţii şi o parte din
sfintele odoare (Sfântul Potir[40])
au fost transferate la bisericuţa construită de Ioan Gerassy.
Dornici de a păstra tradiţia,
locuitorii satului Cremenea au cerut înfiinţarea unei parohii şi construirea
unei biserici proprii. În urma răspunsului afirmativ dat de organele superioare
bisericeşti, de la data de 1 martie 2002 funcţionează Parohia Cremenea,
biserica parohială urmând a fi construită în curtea Şcolii cu clasele I‑IV din
satul Cremenea, pe un teren atribuit parohiei susamintite, în folosinţă
gratuită, de primăria comunei Gherăseni, încă din anul 2001.
În data de 3 martie 2002, tânărul
teolog Constantin Grigore a fost hirotonit preot pe seama acestei biserici.
Conform Legiuirilor bisericeşti, a fost ales şi primul Consiliu parohial, cu
următoarea componenţă: Stroie Sava, Nicolae R. Grigore, Dragomir Pascu,
Gheorghe Păun, Nicolae I. Păun, Ion N. Andrei.
Biserica veche din Gherăseni
Cea mai completă mărturie despre
aceasta biserică ne‑o dă pisania cea veche, care este sculptată în piatră, cu
litere chirilice, şi se află în partea de jos a zidului exterior, în dreapta
uşii de intrare a actualului lăcaş de cult: „Această sfântă şi dumnezeiască
biserică ridicatu‑s’au la leat 1839, 15 gustar în zilele înălţatului Domn
Alexandru Dimitrie Ghica V.V. (Voievod) şi (al) a preasfinţitului
episcop al Buzăului Kir Kir Kesarie. Din temelie cu toată cheltuiala robului
lui Dumnezeu Ioan Simo G(h)erase (biv vel pitar)[41]
şi a soţiei sale Raluca[42]
şi cu fiul lor – cu pomenirea Adormirii Maicii Domnului şi a Proorocului şi
Botezătorului Ioan şi a Marelui Mucenic Gheorghe. Şi s‑au săvârşit la anul
septembrie 1840“[43].
Deşi textul pisaniei este foarte
clar, rămâne, însă, nelămurit dacă Ioan Gerassy a adus pe cheltuiala sa
biserica din Cremenea, refăcând‑o, sau a construit prin propriile strădanii
altă biserică nouă.
În sprijinul primei afirmaţii vine
şi faptul că biserica şi‑a păstrat în continuare şi hramul Sfântului Prooroc
Ioan Botezătorul, pe care l‑a primit odată cu mutarea sa în Cremenea, precum şi
pe cel al Sfântului Gheorghe pe care l‑a avut, probabil, în Siliştea.
Ipoteza cel mai uşor de acceptat
este acea că Ioan Gerassy a înălţat din temelie, pe cheltuiala sa, noul lăcaş
de cult, dar folosind materialele de la biserica din Cremenea.
Pisania aminteşte, după tradiţia
vremii, faptul că domnitor era Alexandru Dimitrie Ghica Voievod, fanariot care
este posibil să fi avut legături şi cu familia Gerassy. În acea perioadă,
episcop al Buzăului era Chesarie (1825‑1846), revigoratorul întregii vieţi
religioase din Episcopia Buzăului[44].
În anul 1863, această biserică a
fost mistuită de un incendiu, izbucnit în sat, fără a se mai putea salva ceva[45].
Despre acest sinistru, părintele
Ion Neamu a cules, între anii 1939‑1940, anumite date de la cei ce au fost
martori oculari ai acestei nefericite întâmplări[46].
O însemnare făcută pe un Minei din luna aprilie de către preotul
Iordache, slujitor al bisericii în vremea aceea, redă peste veacuri cele
petrecute atunci: „Să se ştie că de când
s‑au aprinsu focu la curtea satului Cremenea şi a ars… şi un porumbar din…
întreţinându‑se focul şi vântul foarte tare fiind, au azvârlitu şindrila tocmai
la sfânta biserică şi au ars cu desăvârşire şi spre vineri dimineaţa. Am scris
eu preotul Iordache, la anul 1862, martie“.
Biserica actuală
Date istorice
Data şi împrejurările construirii
acestei biserici sunt cunoscute din pisania ce se află deasupra uşii de la
intrare: „Spre a‑şi înălţa sufletul Domnului şi întru fericire Ioan S. Gerase
(Gerassy),
Ca dintru profundul inimei
înalţă din temelie în anul 1841 sfântul acesta şi divinul altar. Suflat‑a însă vântul
distrucţiunii în tăciunele orbirii păcatului şi ardereii de tot, fu redusă în
cenuşă la anul 1863.
Ca Fenice apoi din a sa cenuşă
reînoitu‑s’a (ridicatu‑s‑a) spre mărirea lui Dumnezeu şi s’a restaurat
de Nicolae I. Gherase (Gerassy)[47],
unicul fiu al fericitului fondator. Şi se sfinţii sub patronarea şi sfinţirea
Născătoarei de Dumnezeu Mariei, spre închinarea adormirei sale către viaţa din
Ceruri, la anul 1868“.
Biserica este ctitoria lui Nicolae
Gerassy, unicul moştenitor al familiei, care, la 19 august 1895, era deputat[48].
Potrivit tradiţiei, acesta a mai construit cel puţin un lăcaş de cult cu o
arhitectură asemănătoare.
Lucrarea a fost realizată cu
cheltuiala ctitorului şi cu munca locuitorilor, în timpul păstoririi
episcopului Dionisie Romano (1865‑1874).
Cu toate acestea, mărturia oferită
de pisanie, privitoare la sfinţirea bisericii în anul 1868, nu este reală. După
tradiţie, lăcaşul a fost sfinţit la 15 august 1875[49].
În sprijinul afirmaţiei vine şi data la care a fost tipărit pomelnicul familiei
ctitorului, 31 iulie 1875.
Această incorectitudine are două
cauze. Una de ordin obiectiv: data a fost comandată greşit, piatra de marmură
din care a fost lucrată pisania fiind sculptată la Bucureşti. A doua cauză este
de ordin subiectiv: se spune că biserica era terminată la anul 1868, dar, în
planul iniţial, nu erau prevăzuţi a fi executaţi cei doi stâlpi cilindrici din
pronaos şi cei doi din Sfântul Altar. Venind ctitorul să facă recepţia
lucrării, în momentul intrării în lăcaşul de cult s‑a produs un cutremur, care
a provocat unele crăpături sub bolta turlei Pantocrator. Atunci, Nicolae
Gerassy a adus un alt arhitect spre a coordona lucrările de consolidare. Acesta
adăugat stâlpii în cauză, întărind construcţia cu o armătură de fier foarte
puternică. Această întâmplare a produs decalajul de timp ce există între
terminarea picturii (1872) şi data sfinţirii (1875).
De‑a lungul timpului, biserica a
suferit mai multe reparaţii minore – o parte dintre ele fiind susţinute de
ctitor[50]
–, fără, însă, a i se modifica stilul arhitectonic. Despre aceste reparaţii
aflăm informaţii în alte două pisanii care nu se mai află pe pereţii bisericii,
păstrate, totuşi, în manuscris, la părintele Ion Neamu.
Într‑una dintre ele se aminteşte
faptul că, în urma cutremurelor şi a altor evenimente, lăcaşul de cult suferise
avarii mari. De aceea au fost întreprinse, între anii 1953‑1958, prin strădania
preoţilor şi cheltuiala enoriaşilor diferite lucrări. Cu ocazia acestor
reparaţii au fost modificate ferestrele( care aveau o lărgime prea mare, 3,30 m
înălţime şi 1,30 m lărgime) şi a fost refăcută pictura de pictorul Titel Benea.
O altă pisanie, care era
inscripţionată pe coloana de la miazănoapte, menţiona următoarele: „Lucrările de restaurare şi înfrumuseţare
ale acestui Sfânt Locaş s‑au făcut în timpul arhipăstoriei P.S.Dr. Antim
Angelescu, Episcopul Buzăului, preot paroh Ion Neamu, preot împreună slujitor
Gheorghe Niţu; cântăreţi Ion Anghelaghe şi Ion Pirnog; epitropi Stoica Miu şi
Vasile Coman, consilieri Const. C. Cocor, Ion I. Poncea, Nae I.D. Pavel, Stroie
M. Pirnog, Mihalache Spânu, Ion E. Piciu şi Ion Şt.D. Petre. Primeşte şi
răsplăteşte Doamne osteneala celor ce se străduiesc pentru buna podoabă a casei
Tale“.
Ultima pisanie se afla deasupra
uşii de la intrare şi făcea referire la repictarea bisericii, ce s‑a desfăşurat
între anii 1987‑1988.
Zidurile înconjurătoare
În trecut, biserica era
împrejmuită cu un sistem de ziduri, construite în anul 1839[51].
Acestea au fost refăcute, între anii 1870‑1875, concomitent cu finisarea construcţiei
lăcaşului de cult, de către acelaşi Nicolae I. Gerassy.
Aceste ziduri au fost afectate, pe
deoparte pentru că nu au fost construite solid, iar pe de altă parte din cauza
faptului că sătenii nu le‑au acordat importanţa cuvenită, provocând, în mare
măsură, deteriorarea lor, prin escaladarea lor cu prilejul unor anumite
evenimente (curtea bisericii se învecinează cu aceea a şcolii, şi copiii au
sărit permanent peste zidul despărţitor, fie pentru joacă, fie pentru a pleca
spre casă), prin dislocarea materialelor ce le alcătuiau, spre a le folosi
pentru diferite trebuinţe gospodăreşti, mai ales în timpul războaielor.
Începutul degradării acestor
împrejmuiri s‑a produs înainte şi în timpul primului război mondial. În 1938,
mai erau ziduri numai pe trei laturi – nord, sud şi est –, şi acestea foarte
deteriorate. Încercarea preotului Neamu, între anii 1939‑1940, de a repara
porţiunile deteriorate din partea de sud, înspre şoseaua comunală, s‑a soldat
cu acelaşi rezultat – ruinarea.
Astăzi, mai sunt doar resturi din
aceste ziduri ce se află în curţile unor locuitori. Ele au fost distruse
aproape în totalitate după anii 50[52].
Arhitectura
Biserica, ridicată în mijlocul
bordeielor ţărăneşti de altă dată, are o înfăţişare monumentală şi este
descrisă în toate sursele informative ca fiind „foarte frumoasă“[53].
Ea este unicat din punct de vedere arhitectonic, iar pentru a o construi,
ctitorul a solicitat sfatul unor meşteri italieni. Prezenţa în preajma
sfântului lăcaş a unei cruci de piatră, lucrată îngrijit, cu unele ornamente în
relief, pe care scrie cu litere chirilice „Odihneşte
robul lui Dumnezeu Nicolo Romeo“, vine în sprijinul tradiţiei care
aminteşte de meşterii italieni.
Lăcaşul de cult se desfăşoară pe o
lungime de 32 m.l., cu o suprafaţă clădită de 289 m2, iar
înălţimea de la sol la acoperiş este de 9 m.
Lungimea pridvorului este de
3 m, iar a Pronaosului este de 15,30 m; Naosul măsoară 6,70 m, iar
Sfântul Altar 7 m. Lăţimea Pridvorului este de 3 m, a Pronaosului şi
a Sfântului Altar este de 9 m, iar lăţimea Naosului este de 13,20 m.
Zidurile au o grosime de 0,80 m, iar înălţimea lor, de la sol şi până la
poala acoperişului, este de 9 m.
Neobişnuit de mari pentru o
biserică sătească, pereţii exteriori ai lăcaşul de cult sunt de o arhitectură
sobră, având o înfăţişare simplă. Pe acoperiş sunt două turle: cea a
Pantocratorului, înaltă de 9 m, şi alta deasupra intrării, servind de
clopotniţă, înaltă de 11 m.
Caracteristicile arhitectonice
speciale sunt următoarele: la exterior se află coloane paralelipipedice, cu
capiteluri în stil doric, pe care se sprijină un brâu suprapus, din care se
reliefează proeminenţe. Pe acestea se sprijină poala acoperişului. La temelie
era un brâu suprapus, la care s‑a renunţat din cauza faptului că favoriza
apariţia igrasiei.
Stilul arhitectonic este cel
bizantin. Construcţia este la exterior în formă de cruce, materialul din care
este ridicată fiind cărămida, cu mortar de var şi nisip.
Lumina pătrunde în interior prin
treisprezece ferestre. Opt la Pronaos, fixate câte trei de o parte şi de alta,
în pereţii laterali şi două fixate în peretele din faţă, de o parte şi de alta
a intrării. Două sunt fixate în sânii bisericii, de o parte şi de alta, şi trei
fixate în Sfântul Altar, una în capăt şi două în părţile laterale. Ferestrele
din părţile laterale şi cea din partea de răsărit au dimensiunea de 2 m
lungime şi 1 m înălţime, iar cele două din faţă au dimensiunea de
1,50 m înălţime şi 0,80 m lăţime. Tot în partea dreaptă, deasupra
Pridvorului mai sunt trei ferestre circulare, care corespund în cafas. Cea din
mijloc are diametru de 1 m, iar cele din lateral au diametru
de 0,80 m.
Cele două turle de pe acoperişul
învelit pentru prima dată cu tablă în anul 1931, au o arhitectură deosebită.
Turla Pantocratorului era construită de zid şi a fost înlocuită în anul 2001.
Ea era susţinută de patru stâlpi masivi de piatră. Avea aceeaşi formă ca şi cea
actuală: octogonală – la exterior – şi ovoidală – la interior. Dimensiunea est‑vest
este de 6,70 m, iar nord‑sud este de 7,50 m. Înălţimea ei, de la
acoperiş la cupolă, este de 4,15 m, iar de la cupolă până în vârful
globului simbolic este de 4,50 m.
Pe fiecare dintre cele 8 laturi
ale turlei se află câte o fereastră, cu dimensiunile de 2 m înălţime şi
0,80 m lăţime. Muchiile dintre laturi sunt reliefate prin coloane
paralelipipedice, ca şi cele de la exteriorul pereţilor de jos, dar nedefinite
ca stil arhitectonic.
Turla de deasupra intrării,
folosită drept clopotniţă, este construită din zid şi se află într–o stare
avansată de degradare, ce nu mai permite consolidarea. Ea este fixată, în
interior, pe patru stâlpi de piatră, doi dintre ei fiind incluşi în peretele de
la intrare şi doi mai în interiorul bisericii. Privită din afară, apare ca
fiind clădită, direct din acoperiş, pe un postament cu patru laturi, pe o
înălţime de un metru şi o lăţime de patru. Colţurile sunt retrase şi continuă
construcţia turlei, pe dimensiunea de 8 laturi egale, înălţându‑se cu încă
cinci metri.
Este prevăzută cu patru ferestre
–ce au o înălţime de 2,60 m, iar o lăţimea de 0,80 m –, spre cele
patru puncte cardinale, pentru a se putea auzi clopotul şi toaca.
Spre deosebire de turla
Pantocratorului, muchiile laturilor sunt simple, şi tocmai sus, către poala
acoperişului, au aplicate câte un relief în formă de coloană, nedefinite, de
asemenea, din punct de vedere arhitectonic.
Acoperişul începe pe plan
înclinat, tot în formă octogonală, şi are suprapus o cupolă sferică, cu un
diametru de 4 m. Deasupra acesteia se mai află două sfere mai mici,
însumând o înălţime de încă 6 m, de la acoperişul turlei în sus. Este,
deci, cu mult mai înaltă decât turla Pantocratorului.
Pe ambele turle străjuieşte câte o
cruce. Pe turla centrală crucea este din inox şi este din anul 2001, iar pe
cealaltă se află înălţată crucea iniţială, din metal.
La baza turlei clopotniţă este
pictată o scenă biblică (fără ca lăcaşul de cult să mai fi avut şi vreo altă
pictură exterioară), însă starea ei este precară.
Intrarea în sfântul lăcaş se face
printr–un pridvor – prevăzut, de jur împrejur, cu geamuri, şi pardosit cu
piatră –, aşezat în partea de apus, protejând uşa de la intrare. El este
construit din doi stâlpi de zid, aflaţi la o distanţă de trei metri faţă de
peretele bisericii, şi este acoperit cu tablă[54].
Acoperişul este pe plan înclinat în două părţi şi se sprijină pe aceşti doi
stâlpi şi pe zidul bisericii. În interior are tavan plan, care este pictat.
Odată ce ai intrat aici, privirile
se opresc, inevitabil, pe uşile masive, din stejar, de la intrare. Deasupra
lor, zidul este arcuit în semicerc, spaţiul fiind acoperit tot cu stejar.
Forma uşilor este simplă, lucrate
din bucăţi încorsetate în rame. În mijlocul lor au aplicat câte o sculptură ce
înfăţişează un cap de leu.
Tot interiorul bisericii era
pardosit cu piatră, pentru ca, mai apoi, să fie turnat mozaic. În Sfântul Altar
s‑au păstrat, până în anul 1999, pardoseală din piatră (pavajul era alcătuit
din pătrate cu latura de 40 cm, colorate în negru şi roşu), când a fost
înlocuită cu duşumea.
Caracteristice arhitecturii
interioare sunt bolţile şi arcadele sprijinite pe stâlpi şi coloane, toate
fiind construite din cărămidă şi var.
La intrare se află doi stâlpi
masivi de piatră, pe care se sprijină clopotniţa. Forma lor este
paralelipipedică, având baza de un metru, cu muchiile înfipte în interior,
creând impresia că sunt patru coloane lipite între ele.
Atât între stâlpi, cât şi între
stâlpi şi zid, sunt construite arcade, tot din cărămidă, arcuite în linii
uşoare.
În partea stângă, în spaţiul
dintre stâlp şi perete, se află o scară de lemn, în spirală, care duce la cafas
şi, apoi, în clopotniţă. Cafasul corespunde cu interiorul bisericii prin
spaţiul dintre cei doi stâlpi, care se pierd în bolţile de sus, spre a susţine
mai departe clopotniţa, şi care sunt uniţi sub boltă printr–o arcadă.
De o parte şi de alta pe pereţii
Pronaosului sunt câte trei coloane cilindrice, care se înalţă până la bolţi,
având capiteluri în stil doric. Acestea se unesc între ele, în partea de sus,
atât lateral cât şi perpendicular, prin arcade puternice de cărămidă, care, la
rândul lor, susţin bolţile uşor ondulate. Se deosebesc de cele de la intrare
prin faptul că acestea sunt mult mai mari, cu deschidere spre toată lăţimea
bisericii şi sunt în număr de trei.
Pronaosul este despărţit de Naos
prin doi stâlpi cilindrici, aşezaţi, ca şi cei de la intrare, pe baze cubice.
Aceştia corespund, ca simetrie interioară, atât cu cei doi stâlpi de la intrare
care susţin clopotniţa, cât şi cu cele două coloane din pronaos. Deasupra
acestora se formează o altă „tâmplă“, ce este acoperită cu o scenă biblică.
Printre cei doi stâlpi amintiţi
mai sus se pătrunde în Naos. Acesta pare cam mic în comparaţie cu restul
lăcaşului de cult.
Aici, în cele patru colţuri de
unde încep să se proiecteze sânii bisericii, sunt patru stâlpi
paralelipipedici, lipiţi de zid, pe care se sprijină turla Pantocratorului.
Stâlpii sunt uniţi între ei prin arcade mari şi puternice, care sprijină, la
rândul lor, cele patru bolţi care susţin turla. Aceasta are dimensiuni
impunătoare, de jos şi până sus măsurând 15 m.
Toate arcadele, atât cele din
Pronaos cât şi cele de sub turlă, sunt unite prin bare de fier, legate prin zid
printr–un cerc de fier ce înconjoară biserica.
Sfântul Altar este despărţit de
Naos printr–o catapeteasmă de lemn frumoasă şi impozantă ca înfăţişare,
impresionând mai ales prin felul construcţiei, deoarece maschează doi stâlpi
cilindrici din interiorul Sfântului Altar. Aceştia sunt aşezaţi de o parte şi
de alta a Uşilor Împărăteşti, în aceeaşi formă şi simetrie cu cei care despart
Naosul de Pronaos, şi slujesc la susţinerea turlei.
Catapeteasma este ornată în stil
gotic, având şi influenţe ionice, ceea ce îi dă o înfăţişare impresionantă.
Uşile Împărăteşti cât şi cele
diaconeşti au deasupra lor ornamente ce imită filigranul, însă trebuie
menţionat faptul că cele dintâi nu sunt înfrumuseţate cu pictură, cum se
întâmplă de obicei, fiind lucrate în lemn, în săpătură spartă.
În interiorul Sfântului Altar, sub
fereastra nordică, se află proscomidiarul şi spălătorul, iar în partea dreaptă,
sub fereastra sudică, un spaţiu proiectat după forma celui de la proscomidiar,
împărţit în două; jumătate serveşte pentru păstrarea cădelniţei şi este
prevăzut cu un horn pentru eliminarea fumului, iar cealaltă jumătate serveşte
ca uşă de comunicare cu cancelaria parohială.
De o parte şi de alta a stranei
arhiereşti se află încastrate în zid două dulapuri, foarte spaţioase, pentru
păstrarea obiectelor cultice.
Pictura
A fost realizată în stil compozit
de către pictorul Costache Dumitrescu în anul 1872, după cum reiese din
însemnările de pe icoanele împărăteşti.
Artistul, contemporan şi prieten
cu Gheorghe Tattarăscu, care l‑a şi vizitat în timpul lucrărilor[55],
s‑a lăsat influenţat de acesta. Astfel, deşi reuşită din punct compoziţional,
pictura era neadecvată stilului ortodox, scenele fiind redate în culori vii şi
cu liniile italienizante ale Renaşterii[56].
Sfântul Altar
Pe bolta de deasupra Sfintei Mese,
este înfăţişat Dumnezeu‑Tatăl, înconjurat de trăitori din perioada
vechitestamentară: David, Solomon, Isaia şi Ilie.
Deasupra ferestrei dinspre est, pe absidă, este pictată Maica Domnului,
încadrată de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Pe pereţi sunt înfăţişate chipuri de arhierei, precum şi diaconii Ştefan
şi Laurenţiu. De asemenea, sunt redate două scene din Vechiul Testament: jertfa
lui Avraam şi jertfa lui Manase.
Naos
Catapeteasma este împodobită cu picturi, conform erminiei ortodoxe.
Deasupra este pictată Crucea Răstignirii, lângă care stau Maica Domnului şi
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan.
În rândul de sus sunt pictaţi cei doisprezece apostoli, iar în rândul de
la mijloc sunt pictaţi tot cei
doisprezece apostoli. La mijloc, deasupra Uşilor Împărăteşti, este înfăţişată
scena Cinei celei de Taină, iar de o parte şi de alta scene reprezentând
minunile Mântuitorului.
Lipseşte Sfânta Mahramă, probabil din lipsă de spaţiu, aceasta fiind
fixată tocmai în Pronaos, pe arcada dintre cei doi stâlpi care susţin
clopotniţa.
În rândul de jos al tâmplei sunt icoanele împărăteşti şi ale hramului:
Adormirea Maicii Domnului, în dreapta, şi Ioan Botezătorul, în stânga. Acestea
sunt de o fineţe ireproşabilă şi pot fi socotite capodopere ale stilului
bizantin, păstrându‑se, şi astăzi, în forma originală.
În turla de deasupra Naosului se află pictat, pe boltă, Pantocratorul,
încadrat de un nimb de culori interpuse. În rândul de sus se află soborul
îngeresc iar în rândul de jos Liturghia cerească. Prin dărâmarea turlei, aceste
picturi s-au pierdut cu totul, cu excepţia Pantocratorului care se păstrează în
fotografie.
Pe bolţile turlei, conform cu registrul arhitectural, sunt pictate scene
din viaţa Mântuitorului – umblarea pe mare, convorbirea cu femeia samarineancă,
rugăciunea din Grădina Ghetsimani – şi un arhanghel, deasupra Catapetesmei. În
colţuri, sunt reprezentaţi cei patru Sfinţi Evanghelişti.
Pe bolţile absidelor sunt redate Naşterea Domnului – la sud – şi
Învierea Domnului – la nord.
Pereţii Naosului sunt împodobiţi cu chipuri de sfinţi (Sfinţii Ioachim
şi Ana şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena) şi cu ale unor mucenici.
Pronaos
Pe cele trei bolţi sunt înfăţişaţi Maica Domnului – înconjurată de
proorocii Moise, Daniil, Ieremia şi Iezechil –, Sfânta Treime – înconjurată de
îngeri – şi Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul.
Pe pereţi, începând de sub arcade, în registrul de sus, sunt pictate, de
o parte şi de alta, Patimile Mântuitorului, iar în registrul de jos sunt redate
chipuri de arhierei, mucenici, muceniţe, cuvioşi şi cuvioase, în plan deschis
sau în medalion.
Bolţile de sub cafas descriu primirea legii pe Muntele Sinai şi arderea
Sodomei.
Pe peretele de la miazăzi este pictat ctitorul, Nicolae I. Gerassy, în
mărime naturală. Deasupra se distinge însemnarea „comuna recunoscătoare“, iar
jos este înfăţişată biserica, în miniatură, şi este redat numele celui ce a
contribuit la ridicare şi pictarea lăcaşului de cult: „fericitul ctitor N.I.
Gerassy“.
După mărturia contemporanilor, acest tablou a fost realizat, prin
contribuţia credincioşilor, de pictorul Teodorescu, cu ocazia recondiţionării
picturii, din anul 1912. Atunci, pictura a fost spălată şi
recondiţionată în ulei[57],
cu cheltuiala familiei noului proprietar al moşiei, Stan Vasilescu, lucrarea
fiind realizată de Gheorghe Teodorescu. Aceasta este realitatea, deşi o
adăugare la vechea pisanie afirmă că „pictura bisericii din nou s‑a făcut la
anul 1911, după dorinţa decedatului Stan Vasilescu, noul proprietar, prin soţia
sa Doamna Elena, Teodora fiica şi Dobrescu ginere“. Eroarea a fost posibilă
datorită faptului că preoţii au respectat cerinţa proprietarului.
O nouă spălare şi recondiţionare a
mai fost efectuată, în anul 1930, de către pictorul Dima, iar între anii 1957‑1958,
pictura a fost renovată, pe vechile desene, de pictorul Titel Benea. Absidele
şi turla, Pantocratorul, medalioanele de la ferestre, coloanele şi toate ornamentele,
au fost repictate.
Odată cu trecerea timpului, din
cauza neglijării fisurilor apărute în structura de rezistenţă a întregii
bisericii şi, mai ales, a turlei centrale, lăcaşul de cult s‑a degradat
treptat, aproape autodemolându‑se. Cu toate acestea, în perioada 1987‑1988,
interiorul a fost repictat în întregime de către pictoriţa Livia Pavel, din
vechea pictură murală păstrându‑se tabloul ctitorului şi „Pantocratorul“,
precum şi Catapeteasma.
Slujba de resfinţire a fost
oficiată la 13 mai 1990[58],
iar enoriaşii s‑au bucurat de prezenţa în mijlocul lor a P.S. Episcop EPIFANIE – Întâistătătorul Eparhiei Buzăului şi
Vrancei.
Proprietăţile Parohiei
Multă vreme, Parohia Gherăseni nu
a fost înzestrată cu proprietăţi funciare întinse.
Reforma agrară a domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, din 1863, a avut ca rezultat împroprietărirea Parohiei
Gherăseni cu „17 pogoane de pământ, fără altă dotă şi fără acareturi“[59],
iar un an mai târziu s‑a făcut o revizuire a măsurătorilor[60].
Până la exproprierea din 1949[61],
biserica a deţinut o suprafaţă de 8,737 ha de pământ[62]
– arabil şi izlaz –, tot aici fiind incluse şi cimitirele din Gherăseni[63]
şi Sudiţi[64].
După revoluţia din decembrie ’89,
în conformitate cu Legea 18/1990, Parohia Gherăseni a fost reîmproprietărită cu
o suprafaţă de 5.000 m2 [65],
însă terenul nu a fost redat pe vechile amplasamente – din cauza lipsei de
bunăvoinţă a autorităţilor locale –, ci în zone total improprii oricărei
producţii agricole.
Slujitorii bisericii
Preoţi
În decursul timpului, la Parohia Gherăseni au funcţionat un număr mare de
clerici. Putem considera că lista lor este – cu unele inexactităţi – cea pe
care o voi prezenta în continuare.
Primul este preotul „Iordache sin
Dinul“, venit de la Rotundeni[66],
împreună cu clăcaşii de acolo. Acesta se pare că era fiul preotului Dinu şi a
slujit o perioadă îndelungată la Gherăseni. Mormântul său se află în curtea
bisericii, unde a rămas şi după mutarea cimitirului.
Contemporan cu preotul Iordache a
fost preotul Leonte (Alionte) Cenuşă, originar, se pare, din localitatea
„Soreşti“. A fost înmormântat în partea de nord a Sfântului Altar. Crucea care
dă mărturie despre acest fapt este din piatră, cu reliefuri ornamentale în
faţă. Pe faţadă, are sculptate patru cercuri, pe cele patru braţe, pe care se
disting iniţialele „IS. Hr. Ni. Ka.“. Pe corpul crucii sunt inscripţionate cu
caractere chirilice cuvintele: „Pomeneşte Doamne Alionte ereu. 1863 M 18“.
Motivul pentru care preotul Leonte
s‑a mutat la Gherăseni a fost dispariţia bisericii din Cremenea. Mutarea nu ar
fi fost posibilă fără un motiv serios, deoarece actul nr. 20 din 4 august 1834,
emis de Vodă Alexandru Ghica, cerea limitarea numărului preoţilor, în
conformitate cu cerinţele Regulamentelor Organice, şi interzicea mutarea
clericilor fără un motiv bine întemeiat[67].
Al treilea în lista slujitorilor a
fost preotul Alexandru – ginerele părintelui Leonte. El s‑a născut în 1812 şi a
răposat în 1875, fiind înmormântat în partea de miazănoapte a Sfântului Altar.
Crucea care‑i străjuieşte mormântul este ceva mai înaltă, cu aceeaşi formă şi
cu aceleaşi iniţiale simbolice ca acea a socrului său. Pe ea sunt încrustate,
cu caractere chirilice, următoarele cuvinte: „Trecătorule opreşte–ţi pasul şi observă cine odihneşte aici. Odihneşte
preotul Alexandru“. În partea laterală a crucii, spre sud, sunt
inscripţionate următoarele: „1879 N.B.
10. Născut la leat 1812. Au încetat de viaţă la leat 1875. Pomen(eşte) D(oamne)
Constantin“.
Preotul Stoica, fiul preotului
Iordache, a fost cel de‑al patrulea slujitor. Se pare că a venit de la Lipia[68].
După puţin timp, s‑a transferat la Valea Botei. În anul 1867, îl găsim în
această parohie. Mărturia ne‑o dă un Liturghier
de la biserica Valea Botei – tipărit la Sibiu, în anul 1867 – pe care este
făcută următoarea însemnare: „Acest liturghieru
este al preotului Stoica, fiul lui preotu Iordache din comuna Gherăseni; cine
se va ispiti c’a să o fure să fie anftimisit de trei sute de arhierei şi de se
va rătăci să o trimiţă la casa preotului. 1867. Junie 20“.
A urmat, apoi, părintele Ioan
Ştefan. Acesta s‑a născut în 1834, în satul Budişteni[69],
şi a răposat în 1904. În anul 1875, a fost transferat de la Parohia Budişteni,
unde s‑a întors, în anul 1883. La scurt timp a trecut la cele veşnice,
fiind înmormântat în spatele celorlalţi doi preoţi mai sus amintiţi.
Crucea sa este de marmură albă, la
mijloc are sculptat un chip de înger, iar în părţi are simbolurile „IS. Hr. Ni.
Ka.“. În jos, pe corpul crucii, cu caractere latine, sunt încrustate
următoarele cuvinte: „Aici se odihneşte pr. Ioan Ştefan, decedat la 1 iunie
1904, în vârstă de 70 de ani şi după ce a păstorit 50 de ani, a fost harnic
bărbat, bun tată, meritos păstor“.
Unul dintre slujitorii cei mai
vrednici ai Parohiei Gherăseni a fost preotul Ştefan Comănescu.
S‑a născut la 4 ianuarie 1852 şi a
trăit până în anul 1938, fiind înmormântat în cimitirul cel nou al comunei. A
venit la această parohie, prin transfer, la 4 ianuarie 1876[70],
de la Parohia Vintileasca, şi a funcţionat până în 1931, când s‑a pensionat.
Înainte de hirotonie a absolvit Seminarul de grad inferior.
A fost un bun administrator, fiind
un desăvârşit cunoscător al administraţiei parohiale. Procesele‑verbale, dar şi
celelalte acte încheiate în timpul activităţii sale şi păstrate până astăzi,
pot constitui adevărate modele, caligrafia şi stilul dând la iveală o persoană
cu o foarte bună pregătire intelectuală. Efortul pe care l‑a depus în întreaga
viaţă a fost răsplătit prin primirea decoraţiei pentru muncă în interesul
Bisericii, clasa a II‑a.
Preotul Dimitrie Ionescu a trăit
între anii 1858‑1949. A absolvit cursurile Seminarului de grad inferior din
Buzău în anul 1879[71].
Şi‑a început activitatea la Parohia Gherăseni, ca diacon, în 1881. La 24
aprilie 1883, este preoţit în locul tatălui său, Ion Ştefan. A funcţionat ca
preot supranumerar, după legea lui T. Ionescu. S‑a pensionat în anul 1935.
Iniţial, a fost înmormântat în
cimitirul nou, însă osemintele sale au fost strămutate lângă biserica la care a
funcţionat, mărturie stând crucea din partea de sud a Sfântului Altar. Aceasta
este din mozaic, mai înaltă, construită în linii simple, fără ornamente. Pe
partea din faţă, la mijloc, are desenată o cruce, iar în unghiurile braţelor
are iniţialele „IS. Hr. Ni. Ka.“. Sub
acestea scrie: „Aici odihnesc robii lui
Dumnezeu Pr. D. Ionescu, 1857‑1949. Stanca preoteasa[72], 1859‑1944. Neculai fiu, 1890‑1897.
Margareta fiica, 1902‑1903. Steliana fiica, 1887‑1941, Maria fiica 1881‑1942.
Cei doi preoţi, Stefan Comănescu
şi Dimitrie Ionescu au slujit împreună o perioadă îndelungată de timp. În 1929,
ziarul bisericesc „Glasul Adevărului“[73],
la rubrica Figuri din Eparhia Buzăului,
publică fotografiile lor, împreună cu următorul text: „Doi venerabili preoţi
din aceeaşi parohie, slujitori la aceeaşi biserică. Cum le este chipul, aşa
frumos le este şi sufletul. Ei înfăţişează preoţia, în port şi ţinută de
slujbă, cu cea mai deosebită demnitate, pildă făcându‑se întru toate cele alese
ca nişte buni păstori. Meritele lor fiind preţuite de P.S. Episcop, au fost
cinstiţi, în pragul acestor Sfinte Sărbători, cu rangul de Iconomi, ca să fie
şi ei în soborul slujitorilor bisericeşti nu numai prin vârstă, ci şi prin
vrednicie. Să trăiască întru mulţi şi fericiţi ani, şi bătrâneţile lor să fie
binecuvântate cu sănătate şi bucurii!“.
Pr. Gheorghe Cristescu a trăit
între anii 1902‑1937. Era absolvent al Seminarului Teologic din Buzău şi al
Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1931). A fost slujitor la
Gherăseni între ani 1931–1937. S‑a stins din viaţă destul de timpuriu, în anul
1937, şi este înmormântat în cimitirul nou.
O perioadă mai îndelungată de
timp, a funcţionat la Gherăseni preotul Cosma Alexandrescu[74].
Acesta s‑a născut la 7 mai 1910, în comuna Tisău, şi a decedat la 10 octombrie
1974, la Bucureşti. A absolvit Seminarul Teologic din Buzău (1931) şi
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1936). A activat ca preot
ajutător, între anii 1936‑1946, la Parohia Gherăseni. A fost transferat la
Parohia Gârlaşi din Buzău. Din anul 1938, a fost mutat, cu post cu tot, la
biserica „Sfântul Nicolae“, unde a funcţionat până în 1972. În procesul‑verbal
de inspecţie întocmit cu ocazia transferului, sunt amintite o parte dintre
calităţile părintelui: „este înzestrat cu o frumoasă voce, slujind cu multă
prestanţă; bun vorbitor, şi‑a atras iubirea enoriaşilor“[75].
În perioada 1941‑1943, a fost
mobilizat la est de Nistru. A primit decoraţia „Coroana României cu spade“,
clasa a V‑a, şi a avut gradul de căpitan, în timpul celui de‑al doilea
război mondial. În acea vreme a oficiat slujbe religioase[76],
a organizat un serviciu de asistenţă, un cor al ostaşilor, a contribuit la
ridicarea unei Troiţe a eroilor, a organizat un cimitir al eroilor şi s‑a
ocupat de refacerea bisericii din Berezovca.
A colaborat la revista Îngerul
şi la alte gazete locale[77].
În Îngerul a publicat următoarele studii: Ardealul şi predica în
secolul al XVIII‑lea; Predica românească în secolul al XVIII‑lea;
Predicaţi Evanghelia!; Separaţia dintre Stat şi Biserică[78];
Familia creştină.
În timpul activităţii sale, a
îndeplinit şi funcţia de preşedinte al Sfatului de împăciuire, unde a activat
cu mult succes[79].
Iar mai apoi a fost recomandat pentru funcţia de preşedinte al Consistoriului
Eparhial.
Pentru o perioadă scurtă de timp,
la Parohia Gherăseni a slujit şi preotul Nicolae Brătucu. Acesta era născut, în
anul 1904, în localitatea Sibiciu şi s‑a mutat la Domnul în anul 1988. Avea
titlul de licenţiat al Facultăţii de Teologie[80].
A venit, prin transfer, de la Parohia Tohani, în 1937, pentru ca, un an mai
târziu, să fie transferat la Pătârlagele, unde a funcţionat până în anul 1977,
când s‑a pensionat.
Cel mai apreciat preot al parohiei
de care ne ocupăm a fost părintele Ion Neamu. S‑a născut, în 1904, în comuna
Sărăţeanca (Gura Sărăţii). A absolvit Seminarul Teologic din Buzău (1926) şi
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1930), frecventând, în paralel,
şi cursurile Conservatorului din Bucureşti.
Prima însemnare în Cartea sa de
muncă este de la Ministerul Educaţiei (1926–1930). În anul 1930, a fost
hirotonit diacon pe seama Parohiei „Cuvioasa Parascheva“ din Râmnicu‑Sărat,
fiind transferat, în acelaşi an, pe postul de diacon al Mănăstirii Răteşti. A
fost hirotonit preot în 1935, pe seama Parohiei Pătârlagele[81].
A venit la Gherăseni, prin transfer, în anul 1938, în parohia unde a activat socrul
său, Pr. Dimitrie Ionescu. A fost, vreme de 30 de ani (1938‑1968), slujitor al
acestei parohii. În 1968, s‑a pensionat, retrăgându-se în oraşul Ploieşti.
Părintele Neamu a fost
sistematizatorul arhivei şi iniţiatorul bibliotecii parohiale[82].
În septembrie 1939, întocmeşte Cartea
de aur a bisericii, care este alcătuită sistematic şi reprezintă o bună
sursă de informare. Încă de la începutul ei, stabileşte care sunt principiile
de alcătuire, iar în pagina de final pune sub blestem şi anatemă pe cel ce va
îndrăzni să o deterioreze. De asemenea, tot aici este fixată şi obligaţia
pentru preoţii parohiei de a o transcrie atunci când va începe să se
deterioreze. Îndemnul pe care îl face poate fi considerat un adevărat testament
al acestui preot, conştient de importanţa actului de cultură şi de istorie
săvârşit, şi constituie, în fapt, motivaţia lucrării de faţă.
Preotul Ion Neamu este şi autorul
broşurii Textul cântărilor Sfintei Liturghii pentru uzul corurilor şcolare
primare, apărută în Tipografia Luca I. Oprescu, Buzău, 1939. Scurta
lămurire de la început arată motivele pastorale pentru care a fost editată
această lucrare, într‑o vreme în care la Gherăseni exista un important cor de
copii.
A colaborat la revista „Îngerul“,
unde a publicat două studii de istorie bisericească: O mănăstire dispărută – Pinul Mare[83]; Din documentele vlădicilor Buzăului[84].
În activitatea gospodărească, a
activat cu multă pricepere, diferite procese‑verbale, destul de numeroase,
stând mărturie demersurilor sale[85].
Părintele Ion Neamu a fost trimis
ca misionar în Transnistria în anul 1943.
În planul activităţii sociale
locale, a avut un număr important de iniţiative: a pus bazele subfilialei
„Crucea Roşie“; a înfiinţat căminul cultural, ocupând şi funcţia de preşedinte
al acestuia. De asemenea, a fost membru în consiliul local şi în consiliile de
administraţie ale unor instituţii locale[86].
Între anii 1940‑1944, la
Gherăseni, a funcţionat şi părintele Nicolae Voinescu.
Acesta a absolvit Seminarul
Teologic, în anul 1937, şi Facultatea de Teologie din Cernăuţi, în 1941.
A fost hirotonit preot onorific,
pe lângă socrul său – Traian Davidescu –, la Costeşti în 1941. Din acelaşi an
începe să suplinească Parohia Gherăseni, în urma plecării pe front a preotului
Cosma Alexandrescu. În 1943, slujeşte la Sudiţi, iar din 1944 şi până în 1946,
este preot la Budişteni, după care este transferat la Bucureşti[87].
Aici slujeşte la bisericile „Sfânta Ecaterina“ şi „Buna Vestire“.
Trece la cele veşnice în anul
1997.
O scurtă perioadă de timp
(1946-1947), la Gherăseni a funcţionat, ca preot ajutător, părintele Nicolae I.
Voinescu. Acesta s‑a născut, în anul 1916, în oraşul Bârlad. A absolvit
cursurile Seminarului central din Bucureşti, primele şapte clase făcându‑le la
Buzău. Era licenţiat al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (1942).
A fost hirotonit preot la Orhei –
Basarabia.
A funcţionat ca preot spiritual la
Seminarul Teologic din Buzău (1943‑1946) şi slujitor la Catedrala episcopală
din Buzău – era înzestrat cu calităţi muzicale deosebite, având o voce de tenor
veritabil.
Din anul 1947, datorită unor
motive familiale, se transferă în Parohia Fleva din comuna Independenţa,
judeţul Ialomiţa, făcând schimb cu P.C.Pr. Gheorghe Niţu. În această parohie a
ridicat, din temelie, o biserică.
A mai funcţionat la Parohiile
Tâmboieşti (judeţul Vrancea) – între 1952‑1966 –, Cârjelari (judeţul Tulcea) –
1973‑1978 – şi Gomoieşti (1979‑1982)[88].
A răposat la data de 21 martie
1997 şi este înmormântat în Cimitirul „Dumbrava“ din Buzău.
P.C.Pr. Gheorghe Niţu a avut cea
mai îndelungată slujire la Parohia Gherăseni. S‑a născut în anul 1916. Este
licenţiat în Teologie al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din
Bucureşti (1937).
A fost transferat de la Parohia
Fleva, comuna Independenţa, judeţul Ialomiţa, după cum am amintit mai sus. A
activat până în 1996, când s‑a pensionat.
Pr. Dinu M. Vasile s‑a născut la
18 septembrie 1921. A absolvit Seminarul Teologic din Buzău ( 1942) şi
Facultatea de Teologie (1948). A funcţionat, o vreme, ca diacon la Tarachia –
Cahul în Basarabia.
În 1946 primeşte preoţia pentru
Parohia Cătina din judeţul Buzău.
La data de 1 mai 1968, se
transferă de la Parohia Baniţa, iar la 1 iulie 1977, primeşte
transferul la Parohia Văcăreasca.
În anul 1982 este pensionat pe caz
de boală în timp ce slujea la Biserica din Parohia Smeeni.
Se distinge prin cunoştinţele sale
de muzică psaltică şi prin talentul său poetic[89].
De la Ariciu (judeţul Brăila) s‑a
transferat la Gherăseni P.C.Pr. Benone I. Popoiag, care va funcţiona la
această parohie între anii 1977‑1985.
S‑a născut, la 3 mai 1952, în
comuna Brăieşti (judeţul Buzău). A absolvit Seminarul Teologic din Buzău (1974)
şi Facultatea de teologie (1978). A fost
hirotonit pe seama Parohiei Cătiaşul (1974) şi, apoi, a mai funcţionat la
Parohiile Nicoleşti şi Fulga.
Din 1999, este preot paroh al
Parohia „Sfântul Prooroc Daniel“ din municipiul Bucureşti.
Între 1 septembrie 1985 şi 1 mai
1988, a funcţionat la Gherăseni P.C.Pr. Ionel Chinţoiu.
Acesta s‑a născut, la 30 mai 1956,
în comuna Pardoşi, judeţul Buzău. Este licenţiat în Teologie.
De la data de 17 decembrie 1978 şi
până la 1 septembrie 1985, a fost preot la Parohia Obrejiţa, judeţul Vrancea.
Apoi, a fost numit preot‑spiritual la Seminarul Teologic din Buzău[90].
De la 1 mai 1988, a fost
transferat la Parohia „Mihai Viteazul“, iar din anul 1994, la Parohia „Sfinţii
Îngeri“, ambele din municipiul Buzău. Din 15 mai 2002, este transferat la
Parohia Broşteni.
P.C.Pr. Mihai Năstase este
actualul paroh al Parohiei Gherăseni[91].
S‑a născut în comuna Vadu‑Paşii, la data de 28 ianuarie 1953. Este absolvent al
Seminarul Teologic din Buzău (1978) şi al Institutul Teologic de grad
universitar din Bucureşti (1982). A fost hirotonit preot pe seama Parohiei
Coţatcu, judeţul Buzău, în anul 1979.
De la 1 mai 1988, este transferat,
la cerere, în Parohia Gherăseni.
De la 13 aprilie 1998 în postul II de preot de la Parohia
Gherăseni a funcţionat Pr. Paul‑Iulius
Negoiţă.
În urma examenului de selecţionare‑oraş,
susţinut în luna februarie 2002, de la 1 iulie 2002, a început să funcţioneze
la Parohia „Sfântul Apostol Andrei“, din municipiul Buzău.
Preoţi – fii ai satului
Pe lângă preoţii care au slujit şi
slujesc la această biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din Parohia Gherăseni
nu sunt de neglijat fiii satului, care şi‑au făcut începutul pregătirii
duhovniceşti pe lângă acest sfânt locaş. Dintre aceştia, amintim pe:
Părintele Anton Ştefănescu, fiul
preotului Ştefan Comănescu[92].
S‑a născut în anul 1876 (?) şi a
trăit până în anul 1932. Era absolvent al Seminarului Teologic din Buzău şi al
Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1905). Lucrarea lui de licenţă –
Cele patru imperii însemnate – Profeţia
lui Daniel[93]
– a fost selectată pentru publicare.
A slujit ca diacon la Mănăstirea Curtea de Argeş, fiind înzestrat cu o voce
foarte frumoasă. Apoi, a fost slujitor la Parohia „Sfinţii Îngeri“ din Buzău.
Preotul Alexandru Popescu[94]
este, de asemenea, unul dintre cei nouă copii ai părintelui Dimitrie Ionescu şi
ai soţiei sale Stanca. A slujit, în judeţul Prahova, la Parohia Valea
Călugărească
Părintele Ion Ionescu, fiul
preotului Dimitrie Ionescu. S‑a născut, în anul 1887, la Gherăseni. A absolvit
Seminarul Teologic de grad inferior. A slujit la Parohia Amaru, unde a fost şi
învăţător (în această calitate, a obţinut decoraţia pentru muncă în învăţământ,
clasa a II‑a).
Preotul Victor Ionescu este, şi
el, fiu al părintelui Dimitrie Ionescu. Acesta era născut, în anul 1896, la
Gherăseni, deşi se recomanda ca fiind din Budişteni, locul de baştină al
familiei sale. A absolvit Seminarul Teologic din Buzău (1919) şi a fost
hirotonit pe seama Parohiei Gomoieşti (1921). A slujit la Parohia Movila
Banului. Din 1928, a fost transferat la Parohia Cioranca, în locul socrului său
– Petre Popescu. Din anul 1943 şi până la pensionare (1967), a slujit la
Parohia Movila Banului. Aici s‑a îmbisericit şi după pensionare.
Un alt fiu al satului ajuns
slujitor al Sfântului Altar este Pr. Alexandru Dumitrescu. Acesta era cumnatul
preotului Gheorghe Cristescu. A absolvit Seminarul Teologic din Buzău şi
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. A slujit în Parohia Alexeni,
care se află astăzi sub jurisdicţia Episcopiei Ialomiţei şi Călăraşului.
Pr. Vasile Păduroiu a fost de
asemenea unul dintre fiii satului Gherăseni ce au îmbrăcat haina preoţească. A
absolvit Seminarul Teologic din Buzău şi Facultatea de Teologie.
Diac.Prof. Neculai Ionescu s‑a
născut, la Gherăseni, în anul 1919 şi a trecut la cele veşnice în anul 1992. A
fost diacon la Mănăstirea Hurezi (1942‑1944), la biserica „Sfinţii Împăraţi
Constantin şi Elena“ din Călăraşi (1944‑1946), la Catedrala din
Constanţa (1946‑1950).
Pr. Ioan Nicolescu s‑a născut, în
anul 1923, la Gherăseni. În 1942, a absolvit Seminarul Teologic din Buzău, iar
în anul 1947 a devenit licenţiat în Teologie. A funcţionat la Parohia Stâlpul
din judeţul Buzău, între anii 1946‑1995. A adormit întru Domnul în anul 2001.[95]
P.C.Pr. Constantin Necula este
atât fiu al comunei Gherăseni, cât şi slujitor la biserica din Parohia Sudiţi,
între anii 1948‑1973. S‑a născut în anul 1923. În anul 1942, a absolvit Seminarul
Teologic din Buzău, iar şase ani mai târziu a devenit licenţiat în Teologie.
Actualmente, este pensionar şi
locuieşte în oraşul Pogoanele.
P.C.Pr. Ioan Dumitran are, de
asemenea, ca loc de baştină localitatea Gherăseni. În prezent, este preot paroh
la Parohia „Sfinţii Îngeri“ (din 1992) şi
fost protoiereu la Protoieria Buzău II.
S‑a născut la data de 22
septembrie 1944, părinţi fiindu‑i Ştefan şi Didina. Este absolvent al
Seminarului Teologic din Buzău şi licenţiat al Institutului Teologic de grad
universitar din Bucureşti, promoţia 1969. Primeşte preoţia la 25 martie 1968,
fiind hirotonit pe seama Parohiei Izvoranu, judeţul Buzău. Funcţionează aici
până în anul 1977, când este transferat la Parohia Grăjdana. Între ani 1986‑1992,
este preot la Parohia Potoceni. Are gradul onorific de „iconom‑stavrofor“. Timp
de 12 ani, a funcţionat ca misionar‑protopopesc pe lângă Protoieria Buzău.
Este autorul lucrării Mic dicţionar de morală creştină[96] şi editorul broşurii Cartea de rugăciuni a şcolarului[97].
P.C.Pr. Dumitru Coman este fiu al
satului şi, actualmente, slujitor al diasporei româneşti din Australia.
P.C.Pr. Pompiliu Bănuţă este din
comuna Gherăseni şi activează ca preot în Insula Mare a Brăilei.
P.C.Pr. Cornel Bănuţă este
slujitor la Parohia Maxenu, unde se ocupă de ridicarea unui nou locaş de cult.
P.C.Pr. Liviu Luca este slujitor
al Parohiei Moisica, din anul 2001. A absolvit Facultatea de Teologie a
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
Ulterior a urmat şi Facultatea de
Istorie din cadrul instituţiei de învăţământ amintite.
Cântăreţi bisericeşti
Alături de slujitorii bisericii,
un rol important l‑au avut şi ceilalţi colaboratori: dascălii, epitropii,
paraclisierii. Din acest motiv, îi amintim pe cei mai vrednici dintre aceştia.
Ion Anghelache – a absolvit Şcoala
de cântăreţi bisericeşti şi avea calităţi muzicale şi dirijorale deosebite.
Ion Pirnog – absolvent al Şcolii
de cântăreţi bisericeşti – este actualul cântăreţ al bisericii, unde
funcţionează din anul 1947. Se distinge prin activitate deosebită în domeniul
gospodăresc şi prin promovarea cântării în comun.
Înaintea acestora, la Parohia
Gherăseni, au mai funcţionat următorii cântăreţi bisericeşti: Ion Iordache,
fiul preotului Iordache, şi Ilie Leontie, fiul preotului Leontie. Aceştia au fost
primii cântăreţi ai bisericii. Actul de recunoaştere poartă numărul 178 din
anul 1852[98].
A urmat, apoi, Anghel Constantin (1893‑1935) şi seminaristul Nicolae Diamandi[99],
hirotonit, după doi ani de activitate, pe seama Parohiei Vintileasca. Din 1
august 1897, a funcţionat la Parohia Blăjani.
Ion Pavelescu[100],
Ion Anghel, Alexandru Dunel, Stroie Ilie şi Aurel Chirilovici au fost, de
asemenea, – pe perioade relativ scurte –
dascăli la Gherăseni.
Începând cu luna februarie a
anului 2002, membrii Consiliului Parohial sunt următorii: Stelian Bârsan,
Nicolae I.F. Pirnog, Nicolae Radu, Dumitru Crăciun, Gheorghe Jalbă, Petre
Trandafir, Stroie Stâlpeanu şi Stan Grigore. Dintre aceştia, a fost ales
epitrop Petre Cocor.
Obiecte de cult care au
aparţinut sau aparţin Parohiei Gherăseni
În patrimoniul bisericii
„Adormirea Maicii Domnului“ au existat sau mai există încă următoarele obiecte
de o valoare istorică sau memorialistică deosebită: o cruce; o tiplotă; un
Sfânt Disc; o steluţă; o linguriţă; o cădelniţă – toate din argint[101];
o Sfântă Evanghelie îmbrăcată în argint; cinci candele de argint[102];
un chivot cu postament, ce are inscripţia: „Nicolae Gherassy, 1875, marcat Filipov 19“; o ceaşcă, având monograma: „N.G. iulie 31/1875“;
un pocal de potir, montat pe piedestal de metal inoxidabil, având inscripţia: „La
biserica Sf. Ioan din Cremenea proprietar D.D. N. Ioan Gherassy“[103],
iar mai jos, imprimat cu caractere
latine de tipar, scrie „Andre Maria Fiet“.
La biserică se mai găsesc un rând de cununii din argint, ce datează din
25 decembrie 1903, donate de Dumitru Jalbă.
Lăcaşul de cult este înzestrată şi
cu un policandru[104] de alamă, înnegrit de vreme. Are luminile
aşezate în două rânduri, în poziţie coniformă, pe câte opt braţe. În rândul de
jos, are buchete de câte cinci lumini pe fiecare braţ, iar în rândul de sus,
are câte trei lumini pe fiecare braţ. În total, are 64 de lumini.
Primul clopot al bisericii data
din anul 1817[105],
ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că a aparţinut lăcaşului de cult din
Cremenea. Acest clopot a fost rechiziţionat de trupele germane în primul război
mondial (1917). Pe prima pagină a unui Triod
, aflat încă în uz, s-a păstrat însemare
˝dascălului Anghel˝ ce aminteşte modul în care a fost luat de germani
clopotul bisericii. Clopotul actual este confecţionat în anul 1928.
Cărţi de cult cu valoare
istorică sau documentară, care se află astăzi la Muzeul Episcopiei Buzăului şi
Vrancei[106]
Octoih (1792) – legat în
piele; tipărit la Bucureşti în timpul domnitorului Mihai Şuţu. Este scris cu
litere chirilice.
Penticostar (1800) –
tipărit în timpul domnitorului C. Moruzi şi al mitropolitului Dositei al
Ungro-Vlahiei. Este scris cu litere chirilice.
Octoih (1811) – tipărit la
Buda, în timpul lui Francisc I şi al episcopului Iosif al Argeşului.
Triod (1813) – tipărit la
Blaj, în timpul lui Frederic I şi al vlădicii Ioan Bob, episcop de Argeş.
Triod (1816) – tipărit la
Buda, în timpul mitropolitului Veniamin al Moldovei şi Sucevei.
Apostol (1836) – tipărit la
Buzău, în timpul domnitorului Dimitrie Ghica şi al episcopului Filotei.
Evanghelie (1837) –
tipărită, pe hârtie urzică şi având coperte de metal inoxidabil, în timpul
domnitorului Dimitrie Ghica. Este scrisă cu litere chirilice.
Chiriacodromionul (1839) –
tipărit la Buzău, în timpul lui Alexandrie Dimitrie Ghica, episcop fiind
Chesarie.
Tipic bisericesc (1851) –
tipărit la Bucureşti, în timpul domnitorului Barbu Ştirbei şi al
arhiepiscopului Nifon. Tipografia lui Anton Pann a făcut imprimarea, cu litere
chirilice.
Mineie pe lunile ianuarie‑decembrie – tipărite în anul 1852, cu
litere chirilice. În acea vreme, episcop al Buzăului fiind unionistul Filotei.
Slujba Sfintelor Patimi –
tipărită pe hârtie de tipar, are copertele îmbrăcate în piele. În acea vreme,
episcop al Buzăului era Filotei.
Evloghion – tipărit pe
hârtie de tipar, cu litere chirilice; legat în piele. Nu are prefaţă.
Carte Te‑Deum (1879) – are
aceleaşi calităţi grafice.
Apostol (1888) – tipărit,
cu litere latine, pe hârtie de tipar, cu aprobarea Sfântului Sinod, având
copertele din piele şi carton.
Penticostar (1889) – legat
în pânză; lucrarea este în grafie latină.
Psaltirea (1889) – legată
în piele; este scrisă cu caractere latine.
Toate celelalte lucrări tipărite
după această dată, au apărut cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române şi au aceleaşi caracteristici: Octoih (1890); Triod
(1891); Mineiele pe septembrie şi
decembrie (1891); ianuarie (1893); iulie (1894); Sfânta Evanghelie
(1895); Enciclica pastorală (1896); Cazanie (1898); Mărturisirea
ortodoxă (1990).
Cărţi de ritual ce au diferite
însemnări
Există anumite însemnări, făcute pe unele cărţi de cult, însă acestea nu
reflectă evenimente istorice sau sociale importante.
Pe un Minei din luna octombrie,
o însemnare indică numele donatorului, un oarecare Stoica Piele, care era
logofăt boieresc. Acesta a donat cartea în anul 1865.
Pe Mineiul lunii noiembrie, o
însemnare indică numele cumpărătorului – „Ioan
sin Vasile Şoarece“ –, la anul 1854.
Pe un Octoih, scrie: „Să se ştie că… s‑au legat de robu lui
Dumnezeu între preoţi Leca, cu toată cheltuiala sa, şi un Nicolae… ca să fie de
pomenire veşnică. 1915“.
Este regretabil că nu se dă nici un alt amănunt; probabil, ea a aparţinut
bisericii din Rotundeni, sau a fost cumpărată de la altă biserică.
Pe un Liturghier, scrie: „La anul 1888, aug. 7, îndată după ce am
citit evanghelia utreniei s‑a cutremurat pământul şi a ţinut ca la trei minute.
Ziua era Duminica a opta după Rusalii 1888 aug. 7. Pr. Dimitrie Ionescu“.
Menţiuni ale numelor diferiţilor donatori mai sunt şi pe alte cărţi
bisericeşti, însă ne vom opri aici cu redarea lor, căci nu fac obiectul
studiului de faţă.
Icoane
Cele mai reprezentative, sunt
icoanele de pe catapeteasmă. Icoana Domnului Iisus Hristos pe tronul arhieresc,
înconjurat de sfinţii îngeri, este pictată, în anul 1873, de pictorul Costache
Dumitrescu. Operă a aceluiaşi pictor este şi icoana Maici Domnului cu Pruncul,
care datează tot din anul 1873.
De o valoare estetică deosebită
este şi icoana care înfăţişează Adormirea Maicii Domnului, precum şi aceea care
îl redă pe Sfântul Ioan Botezătorul înconjurat de îngeri. Ambele se află pe
catapeteasmă.
Icoane donate Muzeului Episcopiei Buzăului şi Vrancei
Au fost donate icoane care
prezintă evenimente din istoria mântuirii sau înfăţişează diferite chipuri de
sfinţi, după cum urmează: Naşterea Maicii Domului şi Intrarea în biserică
(secolul al XIX‑lea); Răstignirea (patru scene); Botezul Domnului;
Adormirea Maicii Domnului; Schimbarea la Faţă; Duminica Tomii; Maica Domnului;
Buna‑Vestire; Înălţarea Domnului; Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel; Sfântul Ioan
Botezătorul; Sfântul Nicolae; Sfântul Gheorghe.
Biserica „Adormirea Maicii
Domnului“ – între trecut şi viitor
„Dintele“ vremii[107]
şi, uneori, neglijenţa oamenilor au adus biserica într‑un stadiu avansat de
degradare, care ar fi impus închiderea ei. Din această cauză, la iniţiativa şi cu sprijinul P.S. Episcop EPIFANIE, lăcaşul de cult a intrat într‑un amplu proces de
renovare.
Proiectul a fost întocmit, în mod
gratuit, de Dl Ing. Viorel Constantinescu – preşedintele Consiliului Judeţean
Buzău la acel moment.
Lucrările au început în anul 1998,
prin realizarea unui sistem de eliminare a igrasiei, şi au continuat, un an mai
târziu, prin realizarea structurii de rezistenţă cu ajutorul a 14 stâlpi
verticali, uniţi prin două centuri de susţinere[108].
În anul 2000, s‑au realizat cele
mai dificile lucrări. Acestea au constat în demolarea turlei centrale, aflate
într‑un înaintat proces de degradare, care ar fi putut pune în pericol viaţa
credincioşilor. Turla de cărămidă a fost înlocuită cu una de structură
metalică, de patru ori mai uşoară.
De asemenea, a fost mărită
cancelaria parohială şi a fost schimbat acoperişul bisericii.
Reparaţiile vor continua cu
demolarea şi refacerea turlei clopotniţă – pe aceleaşi principii precum turla
Pantocratorului –, clopotul fiind mutat într‑o construcţie separată.
Toate
aceste eforturi au ca scop aducerea la „frumuseţea cea dintâi“ a acestei
„adevărate catedrale a câmpului“, aşa cum o numea vrednicul de pomenire P.S. Episcop EPIFANIE – Întâistătătorul Eparhiei Buzăului şi Vrancei.
[1] Pr. Gabriel Cocora, Episcopia Buzăului, Ed.
Episcopiei Buzăului, 1986, p.13; Relu
Stoica, Contribuţie la Bibliografia istorică a judeţului Buzăului, Ed.
Casei Corpului Didactic, Buzău, 1998. Gh. Diaconescu, Descoperirile
arheologice de la Gherăseni, Buzău, 1973, pp.5-14. Idem, Aşezarea şi
necropola de la Gherăseni, în „S.C.I.V.“, an XXII (1977), nr. 3,
pp. 451-458.; V. Teodorescu, Descoperirile
arheologice de la Sudiţi, „Viaţa Buzăului“, an. III (1970), nr. 184, p.1.;
Nicolae Vrapciu, Importantele descoperiri arheologice de la Sudiţi, în
„Viaţa Buzăului“, an. III (1970), nr. 807, p. 2.; Idem, Săpături
arheologice, în „Viaţa Buzăului“, nr. 783, p.3.
[2] Acest
movile sunt: ,, Movila Boului ˝, ,, Movila Florii ˝, ,, Movila lui Stan ˝. Vezi
Istoricul întocmit de Alexandru Vizireanu (text dactilografiat), p. 1.
[3] Aici
se întâlnesc de asemenea două movile: ,,Movila Cremenea ˝ şi ,,Movila Ştirbă ˝.
[4] Acest
lac se bănuieşte că ar avea calităţi terapeutice.
[6]
Părinţii săi se numeau Simeon (Simo) şi Maria. Vezi: Pomelnicul din 31 iulie
1875, tipărit la Buzău. Pe acesta mai sunt înscrise în dreptul persoanelor
trecute la Domnul şi Stemate, Maria, Maria, Teodor, Mihail, Paraschiva,
Christea, Constantin, Elena, Gheorghe, Panait şi Gavriil ieromonahul.
[7] Informaţia este preluată din
tradiţia populară. A se vedea Istoricul alcătuit de preotul Ioan Neamu,
la 28 Mai 1967 ( în manuscris.). Datele din Istoricul
alcătuit sunt culese de la bătrânii satului Stroie Dobre, mort în anul 1941 şi
Ion Necula, mort în anul 1943.
[9] Moşia
Rotunda a fost populată în veacul al
XVII-lea cu locuitori din zona Grindu-Cremenea. Vezi, Buzău Mică Enciclopedie Istorică, Biblioteca Mousaios, Buzău 2000,
p.46.
[10] Alături de Gherăseni, denumirea de Rotundeni este
menţionată de Bazil Iorgulescu în Dicţionar geografic, statistic, economic
şi istoric al Judeţului Buzău, Editura Stabilimentul grafic
I.V. Socecu, Buzău, 1892, p.241. În epocă era o adevărată tradiţie ca
satele să împrumute numele de la proprietarii moşiei.
[11]
Părintele Ion Neamu în Monografia de
la 1968 afirmă că traseul clăcaşilor a avut etapele: Rotundeni – Silişte
–Cremenea. Numai o parte din cei din Rotundeni s-au stabilit pe actuala vatră a
satului iar primii dintre aceştia au fost fraţii Manolache şi Petrache Grăpău
şi un oarecare Iacob, paznic al hambarelor boiereşti.
[13]
Vezi: Pisania din Biserica nouă.
[14] Vezi Procesul – Verbal nr. 2670/20 oct. 1905,
f. 1. Originalul actului se află la Tribunalul Buzău unde a fost autentificat,
dos.nr. 934/1913.
[15]
Această afirmaţie se bazează pe faptul că din suma totală ce urma să fie
încasată din vânzare, 930.000 lei, 374.000 lei reveneau Fondului Rural din
Bucureşti iar restul revenea unei persoane particulare ( G. Poloni ) care
percepea şi dobânzile restante. Aceste dobânzi restante ( pe lunile mai –
noiembrie) sunt dovada faptului că N. Gerassy intrase în incapacitate de plată.
Suma rămasă în urma vânzării în proprietatea lui N. Gerassy a fost de 218.500.
[16]
Hrisovul de pomenire al familiei, din 31 iulie 1875, tipărit la Buzău, în
tipografia lui Al. Georgescu, alături de soţia lui Nicolae Gerassy, Elisabeta,
mai aminteşte încă trei persoane ( Alexndrina, Olga şi Ioan) care erau probabil
rude apropiate sau poate moştenitori direcţi. Numărul mic al acestora poate
duce la concluzia că familia începea să se stingă..
[17] Este
înhumat probabil într-unul din cimitirele din Bucureşti. Cel mai aproape de
domiciliul său era cimitirul Mănăstirii Plumbuita, cimitir care a fost
dezafactat. Vezi mai multe informaţii la Pr. Dr. Corneliu Zăvoianu, Mănăstirea Plumbuita – Monografie, Ed.
Aşezământul Mănăstirii Plumbuita, Bucureşti, 2001.
[18]
Vezi: Actul de înstrăinare citat mai sus. Acesta a dobândit proprietăţi mult
mai întinse în zonă decât a avut familia Gerassy, după cum se poate observa
dintr-o evaluare făcută pentru partaj în anul 1913, de moştenitorii lui Stan
Vasilescu.
[19]
Vezi: Legea de înfiinţare a Căminelor Culturale M.Of. P. I, nr.108/14 mai 1935,
modificat şi republicat în M.Of. nr. 12/16 ian. 1937. Prin Statutul din 18 mai
1935 se pun bazele Căminelor culturale care primeau prin această lege o nouă
dezvoltare
[20]
Vezi, Bazil Iorgulescu, op. cit. p.142. Vezi de asemenea Catagrafia din
1880, p. 2.
[21]
Vezi, Monografia Judeţului Buzău, 1943, p.175.
[22] Şi -
au înscris atunci numele printre eroii neamului: Pandurii Matei Ene, Dima
Ştefan, Vişan Grigore şi Pătraşcu Zaharia.
[23]
Printre aceştia îi amintim pe: Plutonerul Spânu Mihai, Sergentul Spânu Stan,
soldaţii Cocor Gheorghe, Şerban Constantin, Sopu Şerban, Dorobanţu Dumitru,
Nica Alionte, Damaschin Tudor şi Dobrică Dragomir. În Biserică se păstrează un
,,hrisov ˝ comemorativ cu numele celor morţi în acest război.
[24] Au murit ca eroi printre alţii: Poncea I. S.,
Vizireanu Nicolae, Muscalu Gheorghe, Florea Radu, Vizireanu Vasile.
[25] Vezi, Pr.Conf. Dr. Gheorghe I Drăgulin, Istorie
şi religie, Ed. Tradiţie, Bucureşti, 1996, p. 146.
[26] Ioan Donat, Câteva aspecte
geografice ale toponimiei din Ţara Românească,
în „Fonetica şi dialectologia“, vol. XI, Bucureşti, 1962, p.110.
[27] Dicţionarul Explicativ al limbii Române,Ed.
Academiei, Bucureşti, 1975, p. 908.
[28]
Localnicii nu au dobândit decât locurile de casă. La începutul acestui secol,
Epitropia Biserici Sf. Nicolae, încă mai vindea o parte din pădurea Sudiţi‑Florea,
în suprafaţă de peste 229 ha. Vezi,
Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, X –
Braşovul şi românii, scrisori şi lămuriri, Bucureşti, 1905, p.239; Pr.
Candid C. Muşlea, Biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, vol. I (1292-1742), Braşov, 1942,
p.336.
Alături de Biserica Sfântul Nicolae, în zonă
mai deţinea proprietăţi funciare şi Eforia Spitalelor. Aceste proprietăţi erau
administrate de Mănăstirea Brebu.
[30] În
urma evenimentelor petrecute în Basarabia în anul 1944, la Gherăseni a venit
preotul Andrei Ioncu ( Iancu). Din dos.personal nr. 1309, reiese că acesta nu a
fost încadrat la Parohia Gherăseni.
[31]
Vezi Arh. Ep. Buzăului, Dos. Parohiei
Gherăseni.
[34] I.
Ionaşcu, Catagrafia preoţilor Episcopiei
Buzăului, în anul 1835, în rev. ,, Îngerul ˝ an X (1938), nr. 1-2, p. 68.
[35] Ibidem.
[36] În
anul 1912 clăcaşii s-au aşezat pe locul numit Silişte.
[38]
Părintele Gheorghe Niţu relatează faptul că datorită erodării pământului de pe
˝ Movilă ˝ au ieşit la suprafaţă resturi ale unor veşminte preoţeşti. De
această ,,Movilă ˝ sunt legate şi anumite legende ce au la bază Cultul
cavalerului trac.
[39]
Vezi: Monografia Bisericii,
manuscris, p.35. Informaţia este culeasă de la fiul săteanului Ion Necula.
[40] Sfântul Potir, care este folosit şi astăzi, are
încrustat următorul text: „la biserica Sfântul Ioan din Cremenea – proprietar
D.D.N Ioan Gherasy “.
[42] La
anul 1875 este trecută în Hrisovul de pomenire a morţilor sub numele de Rariţa.
Acest nume este unul românesc şi era probabil adevăratul nume de botez.
[43] Textul pisaniei se
poate găsi şi în articolul La Biserica „Adormirea Maicii Domnului – pisania”, din revista „ Îngerul “, Buzău, an. IX (1937), nr. 12,
p.737. Completările dintre paranteze nu se pot citi pe pisanie. Ele sunt,
totuşi, trecute în Cartea de aur a bisericii, întocmită de preotul Ioan
Neamu în anul 1939, p.3. A se vedea de asemenea: Marele dicţionar Geografic al României, vol. III, Bucureşti, p.
508, Nicolae Stoicescu, Bibliografia
localităţilor şi monumentelor feudale din România, I Ţara Românească, Oltenia
şi Dobrogea,), Vol. I. lit. A-L, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1970, Administraţia Cassei Bisericii, Anuar 1909, Bucureşti,
1909, p.246. ; Anuarul Episcopiei
Buzăului, Buzău, an. 1926, p. 23, Anuarul Episcopiei Buzăului, Buzău, an.
1928, p. 27. Îdrumător bisericesc, an
I (1982), Buzău, 1982.
[44]
Vezi, Prof. Pamfil C. Georgian, Chesarie, Episcopul Buzăului, Ed.
Episcopiei Buzăului, Buzău, 1946.
[45]
Această informaţie o găsim în
pisania noii biserici. Ea este preluată şi de Bazil Iorgulescu, op. cit.,
p.241 şi în Monografia judeţului Buzău, p.175.
[46]
Mărturii despre incendiu au dat Stroie Dobre, Maria C. Pavel, Anghel Constantin
–fost cântăreţ, etc. Vezi: Monografia...,p.
38.
[48] A se vedea corespondenţa cu
protopopul de Buzău în Arh. Ep.
Buzăului, Dos.nr. 11/1895‑1896, f.33.
[49] Pr.
Ion Neamu, Monografie..., p. 38.
[50] Vezi corespondenţa cu protopopul de
Buzău în Arh. Ep. Buzăului, Dos.nr.
11/1895-1896, f.33. Catagrafia Bisericii,
f. 2, menţionează că locaşul de cult se afla în îngrijirea comunităţii.
[51] Vezi Catagrafia
bisericii, ( manuscris într-o combinaţie de litere chirilice şi latine) din
26 mai 1880, f. 2.
[52] Atunci au fost distruse
şi porţile de la intrarea în curtea bisericii. Acestea erau împodobite frumos
iar ancadramentele erau sculptate.
[53]
Vezi, Bazil Iorgulescu, Monografia judeţului Buzău, p.175.
[55] Conform
mărturiei Pr. Ştefan Comănescu, consemnată în Monografia părintelui Ion Neamu, p. 23.
[56]
Descrierea picturii se păstrează în Monografia
părintelui Ion Neamu Vezi: Monografia...,pp.
24 – 27.
[57] A se vedea Cartea de aur, în care este menţionat anul 1911, p.3. Vezi
Arh. Parohiei Dos.nr. 47, f. 48 care
face referire la reparaţiile exterioare din 1904.
[59]
Vezi: Catagrafia, f.3.
[60]
Vezi: Arh. Ep., Dos. Parohiei Gherăseni.
[61] Vezi Arh. Ep., Dos. Parohiei Gherăseni, f. 73
unde se face referire la predarea sesiei parohiale colhozului local.
[62]
Inventarul din 1943 redă suprafeţele, destinaţia şi amplasarea locurilor
deţinute de Parohia Gherăseni cu termenii toponimici tradiţionali: Cremenea,
Drumul conacului, nu teren lângă pădure (terenuri arabile); între Viroagă şi
Călmăţui, între Ruşavăţ şi Negreasca, (izlaz), teren lângă curtea Bisericii,
terenul celor două cimitire
[63]
Înfiinţat la 1904 prin mutarea cimitirului din curtea Bisericii, aşa cum cereau
normele legale în vigoare. Vezi, Arhiva Parohiei Gherăseni, Dos. 35. Primul cimitir din curtea Bisericii
a dispărut de mult. Crucile au fost folosite la temelia bisericii (1865). În
1885 cimitirul s-a mutat pe locul din faţa bisericii, unde se află astăzi
şcoala nouă. Pentru mai multe detalii
vezi, Arhiva Parohiei, dos.2; O parte din crucile vechi au rămas în curtea
bisericii iar trei dintre acestea sunt amplasate la poalele dealului
Patriarhiei Române din Bucureşti.
[64] Arh.
Ep., Dos. Parohiei Gherăseni, f. 152. Cimitirul a fost înfiinţat în 1919.
[65]
Vezi, Titlul de proprietate nr. 25284/14.
[66] I.
Ionaşcu, Catagafria preoţilor Episcopiei
Buzăului, în anul 1835, în rev. ˝ Îngerul ˝ an X (1938), nr. 1-2, p. 68. în
legătură cu acesta este amintit şi un anume Ştefan.
[67] Acelaşi
conţinut are şi Ofisul emis de Generalul Kisseleff, din 11 aprilie 1934. Acest
act cerea ca să nu fie mai mult de un preot la 50 de familii. Aceste prevederi
erau determinate de faptul că preoţii erau scutiţi de clacă şi foarte mulţi
doreau să îmbrace haina preoţească. Ca exemplificare putem lua cazurile satelor
Valea Sibicelului şi Sibicelul de Sus. În primul erau 5 preoţi la 77 de familii
iar în cel de al doilea caz erau 5 preoţi la 74 de familii.
[68] Dacă
nu se face confuzie cu alt Stoica, preot ce se pare că a fost ginerele
preotului Iordache.
[69] O
legendă spune că familia sa este din Oltenia. Tatăl său fiind vătaf la o curte
boierească era foarte aspru cu ţăranii. Aceştia s-au răzbunat şi l-au omorât,
trimiţându-l la casa sa tăiat bucăţi şi pus în sac. Soţia sa, care era
însărcinată, temându-se de alte răzbunări, a plecat de acolo şi s-a aşezat la
Budişteni.
[70] Anuar 1909, p. 246.
[71] I. Ionaşcu, Material documentar privitor la Istoria
Seminarului din Buzău ( 1836 – 1936), Ed. Monitorul Oficial şi Imprimeriile
statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti 1937, p.272.
[72]
Provenea tot din familie de preot. Dl. Mircea Neamu deţine o fotografie cu
părinţii prezbiterei Stanca.
[74] Vezi Arh. Ep. Dos.202. Din acest dosar sunt
extrase toate datele. A se vedea de asemenea Preotul Cosma Alexandrescu, în ,,Glasul Bisericii” an.XXXII(1974),
nr.11-12, pp.1266-1267. Referitor la importanţa şi activitatea clerului din
cadrul armatei române în timpul celui de al doilea război mondial vezi: Ilie
Manole, Preoţii- pilde de virtute
militară în vol. ,,Preoţii şi oştirea la români 1830-1948”, Ed. Daniel,
Târgovişte, 1998, pp. 80-84.; Idem, Asistenţa
religioasă în armata română în anii celui de Al Doilea Război Mondial, în op. cit., pp. 106-150. Referitor la activitatea clerului pe durata
celor două conflagraţii mondiale şi nu numai au fost prezentate comunicări şi
în cadrul sesiunii ,,Armata română şi cultele”
sesiune desfăşurată la Arhivele Militare Române-Piteşti în data de 25 iulie
2014. Pentru detalii vezi Comandor dr. Marian Moşneagu, Colonel dr. Petrişor
Florea, Colonel dr. Dan Prisăcaru(coord) ,,Armata română şi cultele. Studii şi
comunicări prezentate la sesiunea naţională de comunicări ştiinţifice Piteşti-
Mioveni”, 25 iulie 2014, Muzeul Brăilei- Ed. Istros, Brăila, 2014.
[75]
Calităţile deosebite ale preotului Cosma sunt menţionate şi în Buletinul
Oficial al Episcopiei Buzăului, an. 1942, pp.115-116.
[77] A
publicat următoarele articole: Dumnezeu învinge; Renaşterea creştină;
Creştinism şi activism.
[78] Separaţia
dintre Stat şi Biserică , „ Îngerul “ an. XII (1940), nr. 7- 8, pp.397-406.
[79] În anul 1944 din 68 de
pricini prezentate numai 15 au fost îndrumate către judecată, celelalte au fost
rezolvate prin împăcarea părţilor. Vezi, Raportul
de activitate al Parohiei Gherăseni ( 1943 – 1944). p. 3.
[81] Într –o autobiografie de
a sa relatează faptul că deşi a dorit să vină încă de la început la Gherăseni,
nu a putut din cauza unor intrigi politice.
[82]
Vezi, Arh. Ep. Buzăului, Dos. nr.330, f.
48.
[83] ,,Îngerul ˝, an. V ( 1933), nr. 2, pp.14 –
15.
[84] ,,
Îngerul ˝, an. V ( 1933), nr. 3 - 4, pp.25 – 27.
[86] A fost membru în consiliul de
administraţie şi cenzor al Băncii „ Cuza-Vodă “, al Cooperativei de Credit „
Ajutorul “ etc. A fost, de asemenea, preşedinte al Comitetului Şcolar din
Gherăseni. Vezi: Arh. Ep. Buzăului, dos.
330, f. 48.
[87] Se transferă în Bucureşti
la propunerea Pr. C. Buducea, Ministrul cultelor în guvernul lui Petru Groza.
[88] Aceste date sunt preluate din Autobiografia
ce se află la dosar. Soţia părintelui deţine un număr important de documente ce
atestă activitatea părintelui de la parohiile unde a activat.
[89] În
timpul Seminarului Teologic a colaborat cu Revista ,,Muguri ˝. Păstrează de
asemenea, în manuscris., un număr impresionant de poezii, inspirate din
realităţile locale ale parohiilor unde a slujit.
[90] Vezi, P.S. Epifanie, Gânduri şi îndrumări pentru începutul unui nou an şcolar,
Îndrumător Bisericesc, nr. 5; Ed. Episcopia Buzăului, Buzău 1986, p. 119. Vezi
de asemenea Pr. Gabriel
Cocora, Seminarul Teologic Buzău, Ed. Episcopiei Buzăului, Buzău, 1988,
p.110.
[91]
Vezi, Pr. Iulian Negoiţă, Şematism, în
,,Almanah Bisericesc”, nr. 19- 20, Ed. Episcopia Buzăului, Buzău 2001, p. 323.
[92] În
vremea aceea era tradiţia ca fiii să împrumute numele de botez al părinţilor pe
linie paternă, ca nume de familie.
[93] Cele patru imperii însemnate – Profeţia lui Daniel, Ed. ,,
Institutul de arte grafice Eminescu˝, Bucureşti, 1905.
[94]
Poartă numele de Popescu deoarece a fost înregistrat ca fiind copilul ,,popii˝
[95] Pr.
Prof. Costică Panaite, Slujitori Adormiţi
întru Domnul, în ,,Glasul Adevărului˝, an. XII (2001), nr. 124, Buzău, p.
188.
[96] Mic dicţionar de morală creştină ,Ed. Six, Buzău, 1993.
[97] A colaborat şi la Îndrumătorul bisericesc.
[98] Vezi,
Catagrafia, f. 2.
[99] S –a
născut la 14 mai 1866. Vezi, Anuar 1909, p.242.
[100] A fost angajat al bisericii începând din anul
1894
[101] Vezi Registru de inventar, an. 1894
[103] Vezi Ordinul nr. 1925/1966 al
Departamentului pentru culte şi al Episcopiei Buzăului nr 30484261/1967
[105] A
vedea Catagrafia bisericii, (
păstrată în manuscris într-o combinaţie de litere chirilice şi latine) din 26
mai 1880, f. 2.
[107] Biserica a fost puternic afectată de
cutremurele din anii 1939, 1940, 1977 şi 1986. În 1990 cutremurul care a
afectat- o cel mai
puternic a avut loc numai la câteva zile după resfinţirea Bisericii.
[108]
Vezi, Buletinul cultelor, nr. 329/7 sept. 1999.
Aspecte
istorice şi documentare ale localităţii Gherăseni
Aşezare geografică
Comuna
Gherăseni – al cărei centrul geografic este situat la 1.750 metri nord de
paralela 45 – este aşezată pe ruta Buzău‑Urziceni, la o distanţă de 17 km de
Buzău, la marginea Câmpiei Bărăganului, în bazinul hidrografic al Călmăţuiului.
Localitatea, cu o dată relativ recentă, se află în apropierea unei străvechi
vetre de civilizaţie, aici descoperindu‑se urme ale culturilor Criş şi
Gumelniţa.[1]
De la nord la
sud, teritoriul comunei se întinde pe o rază de 14 km, ocupând – ca suprafaţă –
5.641 ha, iar cea mai mare lăţime, pe direcţia est–vest, măsoară 6,5 km.
Vecinii
aşezării sus amintite sunt: comuna Ţinteşti – la nord, comuna Smeeni – la est,
comuna Mihăileşti – la sud, comuna Movila Banului – la sud‑vest şi comuna
Costeşti – la vest.
Câmpia care
ocupă cea mai mare parte a Gherăsenilor face parte din Bărăganul Ialomiţei,
subunitatea Padina. În cea mai mare parte a ei, este netedă, uşor ondulată,
existând doar câteva locuri mai înalte[2].
Sfertul nordic al comunei cuprinde lunca râului Călmăţui.[3]
Altitudinea medie a câmpiei este de 80 de metri, iar a luncii este de 74‑75
metri.
Singurul curs
de apă – care curge pe direcţia nord‑vest – sud–est – este Călmăţuiul. Acesta
îşi are izvoarele în comuna vecină, Costeşti, dar este alimentat cu apă din
pârâul Nişcov, printr–o scurgere subterană.
Ruşavăţul şi
Hârlăul sunt alte văi afluente Călmăţuiului. Cea dintâi reprezintă vechiul curs
al râului Buzău, iar cealaltă îşi colectează apele, în vreme ploioasă, de pe
teritoriul comunei Costeşti.
În partea
estică, se află „Lacul cu butuci“.[4]
De la nord la
nord‑vest spre sud sud‑est, localitatea este străbătută de drumul naţional 2C,
Costeşti‑Slobozia.
Familia Gerassy – legendă şi adevăr istoric[5]
Toponimicul
Gherăseni – unic în întreaga ţară – este legat de numele lui Ioan (Emanuil)
Gerassy[6],
grec de origine, fost demnitar, deţinătorul monopolului fabricării băuturilor
spirtoase în Bucureşti, în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica (1834‑1842).
Acesta era proprietarul moşiilor Câmpineanca, Silişte şi Rotunda, după cum erau
denumite în vechime, pe care le cumpărase, între anii 1825‑1830, de la familia
Câmpinenilor[7].
De asemenea, el mai stăpânea şi moşia Fundeni de lângă Bucureşti.[8]
Familia
câmpinenilor deţinea moşiile în cauză din secolul al XVIII‑lea, şi îşi
avea conacul pe locul numit Silişte, care se afla la circa 10 km spre apus de
satul Cremenea. Ioan Simo Gerassy strămută clăcaşii de la Siliştea la Cremenea,
deoarece locul era prea departe de staţia de poştă, iar noul proprietar locuia
în Bucureşti.
La sud‑vest de
Siliştea se afla moşia Rotunda,[9] unde
exista şi un sat cu un număr mai mare de locuitori, care avea şi un lăcaş de
cult, cu propriu‑i slujitor, după cum se poate observa din catagrafiile
preoţilor.
Ioan S. Gerassy
este cel care, prin învoielile încheiate cu clăcaşii din Rotundeni[10]
şi din alte sate, îi determină pe aceştia să părăsească vechile aşezări şi să
se mute pe actuala vatră a localităţii Gherăseni, care se afla la circa 1.000
de metri de satul Cremenea, într‑o regiune puţin înclinată.
Noul proprietar
nu i‑a strămutat pe clăcaşii din Rotundeni la Cremenea, deoarece spaţiul
satului nu era suficient. Un al motiv a fost acela că satul Cremenea se află pe
un loc destul de jos, uşor inundabil de apele Călmăţuiului[11].
Conform
documentelor istorice, în anul 1840, nucleul aşezării Gherăseni era deja
format. Se presupune că primele familii au venit pe actuala vatră a localităţii
între anii 1825‑1829[12].
Credem că motivaţia stabilirii definitive în actualul amplasament al satului a
fost aceea că familia Gerassy s‑a preocupat şi de latura spirituală şi
educativă a noilor veniţi, construind o biserică şi o şcoală. Astfel, lăcaşul
de cult a fost cel care i‑a legat pe oameni de locuri, şi ei au devenit
statornici.
În anul 1868,
Ion Gerassy trece la cele veşnice, iar „unic
fiu şi moştenitor“[13]
al său este Nicolae Gerassy, ctitorul
actualei biserici din Gherăseni.
În anul 1905, el vinde toate
proprietăţile din zonă. În actul de înstrăinare, datat: 20 octombrie 1905, se
face precizarea că sunt vândute „moşiile
Gherăseni – Cremenea – Bălişoara – Budişteni… şi toate îmbunătăţirile aflate pe
dânsele, situate în comunele Gherăseni şi Costeşti“[14].
Suprafaţa totală a acestor moşii era de „3.313 pogoane, 16 prăjini şi 2
stânjeni“.
Motivul pentru care Nicolae
Gerassy a renunţat la aceste proprietăţi moştenite de la tatăl său – deci,
scumpe sufletului său – a fost acumularea mare de datorii pe care avea să le
plătească Fondului Funciar Rural din Bucureşti, precum şi unor persoane
particulare[15].
În această perioadă, Nicolae
Gerassy domicilia în Bucureşti, pe strada Gerassy – la nr. 2 –, care există şi
astăzi, în cartierul Colentina (pe locul fostului conac boieresc se află
construit un bloc cu zece nivele). Faptul că nu a fost schimbat numele străzii
în perioada de urbanizare forţată duce inevitabil la mai multe ipoteze: fie
Nicolae Gerassy, strâmtorat financiar, a pierdut aproape tot ce avea şi nu a
mai constituit un subiect de referinţă pentru puterea instalată în anii ’50;
fie, rămânând fără moştenitori, i s‑a stins spiţa neamului şi astfel, cu
timpul, numele său a fost dat uitării.[16]
Nu se cunoaşte data morţii
ctitorului bisericii din Gherăseni, aşa cum nu se cunoaşte nici anul naşterii
sale. În partea dreaptă a pronaosului, există şi astăzi tabloul votiv al
ctitorului. Această pictură reprezintă un bărbat de vârstă mijlocie. Putem
trage concluzia că Nicolae Gerassy nu a mai trăit multă vreme după anul 1905[17].
Afirmaţiile ar putea avea un grad mai mare de certitudine dacă s‑ar cunoaşte
modelul după care a fost pictat tabloul şi data la care acesta a fost
finalizat.
Cumpărătorul moşiilor lui Nicolae
Gerassy a fost Stan Vasilescu – „Bolnavul“[18].
La Gherăseni, suprafeţe importante
de pământ au fost deţinute şi de familiile Dumitrescu şi Dobrescu, în conacul
celor din urmă a fost înfiinţat primul colhoz local.
Şcoala veche din Gherăseni
De numele familiei Gerassy este
legat şi vechea şcoală din Gherăseni. Clădirea acesteia a fost, la început,
reşedinţa familiei Gerassy, şi mai târziu a funcţionat ca şcoală pentru clasele
I‑IV, reprezentând, pentru multă vreme, locul de pregătire a multor generaţii.
În anul 1904, sătenii au refăcut
şcoala, care avea trei săli de clasă, şi i‑au mai adăugat încă o încăpere. În 1950,
durata şcolii primare era de 7 ani. Trei
ani mai târziu, este renovată întreaga clădire.
În urma cutremurului din 1977,
şcoala suferă grave avarii şi s‑a renunţat la ea, fiind transformată în anexă a
Postului de Poliţie, pentru ca astăzi să se găsească într‑o stare de degradare
accentuată.
Şcoala cea nouă a fost construită
în anul 1964 şi avea 8 săli de clasă.
Familia a deţinut la Gherăseni un
han, care se afla pe locul unde este construit astăzi Căminul Cultural.
Tot de numele familiei Gerassy
este legată şi clădirea primăriei din localitate.
Din anul 1939, la Gherăseni
funcţionează Căminul cultural[19],
al cărui preşedinte era preotul Ion Neamu. Actuala clădire a acestui aşezământ
este construită în anul 1952, pe locul în care se ridica, în trecut, un han al
familiei Gerassy.
Anul 1952 marchează şi începutul
funcţionării Bibliotecii comunale.
Câteva date statistice şi documentare
Clăcaşii aşezaţi pe vechea vatră a
localităţii de care ne ocupăm în studiul de faţă au fost împroprietăriţi cu
teren pentru construcţia caselor, prin Legea rurală din 1864.
Satul a fost bine sistematizat
încă de la început; privit de undeva, de sus, el are forma unui patrulater cu
laturile aproape perfecte. Două drumuri aproape paralele, la o distanţă de
aproximativ 600 de metri unul de celălalt, formează marginile aproximative la
est şi la vest. Pe la mijloc, şi tot paralel cu acestea, mai sunt două căi de
acces. De la apus spre răsărit, aşezarea – dintr‑un capăt la altul – este
brăzdată de unsprezece drumuri, cel de al şaselea fiind şoseaua comunală şi
constituind drumul de legătură dintre localităţile Costeşti şi Smeeni.
Această simetrie a fost stricată
prin construirea de locuinţe pe drumul numit în vechime „al conacului“ şi prin
mutarea rromilor din centrul localităţii pe un drum paralel cu acesta.
Comuna Gherăseni avea, în anul
1892, 1.600 de locuitori şi 300 de case[20].
În Cremenea erau 48 de case şi 240 de locuitori. Printre aceştia erau doi
greci, patru austro‑ungari şi un bulgar.
În 1943, populaţia număra 3.582
suflete[21],
dintre care un bulgar, un german şi doi greci.
În anul 1968, comuna (împreună cu
satul Sudiţi) avea 1.589 de familii şi 4.577 de locuitori. În Gherăseni, erau
1.057 de familii şi 3.006 locuitori, în Cremenea erau 228 de familii şi 667 de
locuitori, iar în Sudiţi erau 304 familii şi 905 locuitori.
O parte dintre locuitorii comunei
au luat parte la războaiele de eliberare naţională din 1877 şi 1879[22].
În primul război mondial, localitatea a plătit un tribut de 92 de morţi[23].
Nici cea de a doua conflagraţie mondială nu i‑a ocolit pe sătenii de aici,
aceştia fiind nevoiţi să‑şi lase ogoarele şi să ia parte la luptele ce s‑au
purtat atunci[24].
În memoria celor ce au participat la aceste războaie, în centrul comunei, în
faţa bisericii, a fost construit un monument funerar.
În decursul timpului, localnicii
şi‑au păstrat puritatea confesională, rămânând statornici în credinţa ortodoxă,
toate documentele atestând această realitate.
Satul Cremenea
Parte componentă a localităţii
Gherăseni este şi satul Cremenea, care, însă, are o identitate aparte şi
tradiţii specifice. Numele localităţii nu pare a proveni de la o realitate
locală, ci de la o împrejurare istorică. Conform tradiţiei, se spune că pe aici
trecea drumul de legătură dintre Buzău – Urziceni – Bucureşti şi, cum
transportul se făcea atunci cu poştalionul cu cai, aici era prima staţie de
poştă, unde, făcându‑se popas spre a se schimba caii, se aprindeau focuri cu
ajutorul amnarului şi a cremenei. De aici, satul şi‑a dobândit numele de
Cremenea.
Nucleului acestei aşezări, format
în jurul staţiei de poştă, i s‑au adăugat locuitorii strămutaţi din Siliştea.
Însă, datorită faptului că mutarea lor era întâmpinată cu o oarecare reticenţă,
Ioan Gerassy mută şi biserica din Siliştea.
Tradiţia menţionează şi trecerea
lui Alexandru Ioan Cuza prin aceste locuri, în drumul său de la Iaşi la
Bucureşti, în anul 1859. Domnitorul a fost întâmpinat la staţia de poştă de
ţăranii care vroiau să li se facă dreptate, printre aceştia numărându‑se şi
Stan Teodorescu, care, mai apoi, a devenit deputat în Sfatul Ţării.
Satul Sudiţi
Fenomenul migraţiei oamenilor nu
este unul izolat în epocă, el îmbrăcând forma unei adevărate colonizări, lucru
pe care îl amintesc denumirile unor localităţi din această regiune[25].
Un exemplu concret în această privinţă îl constituie satul Sudiţi, ce datează
de la începutul secolului al XVII‑lea[26].
Locul de provenienţă al
locuitorilor de aici nu poate fi stabilit cu precizie. Se ştie, însă, că
proprietarii moşiei din aceste locuri erau, pe atunci, Maria Smaranda Bălăceanu
şi Mărgărit. Aceştia au cumpărat
de la preotul Reda Barbu, moşiile Cacaleţii Noi şi Reda Barbului. Mai apoi,
pământul va ajunge în posesia
bisericii „Sfântul Nicolae“ din Braşov, prin donaţie.
Provenienţa toponimicului Sudiţi nu este încă dezlegată. Conform unei
tradiţii, pentru că aceia care locuiau pe moşia Reda Barbului au fost scutiţi –
de preotul mai sus amintit – de clacă, au primit numele de „scutiţi“, termen ce
se transformă, cu trecerea timpului, în „sudiţi“.
Numele satului, însă, provine de la substantivul sudit/sudiţi, care avea
înţelesul de locuitor al Ţărilor Române, aflat sub protecţia unei puteri
străine şi care se bucura de anumite privilegii jurisdicţionale şi fiscale[27].
Plecând de la sensul acestui substantinv, dar ţinând cont şi de tradiţia
populară, se pot constata două lucruri: vechimea satului şi faptul că, într‑un
anumit moment istoric, locuitorii lui au beneficiat de anumite privilegii
fiscale.
O altă tradiţie spune că locuitorii acestei aşezări au devenit
proprietarii locurilor de casă în urma unor împrejurări favorabile: dorind să
cumpere aceste terenuri, sătenii s‑au împrumutat la o bancă de credit pentru a
putea plăti contravaloarea lor; datorită falimentului acestei instituţii
finaciare, ei nu au mai fost nevoiţi să restituie datoriile pe care le
acumulaseră[28]. Relatările nu sunt, însă, conforme
cu adevărul istoric. Cei din Sudiţi (satul a purtat pentru o scurtă
perioadă de timp numele Voievodul Mihai) au devenit proprietarii locurilor de casă prin prevederile Legii rurale
din 1864. Această lege găseşte satul format din 25 de familii, pe care
le împroprietăreşte cu loc de casă, pământ arabil şi izlaz comunal.
Cât priveşte lăcaşul de cult,
trebuie spus că, până în 1945, locuitorii din Sudiţi au folosit biserica
satului Gherăseni[29],
Parohia Sudiţi fiind înfiinţată în anul 1943.
La început, aici au slujit
preoţii: Nicolae Voinescu, Andrei Ioncu[30]
şi Constantin Călinescu. A urmat, între anii 1948‑1973, părintele Constantin
Necula, iar după transferul acestuia, o scurtă perioadă de timp, a funcţionat
preotul Pompiliu Bănuţă. Actualmente, slujitor al acestei parohii este P.C.Pr.
Teofil Cristişor.
În ultimii ani, biserica de aici a
fost extinsă şi reparată, realizându‑se şi pictura interioară, pe icoane
aplicate. S‑a construit, de asemenea, şi o casă parohială.
Parohia Sudiţi are în administrare
şi cimitirul ce deserveşte satele Sudiţi şi Cremenea.
Satul Bălaia
Multă vreme, această aşezare a
fost parte a comunei Gherăseni, asemenea satului Sudiţi. Astăzi, ea aparţine,
din punct de vedere jurisdicţional, de comuna Smeeni.
Conform tradiţiei, localitatea în
cauză a luat fiinţă, în anul 1937, în jurul unei cârciumi ce aparţinea unei
anume Bălaia.
Satul este cel mai mic din zonă,
iar pe teritoriul său se află un cimitir, care a fost administrat, o vreme, de
Parohia Gherăseni[31],
iar astăzi este sub jurisdicţia Parohiei Sudiţi.
Monografia bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ din Parohia Gherăseni
Biserica din Cremenea
Dacă nu se cunoaşte data la care a
apărut satul Cremenea, existenţa în trecut a unei biserici în această aşezare
este foarte probabilă. Există două mărturii care pot veni în sprijinul acestei
afirmaţii. Prima o reprezintă potirul de argint al bisericii „Adormirea Maicii
Domnului“, care are inscripţionată menţiunea că este adus de la biserica
„Sfântul Ioan“ din Cremenea, în „1852 martie 21“[32].
La acea dată, lăcaşul de cult din Cremenea nu mai exista, însă, menţionarea
acestuia este făcută tocmai pentru a arăta locul provenienţei obiectului
liturgic în cauză. O a doua mărturie este menţionată în Cartea de aur a
bisericii, care aminteşte că primii preoţi (Iordache, respectiv Leonte) au
venit de la biserica din Cremenea[33].
Informaţia acestui document este parţial reală, deoarece numai preotul Leonte
Cenuşă a fost slujitor în satul Cremenea, calitate în care este amintit în anul
1835[34].
Preotul Iordache, în acelaşi an, era slujitorul clăcaşilor din Rătunzeni
(Rotunzeni)[35].
Existenţa unui lăcaş de cult în
satul Cremenea poate fi considerată un fapt real, dar nu se cunoaşte
amplasamentul acestuia. Se pare că biserica a fost întemeiată pe un loc viran,
în apropiere de staţia de poştă despre care am amintit mai sus.
Biserica, din lemn, era mutată din
„satul Silişte“[36],
unde fusese conacul Câmpinenilor, aducându‑i‑se unele îmbunătăţiri: i s‑a
ridicat un soclu de piatră de cca. 1 m şi a fost învelită cu draniţă nouă[37]. Se pare că ea a fost amplasată pe
locul numit astăzi „Movila“. Această ipoteză se bazează pe amintirea
bătrânilor, care spun că înaintaşii lor mergeau şi tămâiau aici. De asemenea,
poziţia era propice pentru construirea unui lăcaş de cult, deoarece „Movila“
este cel mai înalt loc din regiune, fiind vizibil din toate direcţiile. Cu
toate acestea, nu putem şti cu siguranţă dacă acolo a fost numai un cimitir,
sau a existat şi o biserică, deoarece nu pot fi întâlnite urmele vreunei
construcţii. Astăzi, se mai află aici doar trei cruci de piatră, care dau
mărturie despre existenţa unui loc cu destinaţie sacră[38].
Nu se ştie cu precizie ce s‑a
întâmplat cu acest sfânt lăcaş. Există două ipoteze. Prima susţine că biserica
din Cremenea a fost mutată pe locul actualei biserici din Gherăseni. Această
afirmaţie pare cea mai plauzibilă, deşi intră, la prima vedere, în contradicţie
cu relatările vechii pisanii, în care se menţionează că biserica veche din
Gherăseni a fost ridicată „din temelie cu toată cheltuiala robului lui Dumnezeu
Ioan S. Gerassy (biv vel pitar) şi a soţiei sale, Raluca, şi cu fii lor“.
Părintele Ion Neamu culege o
informaţie, potrivit căreia biserica de pe „Movilă“ a fost mutată pe locul unde
se află casa săteanului Ion Necula şi, apoi, a fost mutată pe actualul amplasament
al lăcaşului de cult[39].
O a doua ipoteză ar fi aceea că
lăcaşul de cult a ars şi nu a mai fost reconstruit, preoţii şi o parte din
sfintele odoare (Sfântul Potir[40])
au fost transferate la bisericuţa construită de Ioan Gerassy.
Dornici de a păstra tradiţia,
locuitorii satului Cremenea au cerut înfiinţarea unei parohii şi construirea
unei biserici proprii. În urma răspunsului afirmativ dat de organele superioare
bisericeşti, de la data de 1 martie 2002 funcţionează Parohia Cremenea,
biserica parohială urmând a fi construită în curtea Şcolii cu clasele I‑IV din
satul Cremenea, pe un teren atribuit parohiei susamintite, în folosinţă
gratuită, de primăria comunei Gherăseni, încă din anul 2001.
În data de 3 martie 2002, tânărul
teolog Constantin Grigore a fost hirotonit preot pe seama acestei biserici.
Conform Legiuirilor bisericeşti, a fost ales şi primul Consiliu parohial, cu
următoarea componenţă: Stroie Sava, Nicolae R. Grigore, Dragomir Pascu,
Gheorghe Păun, Nicolae I. Păun, Ion N. Andrei.
Biserica veche din Gherăseni
Cea mai completă mărturie despre
aceasta biserică ne‑o dă pisania cea veche, care este sculptată în piatră, cu
litere chirilice, şi se află în partea de jos a zidului exterior, în dreapta
uşii de intrare a actualului lăcaş de cult: „Această sfântă şi dumnezeiască
biserică ridicatu‑s’au la leat 1839, 15 gustar în zilele înălţatului Domn
Alexandru Dimitrie Ghica V.V. (Voievod) şi (al) a preasfinţitului
episcop al Buzăului Kir Kir Kesarie. Din temelie cu toată cheltuiala robului
lui Dumnezeu Ioan Simo G(h)erase (biv vel pitar)[41]
şi a soţiei sale Raluca[42]
şi cu fiul lor – cu pomenirea Adormirii Maicii Domnului şi a Proorocului şi
Botezătorului Ioan şi a Marelui Mucenic Gheorghe. Şi s‑au săvârşit la anul
septembrie 1840“[43].
Deşi textul pisaniei este foarte
clar, rămâne, însă, nelămurit dacă Ioan Gerassy a adus pe cheltuiala sa
biserica din Cremenea, refăcând‑o, sau a construit prin propriile strădanii
altă biserică nouă.
În sprijinul primei afirmaţii vine
şi faptul că biserica şi‑a păstrat în continuare şi hramul Sfântului Prooroc
Ioan Botezătorul, pe care l‑a primit odată cu mutarea sa în Cremenea, precum şi
pe cel al Sfântului Gheorghe pe care l‑a avut, probabil, în Siliştea.
Ipoteza cel mai uşor de acceptat
este acea că Ioan Gerassy a înălţat din temelie, pe cheltuiala sa, noul lăcaş
de cult, dar folosind materialele de la biserica din Cremenea.
Pisania aminteşte, după tradiţia
vremii, faptul că domnitor era Alexandru Dimitrie Ghica Voievod, fanariot care
este posibil să fi avut legături şi cu familia Gerassy. În acea perioadă,
episcop al Buzăului era Chesarie (1825‑1846), revigoratorul întregii vieţi
religioase din Episcopia Buzăului[44].
În anul 1863, această biserică a
fost mistuită de un incendiu, izbucnit în sat, fără a se mai putea salva ceva[45].
Despre acest sinistru, părintele
Ion Neamu a cules, între anii 1939‑1940, anumite date de la cei ce au fost
martori oculari ai acestei nefericite întâmplări[46].
O însemnare făcută pe un Minei din luna aprilie de către preotul
Iordache, slujitor al bisericii în vremea aceea, redă peste veacuri cele
petrecute atunci: „Să se ştie că de când
s‑au aprinsu focu la curtea satului Cremenea şi a ars… şi un porumbar din…
întreţinându‑se focul şi vântul foarte tare fiind, au azvârlitu şindrila tocmai
la sfânta biserică şi au ars cu desăvârşire şi spre vineri dimineaţa. Am scris
eu preotul Iordache, la anul 1862, martie“.
Biserica actuală
Date istorice
Data şi împrejurările construirii
acestei biserici sunt cunoscute din pisania ce se află deasupra uşii de la
intrare: „Spre a‑şi înălţa sufletul Domnului şi întru fericire Ioan S. Gerase
(Gerassy),
Ca dintru profundul inimei
înalţă din temelie în anul 1841 sfântul acesta şi divinul altar. Suflat‑a însă vântul
distrucţiunii în tăciunele orbirii păcatului şi ardereii de tot, fu redusă în
cenuşă la anul 1863.
Ca Fenice apoi din a sa cenuşă
reînoitu‑s’a (ridicatu‑s‑a) spre mărirea lui Dumnezeu şi s’a restaurat
de Nicolae I. Gherase (Gerassy)[47],
unicul fiu al fericitului fondator. Şi se sfinţii sub patronarea şi sfinţirea
Născătoarei de Dumnezeu Mariei, spre închinarea adormirei sale către viaţa din
Ceruri, la anul 1868“.
Biserica este ctitoria lui Nicolae
Gerassy, unicul moştenitor al familiei, care, la 19 august 1895, era deputat[48].
Potrivit tradiţiei, acesta a mai construit cel puţin un lăcaş de cult cu o
arhitectură asemănătoare.
Lucrarea a fost realizată cu
cheltuiala ctitorului şi cu munca locuitorilor, în timpul păstoririi
episcopului Dionisie Romano (1865‑1874).
Cu toate acestea, mărturia oferită
de pisanie, privitoare la sfinţirea bisericii în anul 1868, nu este reală. După
tradiţie, lăcaşul a fost sfinţit la 15 august 1875[49].
În sprijinul afirmaţiei vine şi data la care a fost tipărit pomelnicul familiei
ctitorului, 31 iulie 1875.
Această incorectitudine are două
cauze. Una de ordin obiectiv: data a fost comandată greşit, piatra de marmură
din care a fost lucrată pisania fiind sculptată la Bucureşti. A doua cauză este
de ordin subiectiv: se spune că biserica era terminată la anul 1868, dar, în
planul iniţial, nu erau prevăzuţi a fi executaţi cei doi stâlpi cilindrici din
pronaos şi cei doi din Sfântul Altar. Venind ctitorul să facă recepţia
lucrării, în momentul intrării în lăcaşul de cult s‑a produs un cutremur, care
a provocat unele crăpături sub bolta turlei Pantocrator. Atunci, Nicolae
Gerassy a adus un alt arhitect spre a coordona lucrările de consolidare. Acesta
adăugat stâlpii în cauză, întărind construcţia cu o armătură de fier foarte
puternică. Această întâmplare a produs decalajul de timp ce există între
terminarea picturii (1872) şi data sfinţirii (1875).
De‑a lungul timpului, biserica a
suferit mai multe reparaţii minore – o parte dintre ele fiind susţinute de
ctitor[50]
–, fără, însă, a i se modifica stilul arhitectonic. Despre aceste reparaţii
aflăm informaţii în alte două pisanii care nu se mai află pe pereţii bisericii,
păstrate, totuşi, în manuscris, la părintele Ion Neamu.
Într‑una dintre ele se aminteşte
faptul că, în urma cutremurelor şi a altor evenimente, lăcaşul de cult suferise
avarii mari. De aceea au fost întreprinse, între anii 1953‑1958, prin strădania
preoţilor şi cheltuiala enoriaşilor diferite lucrări. Cu ocazia acestor
reparaţii au fost modificate ferestrele( care aveau o lărgime prea mare, 3,30 m
înălţime şi 1,30 m lărgime) şi a fost refăcută pictura de pictorul Titel Benea.
O altă pisanie, care era
inscripţionată pe coloana de la miazănoapte, menţiona următoarele: „Lucrările de restaurare şi înfrumuseţare
ale acestui Sfânt Locaş s‑au făcut în timpul arhipăstoriei P.S.Dr. Antim
Angelescu, Episcopul Buzăului, preot paroh Ion Neamu, preot împreună slujitor
Gheorghe Niţu; cântăreţi Ion Anghelaghe şi Ion Pirnog; epitropi Stoica Miu şi
Vasile Coman, consilieri Const. C. Cocor, Ion I. Poncea, Nae I.D. Pavel, Stroie
M. Pirnog, Mihalache Spânu, Ion E. Piciu şi Ion Şt.D. Petre. Primeşte şi
răsplăteşte Doamne osteneala celor ce se străduiesc pentru buna podoabă a casei
Tale“.
Ultima pisanie se afla deasupra
uşii de la intrare şi făcea referire la repictarea bisericii, ce s‑a desfăşurat
între anii 1987‑1988.
Zidurile înconjurătoare
În trecut, biserica era
împrejmuită cu un sistem de ziduri, construite în anul 1839[51].
Acestea au fost refăcute, între anii 1870‑1875, concomitent cu finisarea construcţiei
lăcaşului de cult, de către acelaşi Nicolae I. Gerassy.
Aceste ziduri au fost afectate, pe
deoparte pentru că nu au fost construite solid, iar pe de altă parte din cauza
faptului că sătenii nu le‑au acordat importanţa cuvenită, provocând, în mare
măsură, deteriorarea lor, prin escaladarea lor cu prilejul unor anumite
evenimente (curtea bisericii se învecinează cu aceea a şcolii, şi copiii au
sărit permanent peste zidul despărţitor, fie pentru joacă, fie pentru a pleca
spre casă), prin dislocarea materialelor ce le alcătuiau, spre a le folosi
pentru diferite trebuinţe gospodăreşti, mai ales în timpul războaielor.
Începutul degradării acestor
împrejmuiri s‑a produs înainte şi în timpul primului război mondial. În 1938,
mai erau ziduri numai pe trei laturi – nord, sud şi est –, şi acestea foarte
deteriorate. Încercarea preotului Neamu, între anii 1939‑1940, de a repara
porţiunile deteriorate din partea de sud, înspre şoseaua comunală, s‑a soldat
cu acelaşi rezultat – ruinarea.
Astăzi, mai sunt doar resturi din
aceste ziduri ce se află în curţile unor locuitori. Ele au fost distruse
aproape în totalitate după anii 50[52].
Arhitectura
Biserica, ridicată în mijlocul
bordeielor ţărăneşti de altă dată, are o înfăţişare monumentală şi este
descrisă în toate sursele informative ca fiind „foarte frumoasă“[53].
Ea este unicat din punct de vedere arhitectonic, iar pentru a o construi,
ctitorul a solicitat sfatul unor meşteri italieni. Prezenţa în preajma
sfântului lăcaş a unei cruci de piatră, lucrată îngrijit, cu unele ornamente în
relief, pe care scrie cu litere chirilice „Odihneşte
robul lui Dumnezeu Nicolo Romeo“, vine în sprijinul tradiţiei care
aminteşte de meşterii italieni.
Lăcaşul de cult se desfăşoară pe o
lungime de 32 m.l., cu o suprafaţă clădită de 289 m2, iar
înălţimea de la sol la acoperiş este de 9 m.
Lungimea pridvorului este de
3 m, iar a Pronaosului este de 15,30 m; Naosul măsoară 6,70 m, iar
Sfântul Altar 7 m. Lăţimea Pridvorului este de 3 m, a Pronaosului şi
a Sfântului Altar este de 9 m, iar lăţimea Naosului este de 13,20 m.
Zidurile au o grosime de 0,80 m, iar înălţimea lor, de la sol şi până la
poala acoperişului, este de 9 m.
Neobişnuit de mari pentru o
biserică sătească, pereţii exteriori ai lăcaşul de cult sunt de o arhitectură
sobră, având o înfăţişare simplă. Pe acoperiş sunt două turle: cea a
Pantocratorului, înaltă de 9 m, şi alta deasupra intrării, servind de
clopotniţă, înaltă de 11 m.
Caracteristicile arhitectonice
speciale sunt următoarele: la exterior se află coloane paralelipipedice, cu
capiteluri în stil doric, pe care se sprijină un brâu suprapus, din care se
reliefează proeminenţe. Pe acestea se sprijină poala acoperişului. La temelie
era un brâu suprapus, la care s‑a renunţat din cauza faptului că favoriza
apariţia igrasiei.
Stilul arhitectonic este cel
bizantin. Construcţia este la exterior în formă de cruce, materialul din care
este ridicată fiind cărămida, cu mortar de var şi nisip.
Lumina pătrunde în interior prin
treisprezece ferestre. Opt la Pronaos, fixate câte trei de o parte şi de alta,
în pereţii laterali şi două fixate în peretele din faţă, de o parte şi de alta
a intrării. Două sunt fixate în sânii bisericii, de o parte şi de alta, şi trei
fixate în Sfântul Altar, una în capăt şi două în părţile laterale. Ferestrele
din părţile laterale şi cea din partea de răsărit au dimensiunea de 2 m
lungime şi 1 m înălţime, iar cele două din faţă au dimensiunea de
1,50 m înălţime şi 0,80 m lăţime. Tot în partea dreaptă, deasupra
Pridvorului mai sunt trei ferestre circulare, care corespund în cafas. Cea din
mijloc are diametru de 1 m, iar cele din lateral au diametru
de 0,80 m.
Cele două turle de pe acoperişul
învelit pentru prima dată cu tablă în anul 1931, au o arhitectură deosebită.
Turla Pantocratorului era construită de zid şi a fost înlocuită în anul 2001.
Ea era susţinută de patru stâlpi masivi de piatră. Avea aceeaşi formă ca şi cea
actuală: octogonală – la exterior – şi ovoidală – la interior. Dimensiunea est‑vest
este de 6,70 m, iar nord‑sud este de 7,50 m. Înălţimea ei, de la
acoperiş la cupolă, este de 4,15 m, iar de la cupolă până în vârful
globului simbolic este de 4,50 m.
Pe fiecare dintre cele 8 laturi
ale turlei se află câte o fereastră, cu dimensiunile de 2 m înălţime şi
0,80 m lăţime. Muchiile dintre laturi sunt reliefate prin coloane
paralelipipedice, ca şi cele de la exteriorul pereţilor de jos, dar nedefinite
ca stil arhitectonic.
Turla de deasupra intrării,
folosită drept clopotniţă, este construită din zid şi se află într–o stare
avansată de degradare, ce nu mai permite consolidarea. Ea este fixată, în
interior, pe patru stâlpi de piatră, doi dintre ei fiind incluşi în peretele de
la intrare şi doi mai în interiorul bisericii. Privită din afară, apare ca
fiind clădită, direct din acoperiş, pe un postament cu patru laturi, pe o
înălţime de un metru şi o lăţime de patru. Colţurile sunt retrase şi continuă
construcţia turlei, pe dimensiunea de 8 laturi egale, înălţându‑se cu încă
cinci metri.
Este prevăzută cu patru ferestre
–ce au o înălţime de 2,60 m, iar o lăţimea de 0,80 m –, spre cele
patru puncte cardinale, pentru a se putea auzi clopotul şi toaca.
Spre deosebire de turla
Pantocratorului, muchiile laturilor sunt simple, şi tocmai sus, către poala
acoperişului, au aplicate câte un relief în formă de coloană, nedefinite, de
asemenea, din punct de vedere arhitectonic.
Acoperişul începe pe plan
înclinat, tot în formă octogonală, şi are suprapus o cupolă sferică, cu un
diametru de 4 m. Deasupra acesteia se mai află două sfere mai mici,
însumând o înălţime de încă 6 m, de la acoperişul turlei în sus. Este,
deci, cu mult mai înaltă decât turla Pantocratorului.
Pe ambele turle străjuieşte câte o
cruce. Pe turla centrală crucea este din inox şi este din anul 2001, iar pe
cealaltă se află înălţată crucea iniţială, din metal.
La baza turlei clopotniţă este
pictată o scenă biblică (fără ca lăcaşul de cult să mai fi avut şi vreo altă
pictură exterioară), însă starea ei este precară.
Intrarea în sfântul lăcaş se face
printr–un pridvor – prevăzut, de jur împrejur, cu geamuri, şi pardosit cu
piatră –, aşezat în partea de apus, protejând uşa de la intrare. El este
construit din doi stâlpi de zid, aflaţi la o distanţă de trei metri faţă de
peretele bisericii, şi este acoperit cu tablă[54].
Acoperişul este pe plan înclinat în două părţi şi se sprijină pe aceşti doi
stâlpi şi pe zidul bisericii. În interior are tavan plan, care este pictat.
Odată ce ai intrat aici, privirile
se opresc, inevitabil, pe uşile masive, din stejar, de la intrare. Deasupra
lor, zidul este arcuit în semicerc, spaţiul fiind acoperit tot cu stejar.
Forma uşilor este simplă, lucrate
din bucăţi încorsetate în rame. În mijlocul lor au aplicat câte o sculptură ce
înfăţişează un cap de leu.
Tot interiorul bisericii era
pardosit cu piatră, pentru ca, mai apoi, să fie turnat mozaic. În Sfântul Altar
s‑au păstrat, până în anul 1999, pardoseală din piatră (pavajul era alcătuit
din pătrate cu latura de 40 cm, colorate în negru şi roşu), când a fost
înlocuită cu duşumea.
Caracteristice arhitecturii
interioare sunt bolţile şi arcadele sprijinite pe stâlpi şi coloane, toate
fiind construite din cărămidă şi var.
La intrare se află doi stâlpi
masivi de piatră, pe care se sprijină clopotniţa. Forma lor este
paralelipipedică, având baza de un metru, cu muchiile înfipte în interior,
creând impresia că sunt patru coloane lipite între ele.
Atât între stâlpi, cât şi între
stâlpi şi zid, sunt construite arcade, tot din cărămidă, arcuite în linii
uşoare.
În partea stângă, în spaţiul
dintre stâlp şi perete, se află o scară de lemn, în spirală, care duce la cafas
şi, apoi, în clopotniţă. Cafasul corespunde cu interiorul bisericii prin
spaţiul dintre cei doi stâlpi, care se pierd în bolţile de sus, spre a susţine
mai departe clopotniţa, şi care sunt uniţi sub boltă printr–o arcadă.
De o parte şi de alta pe pereţii
Pronaosului sunt câte trei coloane cilindrice, care se înalţă până la bolţi,
având capiteluri în stil doric. Acestea se unesc între ele, în partea de sus,
atât lateral cât şi perpendicular, prin arcade puternice de cărămidă, care, la
rândul lor, susţin bolţile uşor ondulate. Se deosebesc de cele de la intrare
prin faptul că acestea sunt mult mai mari, cu deschidere spre toată lăţimea
bisericii şi sunt în număr de trei.
Pronaosul este despărţit de Naos
prin doi stâlpi cilindrici, aşezaţi, ca şi cei de la intrare, pe baze cubice.
Aceştia corespund, ca simetrie interioară, atât cu cei doi stâlpi de la intrare
care susţin clopotniţa, cât şi cu cele două coloane din pronaos. Deasupra
acestora se formează o altă „tâmplă“, ce este acoperită cu o scenă biblică.
Printre cei doi stâlpi amintiţi
mai sus se pătrunde în Naos. Acesta pare cam mic în comparaţie cu restul
lăcaşului de cult.
Aici, în cele patru colţuri de
unde încep să se proiecteze sânii bisericii, sunt patru stâlpi
paralelipipedici, lipiţi de zid, pe care se sprijină turla Pantocratorului.
Stâlpii sunt uniţi între ei prin arcade mari şi puternice, care sprijină, la
rândul lor, cele patru bolţi care susţin turla. Aceasta are dimensiuni
impunătoare, de jos şi până sus măsurând 15 m.
Toate arcadele, atât cele din
Pronaos cât şi cele de sub turlă, sunt unite prin bare de fier, legate prin zid
printr–un cerc de fier ce înconjoară biserica.
Sfântul Altar este despărţit de
Naos printr–o catapeteasmă de lemn frumoasă şi impozantă ca înfăţişare,
impresionând mai ales prin felul construcţiei, deoarece maschează doi stâlpi
cilindrici din interiorul Sfântului Altar. Aceştia sunt aşezaţi de o parte şi
de alta a Uşilor Împărăteşti, în aceeaşi formă şi simetrie cu cei care despart
Naosul de Pronaos, şi slujesc la susţinerea turlei.
Catapeteasma este ornată în stil
gotic, având şi influenţe ionice, ceea ce îi dă o înfăţişare impresionantă.
Uşile Împărăteşti cât şi cele
diaconeşti au deasupra lor ornamente ce imită filigranul, însă trebuie
menţionat faptul că cele dintâi nu sunt înfrumuseţate cu pictură, cum se
întâmplă de obicei, fiind lucrate în lemn, în săpătură spartă.
În interiorul Sfântului Altar, sub
fereastra nordică, se află proscomidiarul şi spălătorul, iar în partea dreaptă,
sub fereastra sudică, un spaţiu proiectat după forma celui de la proscomidiar,
împărţit în două; jumătate serveşte pentru păstrarea cădelniţei şi este
prevăzut cu un horn pentru eliminarea fumului, iar cealaltă jumătate serveşte
ca uşă de comunicare cu cancelaria parohială.
De o parte şi de alta a stranei
arhiereşti se află încastrate în zid două dulapuri, foarte spaţioase, pentru
păstrarea obiectelor cultice.
Pictura
A fost realizată în stil compozit
de către pictorul Costache Dumitrescu în anul 1872, după cum reiese din
însemnările de pe icoanele împărăteşti.
Artistul, contemporan şi prieten
cu Gheorghe Tattarăscu, care l‑a şi vizitat în timpul lucrărilor[55],
s‑a lăsat influenţat de acesta. Astfel, deşi reuşită din punct compoziţional,
pictura era neadecvată stilului ortodox, scenele fiind redate în culori vii şi
cu liniile italienizante ale Renaşterii[56].
Sfântul Altar
Pe bolta de deasupra Sfintei Mese,
este înfăţişat Dumnezeu‑Tatăl, înconjurat de trăitori din perioada
vechitestamentară: David, Solomon, Isaia şi Ilie.
Deasupra ferestrei dinspre est, pe absidă, este pictată Maica Domnului,
încadrată de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Pe pereţi sunt înfăţişate chipuri de arhierei, precum şi diaconii Ştefan
şi Laurenţiu. De asemenea, sunt redate două scene din Vechiul Testament: jertfa
lui Avraam şi jertfa lui Manase.
Naos
Catapeteasma este împodobită cu picturi, conform erminiei ortodoxe.
Deasupra este pictată Crucea Răstignirii, lângă care stau Maica Domnului şi
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan.
În rândul de sus sunt pictaţi cei doisprezece apostoli, iar în rândul de
la mijloc sunt pictaţi tot cei
doisprezece apostoli. La mijloc, deasupra Uşilor Împărăteşti, este înfăţişată
scena Cinei celei de Taină, iar de o parte şi de alta scene reprezentând
minunile Mântuitorului.
Lipseşte Sfânta Mahramă, probabil din lipsă de spaţiu, aceasta fiind
fixată tocmai în Pronaos, pe arcada dintre cei doi stâlpi care susţin
clopotniţa.
În rândul de jos al tâmplei sunt icoanele împărăteşti şi ale hramului:
Adormirea Maicii Domnului, în dreapta, şi Ioan Botezătorul, în stânga. Acestea
sunt de o fineţe ireproşabilă şi pot fi socotite capodopere ale stilului
bizantin, păstrându‑se, şi astăzi, în forma originală.
În turla de deasupra Naosului se află pictat, pe boltă, Pantocratorul,
încadrat de un nimb de culori interpuse. În rândul de sus se află soborul
îngeresc iar în rândul de jos Liturghia cerească. Prin dărâmarea turlei, aceste
picturi s-au pierdut cu totul, cu excepţia Pantocratorului care se păstrează în
fotografie.
Pe bolţile turlei, conform cu registrul arhitectural, sunt pictate scene
din viaţa Mântuitorului – umblarea pe mare, convorbirea cu femeia samarineancă,
rugăciunea din Grădina Ghetsimani – şi un arhanghel, deasupra Catapetesmei. În
colţuri, sunt reprezentaţi cei patru Sfinţi Evanghelişti.
Pe bolţile absidelor sunt redate Naşterea Domnului – la sud – şi
Învierea Domnului – la nord.
Pereţii Naosului sunt împodobiţi cu chipuri de sfinţi (Sfinţii Ioachim
şi Ana şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena) şi cu ale unor mucenici.
Pronaos
Pe cele trei bolţi sunt înfăţişaţi Maica Domnului – înconjurată de
proorocii Moise, Daniil, Ieremia şi Iezechil –, Sfânta Treime – înconjurată de
îngeri – şi Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul.
Pe pereţi, începând de sub arcade, în registrul de sus, sunt pictate, de
o parte şi de alta, Patimile Mântuitorului, iar în registrul de jos sunt redate
chipuri de arhierei, mucenici, muceniţe, cuvioşi şi cuvioase, în plan deschis
sau în medalion.
Bolţile de sub cafas descriu primirea legii pe Muntele Sinai şi arderea
Sodomei.
Pe peretele de la miazăzi este pictat ctitorul, Nicolae I. Gerassy, în
mărime naturală. Deasupra se distinge însemnarea „comuna recunoscătoare“, iar
jos este înfăţişată biserica, în miniatură, şi este redat numele celui ce a
contribuit la ridicare şi pictarea lăcaşului de cult: „fericitul ctitor N.I.
Gerassy“.
După mărturia contemporanilor, acest tablou a fost realizat, prin
contribuţia credincioşilor, de pictorul Teodorescu, cu ocazia recondiţionării
picturii, din anul 1912. Atunci, pictura a fost spălată şi
recondiţionată în ulei[57],
cu cheltuiala familiei noului proprietar al moşiei, Stan Vasilescu, lucrarea
fiind realizată de Gheorghe Teodorescu. Aceasta este realitatea, deşi o
adăugare la vechea pisanie afirmă că „pictura bisericii din nou s‑a făcut la
anul 1911, după dorinţa decedatului Stan Vasilescu, noul proprietar, prin soţia
sa Doamna Elena, Teodora fiica şi Dobrescu ginere“. Eroarea a fost posibilă
datorită faptului că preoţii au respectat cerinţa proprietarului.
O nouă spălare şi recondiţionare a
mai fost efectuată, în anul 1930, de către pictorul Dima, iar între anii 1957‑1958,
pictura a fost renovată, pe vechile desene, de pictorul Titel Benea. Absidele
şi turla, Pantocratorul, medalioanele de la ferestre, coloanele şi toate ornamentele,
au fost repictate.
Odată cu trecerea timpului, din
cauza neglijării fisurilor apărute în structura de rezistenţă a întregii
bisericii şi, mai ales, a turlei centrale, lăcaşul de cult s‑a degradat
treptat, aproape autodemolându‑se. Cu toate acestea, în perioada 1987‑1988,
interiorul a fost repictat în întregime de către pictoriţa Livia Pavel, din
vechea pictură murală păstrându‑se tabloul ctitorului şi „Pantocratorul“,
precum şi Catapeteasma.
Slujba de resfinţire a fost
oficiată la 13 mai 1990[58],
iar enoriaşii s‑au bucurat de prezenţa în mijlocul lor a P.S. Episcop EPIFANIE – Întâistătătorul Eparhiei Buzăului şi
Vrancei.
Proprietăţile Parohiei
Multă vreme, Parohia Gherăseni nu
a fost înzestrată cu proprietăţi funciare întinse.
Reforma agrară a domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, din 1863, a avut ca rezultat împroprietărirea Parohiei
Gherăseni cu „17 pogoane de pământ, fără altă dotă şi fără acareturi“[59],
iar un an mai târziu s‑a făcut o revizuire a măsurătorilor[60].
Până la exproprierea din 1949[61],
biserica a deţinut o suprafaţă de 8,737 ha de pământ[62]
– arabil şi izlaz –, tot aici fiind incluse şi cimitirele din Gherăseni[63]
şi Sudiţi[64].
După revoluţia din decembrie ’89,
în conformitate cu Legea 18/1990, Parohia Gherăseni a fost reîmproprietărită cu
o suprafaţă de 5.000 m2 [65],
însă terenul nu a fost redat pe vechile amplasamente – din cauza lipsei de
bunăvoinţă a autorităţilor locale –, ci în zone total improprii oricărei
producţii agricole.
Slujitorii bisericii
Preoţi
În decursul timpului, la Parohia Gherăseni au funcţionat un număr mare de
clerici. Putem considera că lista lor este – cu unele inexactităţi – cea pe
care o voi prezenta în continuare.
Primul este preotul „Iordache sin
Dinul“, venit de la Rotundeni[66],
împreună cu clăcaşii de acolo. Acesta se pare că era fiul preotului Dinu şi a
slujit o perioadă îndelungată la Gherăseni. Mormântul său se află în curtea
bisericii, unde a rămas şi după mutarea cimitirului.
Contemporan cu preotul Iordache a
fost preotul Leonte (Alionte) Cenuşă, originar, se pare, din localitatea
„Soreşti“. A fost înmormântat în partea de nord a Sfântului Altar. Crucea care
dă mărturie despre acest fapt este din piatră, cu reliefuri ornamentale în
faţă. Pe faţadă, are sculptate patru cercuri, pe cele patru braţe, pe care se
disting iniţialele „IS. Hr. Ni. Ka.“. Pe corpul crucii sunt inscripţionate cu
caractere chirilice cuvintele: „Pomeneşte Doamne Alionte ereu. 1863 M 18“.
Motivul pentru care preotul Leonte
s‑a mutat la Gherăseni a fost dispariţia bisericii din Cremenea. Mutarea nu ar
fi fost posibilă fără un motiv serios, deoarece actul nr. 20 din 4 august 1834,
emis de Vodă Alexandru Ghica, cerea limitarea numărului preoţilor, în
conformitate cu cerinţele Regulamentelor Organice, şi interzicea mutarea
clericilor fără un motiv bine întemeiat[67].
Al treilea în lista slujitorilor a
fost preotul Alexandru – ginerele părintelui Leonte. El s‑a născut în 1812 şi a
răposat în 1875, fiind înmormântat în partea de miazănoapte a Sfântului Altar.
Crucea care‑i străjuieşte mormântul este ceva mai înaltă, cu aceeaşi formă şi
cu aceleaşi iniţiale simbolice ca acea a socrului său. Pe ea sunt încrustate,
cu caractere chirilice, următoarele cuvinte: „Trecătorule opreşte–ţi pasul şi observă cine odihneşte aici. Odihneşte
preotul Alexandru“. În partea laterală a crucii, spre sud, sunt
inscripţionate următoarele: „1879 N.B.
10. Născut la leat 1812. Au încetat de viaţă la leat 1875. Pomen(eşte) D(oamne)
Constantin“.
Preotul Stoica, fiul preotului
Iordache, a fost cel de‑al patrulea slujitor. Se pare că a venit de la Lipia[68].
După puţin timp, s‑a transferat la Valea Botei. În anul 1867, îl găsim în
această parohie. Mărturia ne‑o dă un Liturghier
de la biserica Valea Botei – tipărit la Sibiu, în anul 1867 – pe care este
făcută următoarea însemnare: „Acest liturghieru
este al preotului Stoica, fiul lui preotu Iordache din comuna Gherăseni; cine
se va ispiti c’a să o fure să fie anftimisit de trei sute de arhierei şi de se
va rătăci să o trimiţă la casa preotului. 1867. Junie 20“.
A urmat, apoi, părintele Ioan
Ştefan. Acesta s‑a născut în 1834, în satul Budişteni[69],
şi a răposat în 1904. În anul 1875, a fost transferat de la Parohia Budişteni,
unde s‑a întors, în anul 1883. La scurt timp a trecut la cele veşnice,
fiind înmormântat în spatele celorlalţi doi preoţi mai sus amintiţi.
Crucea sa este de marmură albă, la
mijloc are sculptat un chip de înger, iar în părţi are simbolurile „IS. Hr. Ni.
Ka.“. În jos, pe corpul crucii, cu caractere latine, sunt încrustate
următoarele cuvinte: „Aici se odihneşte pr. Ioan Ştefan, decedat la 1 iunie
1904, în vârstă de 70 de ani şi după ce a păstorit 50 de ani, a fost harnic
bărbat, bun tată, meritos păstor“.
Unul dintre slujitorii cei mai
vrednici ai Parohiei Gherăseni a fost preotul Ştefan Comănescu.
S‑a născut la 4 ianuarie 1852 şi a
trăit până în anul 1938, fiind înmormântat în cimitirul cel nou al comunei. A
venit la această parohie, prin transfer, la 4 ianuarie 1876[70],
de la Parohia Vintileasca, şi a funcţionat până în 1931, când s‑a pensionat.
Înainte de hirotonie a absolvit Seminarul de grad inferior.
A fost un bun administrator, fiind
un desăvârşit cunoscător al administraţiei parohiale. Procesele‑verbale, dar şi
celelalte acte încheiate în timpul activităţii sale şi păstrate până astăzi,
pot constitui adevărate modele, caligrafia şi stilul dând la iveală o persoană
cu o foarte bună pregătire intelectuală. Efortul pe care l‑a depus în întreaga
viaţă a fost răsplătit prin primirea decoraţiei pentru muncă în interesul
Bisericii, clasa a II‑a.
Preotul Dimitrie Ionescu a trăit
între anii 1858‑1949. A absolvit cursurile Seminarului de grad inferior din
Buzău în anul 1879[71].
Şi‑a început activitatea la Parohia Gherăseni, ca diacon, în 1881. La 24
aprilie 1883, este preoţit în locul tatălui său, Ion Ştefan. A funcţionat ca
preot supranumerar, după legea lui T. Ionescu. S‑a pensionat în anul 1935.
Iniţial, a fost înmormântat în
cimitirul nou, însă osemintele sale au fost strămutate lângă biserica la care a
funcţionat, mărturie stând crucea din partea de sud a Sfântului Altar. Aceasta
este din mozaic, mai înaltă, construită în linii simple, fără ornamente. Pe
partea din faţă, la mijloc, are desenată o cruce, iar în unghiurile braţelor
are iniţialele „IS. Hr. Ni. Ka.“. Sub
acestea scrie: „Aici odihnesc robii lui
Dumnezeu Pr. D. Ionescu, 1857‑1949. Stanca preoteasa[72], 1859‑1944. Neculai fiu, 1890‑1897.
Margareta fiica, 1902‑1903. Steliana fiica, 1887‑1941, Maria fiica 1881‑1942.
Cei doi preoţi, Stefan Comănescu
şi Dimitrie Ionescu au slujit împreună o perioadă îndelungată de timp. În 1929,
ziarul bisericesc „Glasul Adevărului“[73],
la rubrica Figuri din Eparhia Buzăului,
publică fotografiile lor, împreună cu următorul text: „Doi venerabili preoţi
din aceeaşi parohie, slujitori la aceeaşi biserică. Cum le este chipul, aşa
frumos le este şi sufletul. Ei înfăţişează preoţia, în port şi ţinută de
slujbă, cu cea mai deosebită demnitate, pildă făcându‑se întru toate cele alese
ca nişte buni păstori. Meritele lor fiind preţuite de P.S. Episcop, au fost
cinstiţi, în pragul acestor Sfinte Sărbători, cu rangul de Iconomi, ca să fie
şi ei în soborul slujitorilor bisericeşti nu numai prin vârstă, ci şi prin
vrednicie. Să trăiască întru mulţi şi fericiţi ani, şi bătrâneţile lor să fie
binecuvântate cu sănătate şi bucurii!“.
Pr. Gheorghe Cristescu a trăit
între anii 1902‑1937. Era absolvent al Seminarului Teologic din Buzău şi al
Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1931). A fost slujitor la
Gherăseni între ani 1931–1937. S‑a stins din viaţă destul de timpuriu, în anul
1937, şi este înmormântat în cimitirul nou.
O perioadă mai îndelungată de
timp, a funcţionat la Gherăseni preotul Cosma Alexandrescu[74].
Acesta s‑a născut la 7 mai 1910, în comuna Tisău, şi a decedat la 10 octombrie
1974, la Bucureşti. A absolvit Seminarul Teologic din Buzău (1931) şi
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1936). A activat ca preot
ajutător, între anii 1936‑1946, la Parohia Gherăseni. A fost transferat la
Parohia Gârlaşi din Buzău. Din anul 1938, a fost mutat, cu post cu tot, la
biserica „Sfântul Nicolae“, unde a funcţionat până în 1972. În procesul‑verbal
de inspecţie întocmit cu ocazia transferului, sunt amintite o parte dintre
calităţile părintelui: „este înzestrat cu o frumoasă voce, slujind cu multă
prestanţă; bun vorbitor, şi‑a atras iubirea enoriaşilor“[75].
În perioada 1941‑1943, a fost
mobilizat la est de Nistru. A primit decoraţia „Coroana României cu spade“,
clasa a V‑a, şi a avut gradul de căpitan, în timpul celui de‑al doilea
război mondial. În acea vreme a oficiat slujbe religioase[76],
a organizat un serviciu de asistenţă, un cor al ostaşilor, a contribuit la
ridicarea unei Troiţe a eroilor, a organizat un cimitir al eroilor şi s‑a
ocupat de refacerea bisericii din Berezovca.
A colaborat la revista Îngerul
şi la alte gazete locale[77].
În Îngerul a publicat următoarele studii: Ardealul şi predica în
secolul al XVIII‑lea; Predica românească în secolul al XVIII‑lea;
Predicaţi Evanghelia!; Separaţia dintre Stat şi Biserică[78];
Familia creştină.
În timpul activităţii sale, a
îndeplinit şi funcţia de preşedinte al Sfatului de împăciuire, unde a activat
cu mult succes[79].
Iar mai apoi a fost recomandat pentru funcţia de preşedinte al Consistoriului
Eparhial.
Pentru o perioadă scurtă de timp,
la Parohia Gherăseni a slujit şi preotul Nicolae Brătucu. Acesta era născut, în
anul 1904, în localitatea Sibiciu şi s‑a mutat la Domnul în anul 1988. Avea
titlul de licenţiat al Facultăţii de Teologie[80].
A venit, prin transfer, de la Parohia Tohani, în 1937, pentru ca, un an mai
târziu, să fie transferat la Pătârlagele, unde a funcţionat până în anul 1977,
când s‑a pensionat.
Cel mai apreciat preot al parohiei
de care ne ocupăm a fost părintele Ion Neamu. S‑a născut, în 1904, în comuna
Sărăţeanca (Gura Sărăţii). A absolvit Seminarul Teologic din Buzău (1926) şi
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1930), frecventând, în paralel,
şi cursurile Conservatorului din Bucureşti.
Prima însemnare în Cartea sa de
muncă este de la Ministerul Educaţiei (1926–1930). În anul 1930, a fost
hirotonit diacon pe seama Parohiei „Cuvioasa Parascheva“ din Râmnicu‑Sărat,
fiind transferat, în acelaşi an, pe postul de diacon al Mănăstirii Răteşti. A
fost hirotonit preot în 1935, pe seama Parohiei Pătârlagele[81].
A venit la Gherăseni, prin transfer, în anul 1938, în parohia unde a activat socrul
său, Pr. Dimitrie Ionescu. A fost, vreme de 30 de ani (1938‑1968), slujitor al
acestei parohii. În 1968, s‑a pensionat, retrăgându-se în oraşul Ploieşti.
Părintele Neamu a fost
sistematizatorul arhivei şi iniţiatorul bibliotecii parohiale[82].
În septembrie 1939, întocmeşte Cartea
de aur a bisericii, care este alcătuită sistematic şi reprezintă o bună
sursă de informare. Încă de la începutul ei, stabileşte care sunt principiile
de alcătuire, iar în pagina de final pune sub blestem şi anatemă pe cel ce va
îndrăzni să o deterioreze. De asemenea, tot aici este fixată şi obligaţia
pentru preoţii parohiei de a o transcrie atunci când va începe să se
deterioreze. Îndemnul pe care îl face poate fi considerat un adevărat testament
al acestui preot, conştient de importanţa actului de cultură şi de istorie
săvârşit, şi constituie, în fapt, motivaţia lucrării de faţă.
Preotul Ion Neamu este şi autorul
broşurii Textul cântărilor Sfintei Liturghii pentru uzul corurilor şcolare
primare, apărută în Tipografia Luca I. Oprescu, Buzău, 1939. Scurta
lămurire de la început arată motivele pastorale pentru care a fost editată
această lucrare, într‑o vreme în care la Gherăseni exista un important cor de
copii.
A colaborat la revista „Îngerul“,
unde a publicat două studii de istorie bisericească: O mănăstire dispărută – Pinul Mare[83]; Din documentele vlădicilor Buzăului[84].
În activitatea gospodărească, a
activat cu multă pricepere, diferite procese‑verbale, destul de numeroase,
stând mărturie demersurilor sale[85].
Părintele Ion Neamu a fost trimis
ca misionar în Transnistria în anul 1943.
În planul activităţii sociale
locale, a avut un număr important de iniţiative: a pus bazele subfilialei
„Crucea Roşie“; a înfiinţat căminul cultural, ocupând şi funcţia de preşedinte
al acestuia. De asemenea, a fost membru în consiliul local şi în consiliile de
administraţie ale unor instituţii locale[86].
Între anii 1940‑1944, la
Gherăseni, a funcţionat şi părintele Nicolae Voinescu.
Acesta a absolvit Seminarul
Teologic, în anul 1937, şi Facultatea de Teologie din Cernăuţi, în 1941.
A fost hirotonit preot onorific,
pe lângă socrul său – Traian Davidescu –, la Costeşti în 1941. Din acelaşi an
începe să suplinească Parohia Gherăseni, în urma plecării pe front a preotului
Cosma Alexandrescu. În 1943, slujeşte la Sudiţi, iar din 1944 şi până în 1946,
este preot la Budişteni, după care este transferat la Bucureşti[87].
Aici slujeşte la bisericile „Sfânta Ecaterina“ şi „Buna Vestire“.
Trece la cele veşnice în anul
1997.
O scurtă perioadă de timp
(1946-1947), la Gherăseni a funcţionat, ca preot ajutător, părintele Nicolae I.
Voinescu. Acesta s‑a născut, în anul 1916, în oraşul Bârlad. A absolvit
cursurile Seminarului central din Bucureşti, primele şapte clase făcându‑le la
Buzău. Era licenţiat al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (1942).
A fost hirotonit preot la Orhei –
Basarabia.
A funcţionat ca preot spiritual la
Seminarul Teologic din Buzău (1943‑1946) şi slujitor la Catedrala episcopală
din Buzău – era înzestrat cu calităţi muzicale deosebite, având o voce de tenor
veritabil.
Din anul 1947, datorită unor
motive familiale, se transferă în Parohia Fleva din comuna Independenţa,
judeţul Ialomiţa, făcând schimb cu P.C.Pr. Gheorghe Niţu. În această parohie a
ridicat, din temelie, o biserică.
A mai funcţionat la Parohiile
Tâmboieşti (judeţul Vrancea) – între 1952‑1966 –, Cârjelari (judeţul Tulcea) –
1973‑1978 – şi Gomoieşti (1979‑1982)[88].
A răposat la data de 21 martie
1997 şi este înmormântat în Cimitirul „Dumbrava“ din Buzău.
P.C.Pr. Gheorghe Niţu a avut cea
mai îndelungată slujire la Parohia Gherăseni. S‑a născut în anul 1916. Este
licenţiat în Teologie al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din
Bucureşti (1937).
A fost transferat de la Parohia
Fleva, comuna Independenţa, judeţul Ialomiţa, după cum am amintit mai sus. A
activat până în 1996, când s‑a pensionat.
Pr. Dinu M. Vasile s‑a născut la
18 septembrie 1921. A absolvit Seminarul Teologic din Buzău ( 1942) şi
Facultatea de Teologie (1948). A funcţionat, o vreme, ca diacon la Tarachia –
Cahul în Basarabia.
În 1946 primeşte preoţia pentru
Parohia Cătina din judeţul Buzău.
La data de 1 mai 1968, se
transferă de la Parohia Baniţa, iar la 1 iulie 1977, primeşte
transferul la Parohia Văcăreasca.
În anul 1982 este pensionat pe caz
de boală în timp ce slujea la Biserica din Parohia Smeeni.
Se distinge prin cunoştinţele sale
de muzică psaltică şi prin talentul său poetic[89].
De la Ariciu (judeţul Brăila) s‑a
transferat la Gherăseni P.C.Pr. Benone I. Popoiag, care va funcţiona la
această parohie între anii 1977‑1985.
S‑a născut, la 3 mai 1952, în
comuna Brăieşti (judeţul Buzău). A absolvit Seminarul Teologic din Buzău (1974)
şi Facultatea de teologie (1978). A fost
hirotonit pe seama Parohiei Cătiaşul (1974) şi, apoi, a mai funcţionat la
Parohiile Nicoleşti şi Fulga.
Din 1999, este preot paroh al
Parohia „Sfântul Prooroc Daniel“ din municipiul Bucureşti.
Între 1 septembrie 1985 şi 1 mai
1988, a funcţionat la Gherăseni P.C.Pr. Ionel Chinţoiu.
Acesta s‑a născut, la 30 mai 1956,
în comuna Pardoşi, judeţul Buzău. Este licenţiat în Teologie.
De la data de 17 decembrie 1978 şi
până la 1 septembrie 1985, a fost preot la Parohia Obrejiţa, judeţul Vrancea.
Apoi, a fost numit preot‑spiritual la Seminarul Teologic din Buzău[90].
De la 1 mai 1988, a fost
transferat la Parohia „Mihai Viteazul“, iar din anul 1994, la Parohia „Sfinţii
Îngeri“, ambele din municipiul Buzău. Din 15 mai 2002, este transferat la
Parohia Broşteni.
P.C.Pr. Mihai Năstase este
actualul paroh al Parohiei Gherăseni[91].
S‑a născut în comuna Vadu‑Paşii, la data de 28 ianuarie 1953. Este absolvent al
Seminarul Teologic din Buzău (1978) şi al Institutul Teologic de grad
universitar din Bucureşti (1982). A fost hirotonit preot pe seama Parohiei
Coţatcu, judeţul Buzău, în anul 1979.
De la 1 mai 1988, este transferat,
la cerere, în Parohia Gherăseni.
De la 13 aprilie 1998 în postul II de preot de la Parohia
Gherăseni a funcţionat Pr. Paul‑Iulius
Negoiţă.
În urma examenului de selecţionare‑oraş,
susţinut în luna februarie 2002, de la 1 iulie 2002, a început să funcţioneze
la Parohia „Sfântul Apostol Andrei“, din municipiul Buzău.
Preoţi – fii ai satului
Pe lângă preoţii care au slujit şi
slujesc la această biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din Parohia Gherăseni
nu sunt de neglijat fiii satului, care şi‑au făcut începutul pregătirii
duhovniceşti pe lângă acest sfânt locaş. Dintre aceştia, amintim pe:
Părintele Anton Ştefănescu, fiul
preotului Ştefan Comănescu[92].
S‑a născut în anul 1876 (?) şi a
trăit până în anul 1932. Era absolvent al Seminarului Teologic din Buzău şi al
Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1905). Lucrarea lui de licenţă –
Cele patru imperii însemnate – Profeţia
lui Daniel[93]
– a fost selectată pentru publicare.
A slujit ca diacon la Mănăstirea Curtea de Argeş, fiind înzestrat cu o voce
foarte frumoasă. Apoi, a fost slujitor la Parohia „Sfinţii Îngeri“ din Buzău.
Preotul Alexandru Popescu[94]
este, de asemenea, unul dintre cei nouă copii ai părintelui Dimitrie Ionescu şi
ai soţiei sale Stanca. A slujit, în judeţul Prahova, la Parohia Valea
Călugărească
Părintele Ion Ionescu, fiul
preotului Dimitrie Ionescu. S‑a născut, în anul 1887, la Gherăseni. A absolvit
Seminarul Teologic de grad inferior. A slujit la Parohia Amaru, unde a fost şi
învăţător (în această calitate, a obţinut decoraţia pentru muncă în învăţământ,
clasa a II‑a).
Preotul Victor Ionescu este, şi
el, fiu al părintelui Dimitrie Ionescu. Acesta era născut, în anul 1896, la
Gherăseni, deşi se recomanda ca fiind din Budişteni, locul de baştină al
familiei sale. A absolvit Seminarul Teologic din Buzău (1919) şi a fost
hirotonit pe seama Parohiei Gomoieşti (1921). A slujit la Parohia Movila
Banului. Din 1928, a fost transferat la Parohia Cioranca, în locul socrului său
– Petre Popescu. Din anul 1943 şi până la pensionare (1967), a slujit la
Parohia Movila Banului. Aici s‑a îmbisericit şi după pensionare.
Un alt fiu al satului ajuns
slujitor al Sfântului Altar este Pr. Alexandru Dumitrescu. Acesta era cumnatul
preotului Gheorghe Cristescu. A absolvit Seminarul Teologic din Buzău şi
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. A slujit în Parohia Alexeni,
care se află astăzi sub jurisdicţia Episcopiei Ialomiţei şi Călăraşului.
Pr. Vasile Păduroiu a fost de
asemenea unul dintre fiii satului Gherăseni ce au îmbrăcat haina preoţească. A
absolvit Seminarul Teologic din Buzău şi Facultatea de Teologie.
Diac.Prof. Neculai Ionescu s‑a
născut, la Gherăseni, în anul 1919 şi a trecut la cele veşnice în anul 1992. A
fost diacon la Mănăstirea Hurezi (1942‑1944), la biserica „Sfinţii Împăraţi
Constantin şi Elena“ din Călăraşi (1944‑1946), la Catedrala din
Constanţa (1946‑1950).
Pr. Ioan Nicolescu s‑a născut, în
anul 1923, la Gherăseni. În 1942, a absolvit Seminarul Teologic din Buzău, iar
în anul 1947 a devenit licenţiat în Teologie. A funcţionat la Parohia Stâlpul
din judeţul Buzău, între anii 1946‑1995. A adormit întru Domnul în anul 2001.[95]
P.C.Pr. Constantin Necula este
atât fiu al comunei Gherăseni, cât şi slujitor la biserica din Parohia Sudiţi,
între anii 1948‑1973. S‑a născut în anul 1923. În anul 1942, a absolvit Seminarul
Teologic din Buzău, iar şase ani mai târziu a devenit licenţiat în Teologie.
Actualmente, este pensionar şi
locuieşte în oraşul Pogoanele.
P.C.Pr. Ioan Dumitran are, de
asemenea, ca loc de baştină localitatea Gherăseni. În prezent, este preot paroh
la Parohia „Sfinţii Îngeri“ (din 1992) şi
fost protoiereu la Protoieria Buzău II.
S‑a născut la data de 22
septembrie 1944, părinţi fiindu‑i Ştefan şi Didina. Este absolvent al
Seminarului Teologic din Buzău şi licenţiat al Institutului Teologic de grad
universitar din Bucureşti, promoţia 1969. Primeşte preoţia la 25 martie 1968,
fiind hirotonit pe seama Parohiei Izvoranu, judeţul Buzău. Funcţionează aici
până în anul 1977, când este transferat la Parohia Grăjdana. Între ani 1986‑1992,
este preot la Parohia Potoceni. Are gradul onorific de „iconom‑stavrofor“. Timp
de 12 ani, a funcţionat ca misionar‑protopopesc pe lângă Protoieria Buzău.
Este autorul lucrării Mic dicţionar de morală creştină[96] şi editorul broşurii Cartea de rugăciuni a şcolarului[97].
P.C.Pr. Dumitru Coman este fiu al
satului şi, actualmente, slujitor al diasporei româneşti din Australia.
P.C.Pr. Pompiliu Bănuţă este din
comuna Gherăseni şi activează ca preot în Insula Mare a Brăilei.
P.C.Pr. Cornel Bănuţă este
slujitor la Parohia Maxenu, unde se ocupă de ridicarea unui nou locaş de cult.
P.C.Pr. Liviu Luca este slujitor
al Parohiei Moisica, din anul 2001. A absolvit Facultatea de Teologie a
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
Ulterior a urmat şi Facultatea de
Istorie din cadrul instituţiei de învăţământ amintite.
Cântăreţi bisericeşti
Alături de slujitorii bisericii,
un rol important l‑au avut şi ceilalţi colaboratori: dascălii, epitropii,
paraclisierii. Din acest motiv, îi amintim pe cei mai vrednici dintre aceştia.
Ion Anghelache – a absolvit Şcoala
de cântăreţi bisericeşti şi avea calităţi muzicale şi dirijorale deosebite.
Ion Pirnog – absolvent al Şcolii
de cântăreţi bisericeşti – este actualul cântăreţ al bisericii, unde
funcţionează din anul 1947. Se distinge prin activitate deosebită în domeniul
gospodăresc şi prin promovarea cântării în comun.
Înaintea acestora, la Parohia
Gherăseni, au mai funcţionat următorii cântăreţi bisericeşti: Ion Iordache,
fiul preotului Iordache, şi Ilie Leontie, fiul preotului Leontie. Aceştia au fost
primii cântăreţi ai bisericii. Actul de recunoaştere poartă numărul 178 din
anul 1852[98].
A urmat, apoi, Anghel Constantin (1893‑1935) şi seminaristul Nicolae Diamandi[99],
hirotonit, după doi ani de activitate, pe seama Parohiei Vintileasca. Din 1
august 1897, a funcţionat la Parohia Blăjani.
Ion Pavelescu[100],
Ion Anghel, Alexandru Dunel, Stroie Ilie şi Aurel Chirilovici au fost, de
asemenea, – pe perioade relativ scurte –
dascăli la Gherăseni.
Începând cu luna februarie a
anului 2002, membrii Consiliului Parohial sunt următorii: Stelian Bârsan,
Nicolae I.F. Pirnog, Nicolae Radu, Dumitru Crăciun, Gheorghe Jalbă, Petre
Trandafir, Stroie Stâlpeanu şi Stan Grigore. Dintre aceştia, a fost ales
epitrop Petre Cocor.
Obiecte de cult care au
aparţinut sau aparţin Parohiei Gherăseni
În patrimoniul bisericii
„Adormirea Maicii Domnului“ au existat sau mai există încă următoarele obiecte
de o valoare istorică sau memorialistică deosebită: o cruce; o tiplotă; un
Sfânt Disc; o steluţă; o linguriţă; o cădelniţă – toate din argint[101];
o Sfântă Evanghelie îmbrăcată în argint; cinci candele de argint[102];
un chivot cu postament, ce are inscripţia: „Nicolae Gherassy, 1875, marcat Filipov 19“; o ceaşcă, având monograma: „N.G. iulie 31/1875“;
un pocal de potir, montat pe piedestal de metal inoxidabil, având inscripţia: „La
biserica Sf. Ioan din Cremenea proprietar D.D. N. Ioan Gherassy“[103],
iar mai jos, imprimat cu caractere
latine de tipar, scrie „Andre Maria Fiet“.
La biserică se mai găsesc un rând de cununii din argint, ce datează din
25 decembrie 1903, donate de Dumitru Jalbă.
Lăcaşul de cult este înzestrată şi
cu un policandru[104] de alamă, înnegrit de vreme. Are luminile
aşezate în două rânduri, în poziţie coniformă, pe câte opt braţe. În rândul de
jos, are buchete de câte cinci lumini pe fiecare braţ, iar în rândul de sus,
are câte trei lumini pe fiecare braţ. În total, are 64 de lumini.
Primul clopot al bisericii data
din anul 1817[105],
ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că a aparţinut lăcaşului de cult din
Cremenea. Acest clopot a fost rechiziţionat de trupele germane în primul război
mondial (1917). Pe prima pagină a unui Triod
, aflat încă în uz, s-a păstrat însemare
˝dascălului Anghel˝ ce aminteşte modul în care a fost luat de germani
clopotul bisericii. Clopotul actual este confecţionat în anul 1928.
Cărţi de cult cu valoare
istorică sau documentară, care se află astăzi la Muzeul Episcopiei Buzăului şi
Vrancei[106]
Octoih (1792) – legat în
piele; tipărit la Bucureşti în timpul domnitorului Mihai Şuţu. Este scris cu
litere chirilice.
Penticostar (1800) –
tipărit în timpul domnitorului C. Moruzi şi al mitropolitului Dositei al
Ungro-Vlahiei. Este scris cu litere chirilice.
Octoih (1811) – tipărit la
Buda, în timpul lui Francisc I şi al episcopului Iosif al Argeşului.
Triod (1813) – tipărit la
Blaj, în timpul lui Frederic I şi al vlădicii Ioan Bob, episcop de Argeş.
Triod (1816) – tipărit la
Buda, în timpul mitropolitului Veniamin al Moldovei şi Sucevei.
Apostol (1836) – tipărit la
Buzău, în timpul domnitorului Dimitrie Ghica şi al episcopului Filotei.
Evanghelie (1837) –
tipărită, pe hârtie urzică şi având coperte de metal inoxidabil, în timpul
domnitorului Dimitrie Ghica. Este scrisă cu litere chirilice.
Chiriacodromionul (1839) –
tipărit la Buzău, în timpul lui Alexandrie Dimitrie Ghica, episcop fiind
Chesarie.
Tipic bisericesc (1851) –
tipărit la Bucureşti, în timpul domnitorului Barbu Ştirbei şi al
arhiepiscopului Nifon. Tipografia lui Anton Pann a făcut imprimarea, cu litere
chirilice.
Mineie pe lunile ianuarie‑decembrie – tipărite în anul 1852, cu
litere chirilice. În acea vreme, episcop al Buzăului fiind unionistul Filotei.
Slujba Sfintelor Patimi –
tipărită pe hârtie de tipar, are copertele îmbrăcate în piele. În acea vreme,
episcop al Buzăului era Filotei.
Evloghion – tipărit pe
hârtie de tipar, cu litere chirilice; legat în piele. Nu are prefaţă.
Carte Te‑Deum (1879) – are
aceleaşi calităţi grafice.
Apostol (1888) – tipărit,
cu litere latine, pe hârtie de tipar, cu aprobarea Sfântului Sinod, având
copertele din piele şi carton.
Penticostar (1889) – legat
în pânză; lucrarea este în grafie latină.
Psaltirea (1889) – legată
în piele; este scrisă cu caractere latine.
Toate celelalte lucrări tipărite
după această dată, au apărut cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române şi au aceleaşi caracteristici: Octoih (1890); Triod
(1891); Mineiele pe septembrie şi
decembrie (1891); ianuarie (1893); iulie (1894); Sfânta Evanghelie
(1895); Enciclica pastorală (1896); Cazanie (1898); Mărturisirea
ortodoxă (1990).
Cărţi de ritual ce au diferite
însemnări
Există anumite însemnări, făcute pe unele cărţi de cult, însă acestea nu
reflectă evenimente istorice sau sociale importante.
Pe un Minei din luna octombrie,
o însemnare indică numele donatorului, un oarecare Stoica Piele, care era
logofăt boieresc. Acesta a donat cartea în anul 1865.
Pe Mineiul lunii noiembrie, o
însemnare indică numele cumpărătorului – „Ioan
sin Vasile Şoarece“ –, la anul 1854.
Pe un Octoih, scrie: „Să se ştie că… s‑au legat de robu lui
Dumnezeu între preoţi Leca, cu toată cheltuiala sa, şi un Nicolae… ca să fie de
pomenire veşnică. 1915“.
Este regretabil că nu se dă nici un alt amănunt; probabil, ea a aparţinut
bisericii din Rotundeni, sau a fost cumpărată de la altă biserică.
Pe un Liturghier, scrie: „La anul 1888, aug. 7, îndată după ce am
citit evanghelia utreniei s‑a cutremurat pământul şi a ţinut ca la trei minute.
Ziua era Duminica a opta după Rusalii 1888 aug. 7. Pr. Dimitrie Ionescu“.
Menţiuni ale numelor diferiţilor donatori mai sunt şi pe alte cărţi
bisericeşti, însă ne vom opri aici cu redarea lor, căci nu fac obiectul
studiului de faţă.
Icoane
Cele mai reprezentative, sunt
icoanele de pe catapeteasmă. Icoana Domnului Iisus Hristos pe tronul arhieresc,
înconjurat de sfinţii îngeri, este pictată, în anul 1873, de pictorul Costache
Dumitrescu. Operă a aceluiaşi pictor este şi icoana Maici Domnului cu Pruncul,
care datează tot din anul 1873.
De o valoare estetică deosebită
este şi icoana care înfăţişează Adormirea Maicii Domnului, precum şi aceea care
îl redă pe Sfântul Ioan Botezătorul înconjurat de îngeri. Ambele se află pe
catapeteasmă.
Icoane donate Muzeului Episcopiei Buzăului şi Vrancei
Au fost donate icoane care
prezintă evenimente din istoria mântuirii sau înfăţişează diferite chipuri de
sfinţi, după cum urmează: Naşterea Maicii Domului şi Intrarea în biserică
(secolul al XIX‑lea); Răstignirea (patru scene); Botezul Domnului;
Adormirea Maicii Domnului; Schimbarea la Faţă; Duminica Tomii; Maica Domnului;
Buna‑Vestire; Înălţarea Domnului; Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel; Sfântul Ioan
Botezătorul; Sfântul Nicolae; Sfântul Gheorghe.
Biserica „Adormirea Maicii
Domnului“ – între trecut şi viitor
„Dintele“ vremii[107]
şi, uneori, neglijenţa oamenilor au adus biserica într‑un stadiu avansat de
degradare, care ar fi impus închiderea ei. Din această cauză, la iniţiativa şi cu sprijinul P.S. Episcop EPIFANIE, lăcaşul de cult a intrat într‑un amplu proces de
renovare.
Proiectul a fost întocmit, în mod
gratuit, de Dl Ing. Viorel Constantinescu – preşedintele Consiliului Judeţean
Buzău la acel moment.
Lucrările au început în anul 1998,
prin realizarea unui sistem de eliminare a igrasiei, şi au continuat, un an mai
târziu, prin realizarea structurii de rezistenţă cu ajutorul a 14 stâlpi
verticali, uniţi prin două centuri de susţinere[108].
În anul 2000, s‑au realizat cele
mai dificile lucrări. Acestea au constat în demolarea turlei centrale, aflate
într‑un înaintat proces de degradare, care ar fi putut pune în pericol viaţa
credincioşilor. Turla de cărămidă a fost înlocuită cu una de structură
metalică, de patru ori mai uşoară.
De asemenea, a fost mărită
cancelaria parohială şi a fost schimbat acoperişul bisericii.
Reparaţiile vor continua cu
demolarea şi refacerea turlei clopotniţă – pe aceleaşi principii precum turla
Pantocratorului –, clopotul fiind mutat într‑o construcţie separată.
Toate
aceste eforturi au ca scop aducerea la „frumuseţea cea dintâi“ a acestei
„adevărate catedrale a câmpului“, aşa cum o numea vrednicul de pomenire P.S. Episcop EPIFANIE – Întâistătătorul Eparhiei Buzăului şi Vrancei.
[1] Pr. Gabriel Cocora, Episcopia Buzăului, Ed.
Episcopiei Buzăului, 1986, p.13; Relu
Stoica, Contribuţie la Bibliografia istorică a judeţului Buzăului, Ed.
Casei Corpului Didactic, Buzău, 1998. Gh. Diaconescu, Descoperirile
arheologice de la Gherăseni, Buzău, 1973, pp.5-14. Idem, Aşezarea şi
necropola de la Gherăseni, în „S.C.I.V.“, an XXII (1977), nr. 3,
pp. 451-458.; V. Teodorescu, Descoperirile
arheologice de la Sudiţi, „Viaţa Buzăului“, an. III (1970), nr. 184, p.1.;
Nicolae Vrapciu, Importantele descoperiri arheologice de la Sudiţi, în
„Viaţa Buzăului“, an. III (1970), nr. 807, p. 2.; Idem, Săpături
arheologice, în „Viaţa Buzăului“, nr. 783, p.3.
[2] Acest
movile sunt: ,, Movila Boului ˝, ,, Movila Florii ˝, ,, Movila lui Stan ˝. Vezi
Istoricul întocmit de Alexandru Vizireanu (text dactilografiat), p. 1.
[3] Aici
se întâlnesc de asemenea două movile: ,,Movila Cremenea ˝ şi ,,Movila Ştirbă ˝.
[4] Acest
lac se bănuieşte că ar avea calităţi terapeutice.
[6]
Părinţii săi se numeau Simeon (Simo) şi Maria. Vezi: Pomelnicul din 31 iulie
1875, tipărit la Buzău. Pe acesta mai sunt înscrise în dreptul persoanelor
trecute la Domnul şi Stemate, Maria, Maria, Teodor, Mihail, Paraschiva,
Christea, Constantin, Elena, Gheorghe, Panait şi Gavriil ieromonahul.
[7] Informaţia este preluată din
tradiţia populară. A se vedea Istoricul alcătuit de preotul Ioan Neamu,
la 28 Mai 1967 ( în manuscris.). Datele din Istoricul
alcătuit sunt culese de la bătrânii satului Stroie Dobre, mort în anul 1941 şi
Ion Necula, mort în anul 1943.
[9] Moşia
Rotunda a fost populată în veacul al
XVII-lea cu locuitori din zona Grindu-Cremenea. Vezi, Buzău Mică Enciclopedie Istorică, Biblioteca Mousaios, Buzău 2000,
p.46.
[10] Alături de Gherăseni, denumirea de Rotundeni este
menţionată de Bazil Iorgulescu în Dicţionar geografic, statistic, economic
şi istoric al Judeţului Buzău, Editura Stabilimentul grafic
I.V. Socecu, Buzău, 1892, p.241. În epocă era o adevărată tradiţie ca
satele să împrumute numele de la proprietarii moşiei.
[11]
Părintele Ion Neamu în Monografia de
la 1968 afirmă că traseul clăcaşilor a avut etapele: Rotundeni – Silişte
–Cremenea. Numai o parte din cei din Rotundeni s-au stabilit pe actuala vatră a
satului iar primii dintre aceştia au fost fraţii Manolache şi Petrache Grăpău
şi un oarecare Iacob, paznic al hambarelor boiereşti.
[13]
Vezi: Pisania din Biserica nouă.
[14] Vezi Procesul – Verbal nr. 2670/20 oct. 1905,
f. 1. Originalul actului se află la Tribunalul Buzău unde a fost autentificat,
dos.nr. 934/1913.
[15]
Această afirmaţie se bazează pe faptul că din suma totală ce urma să fie
încasată din vânzare, 930.000 lei, 374.000 lei reveneau Fondului Rural din
Bucureşti iar restul revenea unei persoane particulare ( G. Poloni ) care
percepea şi dobânzile restante. Aceste dobânzi restante ( pe lunile mai –
noiembrie) sunt dovada faptului că N. Gerassy intrase în incapacitate de plată.
Suma rămasă în urma vânzării în proprietatea lui N. Gerassy a fost de 218.500.
[16]
Hrisovul de pomenire al familiei, din 31 iulie 1875, tipărit la Buzău, în
tipografia lui Al. Georgescu, alături de soţia lui Nicolae Gerassy, Elisabeta,
mai aminteşte încă trei persoane ( Alexndrina, Olga şi Ioan) care erau probabil
rude apropiate sau poate moştenitori direcţi. Numărul mic al acestora poate
duce la concluzia că familia începea să se stingă..
[17] Este
înhumat probabil într-unul din cimitirele din Bucureşti. Cel mai aproape de
domiciliul său era cimitirul Mănăstirii Plumbuita, cimitir care a fost
dezafactat. Vezi mai multe informaţii la Pr. Dr. Corneliu Zăvoianu, Mănăstirea Plumbuita – Monografie, Ed.
Aşezământul Mănăstirii Plumbuita, Bucureşti, 2001.
[18]
Vezi: Actul de înstrăinare citat mai sus. Acesta a dobândit proprietăţi mult
mai întinse în zonă decât a avut familia Gerassy, după cum se poate observa
dintr-o evaluare făcută pentru partaj în anul 1913, de moştenitorii lui Stan
Vasilescu.
[19]
Vezi: Legea de înfiinţare a Căminelor Culturale M.Of. P. I, nr.108/14 mai 1935,
modificat şi republicat în M.Of. nr. 12/16 ian. 1937. Prin Statutul din 18 mai
1935 se pun bazele Căminelor culturale care primeau prin această lege o nouă
dezvoltare
[20]
Vezi, Bazil Iorgulescu, op. cit. p.142. Vezi de asemenea Catagrafia din
1880, p. 2.
[21]
Vezi, Monografia Judeţului Buzău, 1943, p.175.
[22] Şi -
au înscris atunci numele printre eroii neamului: Pandurii Matei Ene, Dima
Ştefan, Vişan Grigore şi Pătraşcu Zaharia.
[23]
Printre aceştia îi amintim pe: Plutonerul Spânu Mihai, Sergentul Spânu Stan,
soldaţii Cocor Gheorghe, Şerban Constantin, Sopu Şerban, Dorobanţu Dumitru,
Nica Alionte, Damaschin Tudor şi Dobrică Dragomir. În Biserică se păstrează un
,,hrisov ˝ comemorativ cu numele celor morţi în acest război.
[24] Au murit ca eroi printre alţii: Poncea I. S.,
Vizireanu Nicolae, Muscalu Gheorghe, Florea Radu, Vizireanu Vasile.
[25] Vezi, Pr.Conf. Dr. Gheorghe I Drăgulin, Istorie
şi religie, Ed. Tradiţie, Bucureşti, 1996, p. 146.
[26] Ioan Donat, Câteva aspecte
geografice ale toponimiei din Ţara Românească,
în „Fonetica şi dialectologia“, vol. XI, Bucureşti, 1962, p.110.
[27] Dicţionarul Explicativ al limbii Române,Ed.
Academiei, Bucureşti, 1975, p. 908.
[28]
Localnicii nu au dobândit decât locurile de casă. La începutul acestui secol,
Epitropia Biserici Sf. Nicolae, încă mai vindea o parte din pădurea Sudiţi‑Florea,
în suprafaţă de peste 229 ha. Vezi,
Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, X –
Braşovul şi românii, scrisori şi lămuriri, Bucureşti, 1905, p.239; Pr.
Candid C. Muşlea, Biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, vol. I (1292-1742), Braşov, 1942,
p.336.
Alături de Biserica Sfântul Nicolae, în zonă
mai deţinea proprietăţi funciare şi Eforia Spitalelor. Aceste proprietăţi erau
administrate de Mănăstirea Brebu.
[30] În
urma evenimentelor petrecute în Basarabia în anul 1944, la Gherăseni a venit
preotul Andrei Ioncu ( Iancu). Din dos.personal nr. 1309, reiese că acesta nu a
fost încadrat la Parohia Gherăseni.
[31]
Vezi Arh. Ep. Buzăului, Dos. Parohiei
Gherăseni.
[34] I.
Ionaşcu, Catagrafia preoţilor Episcopiei
Buzăului, în anul 1835, în rev. ,, Îngerul ˝ an X (1938), nr. 1-2, p. 68.
[35] Ibidem.
[36] În
anul 1912 clăcaşii s-au aşezat pe locul numit Silişte.
[38]
Părintele Gheorghe Niţu relatează faptul că datorită erodării pământului de pe
˝ Movilă ˝ au ieşit la suprafaţă resturi ale unor veşminte preoţeşti. De
această ,,Movilă ˝ sunt legate şi anumite legende ce au la bază Cultul
cavalerului trac.
[39]
Vezi: Monografia Bisericii,
manuscris, p.35. Informaţia este culeasă de la fiul săteanului Ion Necula.
[40] Sfântul Potir, care este folosit şi astăzi, are
încrustat următorul text: „la biserica Sfântul Ioan din Cremenea – proprietar
D.D.N Ioan Gherasy “.
[42] La
anul 1875 este trecută în Hrisovul de pomenire a morţilor sub numele de Rariţa.
Acest nume este unul românesc şi era probabil adevăratul nume de botez.
[43] Textul pisaniei se
poate găsi şi în articolul La Biserica „Adormirea Maicii Domnului – pisania”, din revista „ Îngerul “, Buzău, an. IX (1937), nr. 12,
p.737. Completările dintre paranteze nu se pot citi pe pisanie. Ele sunt,
totuşi, trecute în Cartea de aur a bisericii, întocmită de preotul Ioan
Neamu în anul 1939, p.3. A se vedea de asemenea: Marele dicţionar Geografic al României, vol. III, Bucureşti, p.
508, Nicolae Stoicescu, Bibliografia
localităţilor şi monumentelor feudale din România, I Ţara Românească, Oltenia
şi Dobrogea,), Vol. I. lit. A-L, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1970, Administraţia Cassei Bisericii, Anuar 1909, Bucureşti,
1909, p.246. ; Anuarul Episcopiei
Buzăului, Buzău, an. 1926, p. 23, Anuarul Episcopiei Buzăului, Buzău, an.
1928, p. 27. Îdrumător bisericesc, an
I (1982), Buzău, 1982.
[44]
Vezi, Prof. Pamfil C. Georgian, Chesarie, Episcopul Buzăului, Ed.
Episcopiei Buzăului, Buzău, 1946.
[45]
Această informaţie o găsim în
pisania noii biserici. Ea este preluată şi de Bazil Iorgulescu, op. cit.,
p.241 şi în Monografia judeţului Buzău, p.175.
[46]
Mărturii despre incendiu au dat Stroie Dobre, Maria C. Pavel, Anghel Constantin
–fost cântăreţ, etc. Vezi: Monografia...,p.
38.
[48] A se vedea corespondenţa cu
protopopul de Buzău în Arh. Ep.
Buzăului, Dos.nr. 11/1895‑1896, f.33.
[49] Pr.
Ion Neamu, Monografie..., p. 38.
[50] Vezi corespondenţa cu protopopul de
Buzău în Arh. Ep. Buzăului, Dos.nr.
11/1895-1896, f.33. Catagrafia Bisericii,
f. 2, menţionează că locaşul de cult se afla în îngrijirea comunităţii.
[51] Vezi Catagrafia
bisericii, ( manuscris într-o combinaţie de litere chirilice şi latine) din
26 mai 1880, f. 2.
[52] Atunci au fost distruse
şi porţile de la intrarea în curtea bisericii. Acestea erau împodobite frumos
iar ancadramentele erau sculptate.
[53]
Vezi, Bazil Iorgulescu, Monografia judeţului Buzău, p.175.
[55] Conform
mărturiei Pr. Ştefan Comănescu, consemnată în Monografia părintelui Ion Neamu, p. 23.
[56]
Descrierea picturii se păstrează în Monografia
părintelui Ion Neamu Vezi: Monografia...,pp.
24 – 27.
[57] A se vedea Cartea de aur, în care este menţionat anul 1911, p.3. Vezi
Arh. Parohiei Dos.nr. 47, f. 48 care
face referire la reparaţiile exterioare din 1904.
[59]
Vezi: Catagrafia, f.3.
[60]
Vezi: Arh. Ep., Dos. Parohiei Gherăseni.
[61] Vezi Arh. Ep., Dos. Parohiei Gherăseni, f. 73
unde se face referire la predarea sesiei parohiale colhozului local.
[62]
Inventarul din 1943 redă suprafeţele, destinaţia şi amplasarea locurilor
deţinute de Parohia Gherăseni cu termenii toponimici tradiţionali: Cremenea,
Drumul conacului, nu teren lângă pădure (terenuri arabile); între Viroagă şi
Călmăţui, între Ruşavăţ şi Negreasca, (izlaz), teren lângă curtea Bisericii,
terenul celor două cimitire
[63]
Înfiinţat la 1904 prin mutarea cimitirului din curtea Bisericii, aşa cum cereau
normele legale în vigoare. Vezi, Arhiva Parohiei Gherăseni, Dos. 35. Primul cimitir din curtea Bisericii
a dispărut de mult. Crucile au fost folosite la temelia bisericii (1865). În
1885 cimitirul s-a mutat pe locul din faţa bisericii, unde se află astăzi
şcoala nouă. Pentru mai multe detalii
vezi, Arhiva Parohiei, dos.2; O parte din crucile vechi au rămas în curtea
bisericii iar trei dintre acestea sunt amplasate la poalele dealului
Patriarhiei Române din Bucureşti.
[64] Arh.
Ep., Dos. Parohiei Gherăseni, f. 152. Cimitirul a fost înfiinţat în 1919.
[65]
Vezi, Titlul de proprietate nr. 25284/14.
[66] I.
Ionaşcu, Catagafria preoţilor Episcopiei
Buzăului, în anul 1835, în rev. ˝ Îngerul ˝ an X (1938), nr. 1-2, p. 68. în
legătură cu acesta este amintit şi un anume Ştefan.
[67] Acelaşi
conţinut are şi Ofisul emis de Generalul Kisseleff, din 11 aprilie 1934. Acest
act cerea ca să nu fie mai mult de un preot la 50 de familii. Aceste prevederi
erau determinate de faptul că preoţii erau scutiţi de clacă şi foarte mulţi
doreau să îmbrace haina preoţească. Ca exemplificare putem lua cazurile satelor
Valea Sibicelului şi Sibicelul de Sus. În primul erau 5 preoţi la 77 de familii
iar în cel de al doilea caz erau 5 preoţi la 74 de familii.
[68] Dacă
nu se face confuzie cu alt Stoica, preot ce se pare că a fost ginerele
preotului Iordache.
[69] O
legendă spune că familia sa este din Oltenia. Tatăl său fiind vătaf la o curte
boierească era foarte aspru cu ţăranii. Aceştia s-au răzbunat şi l-au omorât,
trimiţându-l la casa sa tăiat bucăţi şi pus în sac. Soţia sa, care era
însărcinată, temându-se de alte răzbunări, a plecat de acolo şi s-a aşezat la
Budişteni.
[70] Anuar 1909, p. 246.
[71] I. Ionaşcu, Material documentar privitor la Istoria
Seminarului din Buzău ( 1836 – 1936), Ed. Monitorul Oficial şi Imprimeriile
statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti 1937, p.272.
[72]
Provenea tot din familie de preot. Dl. Mircea Neamu deţine o fotografie cu
părinţii prezbiterei Stanca.
[74] Vezi Arh. Ep. Dos.202. Din acest dosar sunt
extrase toate datele. A se vedea de asemenea Preotul Cosma Alexandrescu, în ,,Glasul Bisericii” an.XXXII(1974),
nr.11-12, pp.1266-1267. Referitor la importanţa şi activitatea clerului din
cadrul armatei române în timpul celui de al doilea război mondial vezi: Ilie
Manole, Preoţii- pilde de virtute
militară în vol. ,,Preoţii şi oştirea la români 1830-1948”, Ed. Daniel,
Târgovişte, 1998, pp. 80-84.; Idem, Asistenţa
religioasă în armata română în anii celui de Al Doilea Război Mondial, în op. cit., pp. 106-150. Referitor la activitatea clerului pe durata
celor două conflagraţii mondiale şi nu numai au fost prezentate comunicări şi
în cadrul sesiunii ,,Armata română şi cultele”
sesiune desfăşurată la Arhivele Militare Române-Piteşti în data de 25 iulie
2014. Pentru detalii vezi Comandor dr. Marian Moşneagu, Colonel dr. Petrişor
Florea, Colonel dr. Dan Prisăcaru(coord) ,,Armata română şi cultele. Studii şi
comunicări prezentate la sesiunea naţională de comunicări ştiinţifice Piteşti-
Mioveni”, 25 iulie 2014, Muzeul Brăilei- Ed. Istros, Brăila, 2014.
[75]
Calităţile deosebite ale preotului Cosma sunt menţionate şi în Buletinul
Oficial al Episcopiei Buzăului, an. 1942, pp.115-116.
[77] A
publicat următoarele articole: Dumnezeu învinge; Renaşterea creştină;
Creştinism şi activism.
[78] Separaţia
dintre Stat şi Biserică , „ Îngerul “ an. XII (1940), nr. 7- 8, pp.397-406.
[79] În anul 1944 din 68 de
pricini prezentate numai 15 au fost îndrumate către judecată, celelalte au fost
rezolvate prin împăcarea părţilor. Vezi, Raportul
de activitate al Parohiei Gherăseni ( 1943 – 1944). p. 3.
[81] Într –o autobiografie de
a sa relatează faptul că deşi a dorit să vină încă de la început la Gherăseni,
nu a putut din cauza unor intrigi politice.
[82]
Vezi, Arh. Ep. Buzăului, Dos. nr.330, f.
48.
[83] ,,Îngerul ˝, an. V ( 1933), nr. 2, pp.14 –
15.
[84] ,,
Îngerul ˝, an. V ( 1933), nr. 3 - 4, pp.25 – 27.
[86] A fost membru în consiliul de
administraţie şi cenzor al Băncii „ Cuza-Vodă “, al Cooperativei de Credit „
Ajutorul “ etc. A fost, de asemenea, preşedinte al Comitetului Şcolar din
Gherăseni. Vezi: Arh. Ep. Buzăului, dos.
330, f. 48.
[87] Se transferă în Bucureşti
la propunerea Pr. C. Buducea, Ministrul cultelor în guvernul lui Petru Groza.
[88] Aceste date sunt preluate din Autobiografia
ce se află la dosar. Soţia părintelui deţine un număr important de documente ce
atestă activitatea părintelui de la parohiile unde a activat.
[89] În
timpul Seminarului Teologic a colaborat cu Revista ,,Muguri ˝. Păstrează de
asemenea, în manuscris., un număr impresionant de poezii, inspirate din
realităţile locale ale parohiilor unde a slujit.
[90] Vezi, P.S. Epifanie, Gânduri şi îndrumări pentru începutul unui nou an şcolar,
Îndrumător Bisericesc, nr. 5; Ed. Episcopia Buzăului, Buzău 1986, p. 119. Vezi
de asemenea Pr. Gabriel
Cocora, Seminarul Teologic Buzău, Ed. Episcopiei Buzăului, Buzău, 1988,
p.110.
[91]
Vezi, Pr. Iulian Negoiţă, Şematism, în
,,Almanah Bisericesc”, nr. 19- 20, Ed. Episcopia Buzăului, Buzău 2001, p. 323.
[92] În
vremea aceea era tradiţia ca fiii să împrumute numele de botez al părinţilor pe
linie paternă, ca nume de familie.
[93] Cele patru imperii însemnate – Profeţia lui Daniel, Ed. ,,
Institutul de arte grafice Eminescu˝, Bucureşti, 1905.
[94]
Poartă numele de Popescu deoarece a fost înregistrat ca fiind copilul ,,popii˝
[95] Pr.
Prof. Costică Panaite, Slujitori Adormiţi
întru Domnul, în ,,Glasul Adevărului˝, an. XII (2001), nr. 124, Buzău, p.
188.
[96] Mic dicţionar de morală creştină ,Ed. Six, Buzău, 1993.
[97] A colaborat şi la Îndrumătorul bisericesc.
[98] Vezi,
Catagrafia, f. 2.
[99] S –a
născut la 14 mai 1866. Vezi, Anuar 1909, p.242.
[100] A fost angajat al bisericii începând din anul
1894
[101] Vezi Registru de inventar, an. 1894
[103] Vezi Ordinul nr. 1925/1966 al
Departamentului pentru culte şi al Episcopiei Buzăului nr 30484261/1967
[105] A
vedea Catagrafia bisericii, (
păstrată în manuscris într-o combinaţie de litere chirilice şi latine) din 26
mai 1880, f. 2.
[107] Biserica a fost puternic afectată de
cutremurele din anii 1939, 1940, 1977 şi 1986. În 1990 cutremurul care a
afectat- o cel mai
puternic a avut loc numai la câteva zile după resfinţirea Bisericii.
[108]
Vezi, Buletinul cultelor, nr. 329/7 sept. 1999.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu