„Ajută-mă, Hristoase al meu, să
nu merg în
Iad spre a nu te mâhni, întrucât este dureros
ca, după
câte ai făcut pentru mine, să
mă ştii acolo.”
Cuviosul Paisie Aghioritul
Noi, oamenii,
ştiind că viaţa aceasta este trecătoare, încercăm să dobândim veşnicia, însă o
facem diferit. Unii doresc să obţină o „veşnicie” aici sau doar aici, în viaţa
şi pentru lumea aceasta, legându-se de lucruri trecătoare, ce dau numai
aparenţa veşniciei. Alţii caută ceva mai mult, caută esenţialul, Îl caută pe
Dumnezeu, în orice loc şi în toată vremea, sufletul lor simţind nevoia de
Divinitate, asemenea Fericitului Augustin care a zis: „Ne-ai făcut pe noi pentru Tine (Doamne) şi neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni
în tine”.
Dorind
adevărata veşnicie, omul credincios, cu siguranţă, o va afla. Căutările lui
însă nu trebuie să fie căi lungi şi îndepărtate, ci aproape de casă, acolo unde
zăreşte o turlă de biserică şi aude un clopot, unde cineva, însetat ca şi el de
viaţa veşnică, se roagă chiar şi pentru cei care, din binecuvântate pricini, nu
pot lua parte la comuniunea pe care o certifică sfintele slujbe. Acest loc nu
este altul decât biserica, lăcaşul sfânt în care „personajul” nostru, omul,
creştinul, a fost botezat, poate s-a cununat, dar, de care biserică, din
nefericire, de prea multe ori a uitat. Biserica însă, după cum ştim, nu uită pe
nimeni şi îl aşteaptă, aşa cum face cu fiecare dintre fiii ei, pe toţi
primindu-i chiar şi în al doisprezecelea ceas.
Odată
deschisă uşa bisericii, cel ce intră deschide – conştient sau nu – uşa
veşniciei, pătrunde în antecamera acestei stări reale de dincolo de timp şi se
hrăneşte prin cuvintele dumnezeieştilor Scripturi „Căutaţi mai
întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga
vouă”[1] – aude pentru prima dată dar cum
să caute în Împărăţia Cerurilor când până acum a fugit de ea, când atât timp
cât şi-a neglijat sufletul, ca şi cum nu ar fi fost al lui? Biserica ne arată
calea; este nevoie doar să o urmăm, încredinţaţi fiind că Însuşi Dumnezeu ne
este împreună-călător.
Calea
pe drumul mântuirii este asemenea scării lui Iacov, asemenea urcuşului pe care
l-a urmat Moise ca să ajungă pe Muntele Sinai, sau asemenea drumului de la
Ierihon la Ierusalim. Greutatea păcatelor şi mulţimea lor te pot îngenunchea,
însă Dumnezeu este Cel Care te va sprijini şi te va ridica. Numai să doreşti şi
să vrei. Scopul urcuşului neîncetat este şi împrăştierea cu Sfânta Euharistie,
o cale, pe lângă celelalte, de dobândire a vieţii veşnice. Dacă ar fi să ne
raportăm la distanţă, din punct de vedere metric, drumul spre marea Taină a
unirii cu Mântuitorul Hristos e scurt – de la pronaos la Sfântul Altar – însă,
privit din latura spirituală este lung şi anevoios. Pasul peste pragul
bisericii este un început frumos şi dătător de speranţe, însă el reprezintă
doar o linie de start spre ţinte spirituale. Nu de puţine ori, viteza spre
linia de sosire este încetinită doar de propriile noastre păcate.
Cuviosul
Paisie Aghioritul spune că „pentru a veni cineva la lumina
lui Hristos, trebuie să vrea să iasă din întunericul păcatului”, comparând pe cel păcătos cu
cineva închis, din greşeală, într-un loc întunecos. Captivul, de îndată ce vede
o rază de lumină strecurată printr-o crăpătură, caută să iasă la suprafaţă, să
iasă la lumină, să iasă din bezna păcatului.
Între
păcat şi virtute, între moartea sufletească şi viaţa veşnică există o mare
prăpastie – „Între noi şi voi, spunea patriarhul Avraam către
bogatul nemilostiv, s-a întărit prăpastie mare”[2] – peste care putem face punte
prin credinţă, prin dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, prin
milostenie, prin smerenie, dar mai ales prin pocăinţă.
Cuvântul
filocalic spune că „acela care împlineşte poftele
pătimaşe ale trupului, locuieşte, ca un închinător şi făcător de idoli, în
pământul Chaldeilor. Dar când a început să deosebească puţin lucrurile şi să
dobândească astfel simţirea modurilor de purtare pe care-l îndatorează firea, a
părăsit pământul Chaldeienilor şi a venit în Haranul Mesopotamiei, adică la
starea de virtute şi păcat, care încă nu s-a curăţat de înşelăciunea simţirii.
Între pocăinţă,
iertare şi împărtăşire există o strânsă legătură. Oprirea, pentru o
perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, de la Sfânta Împărtăşanie este,
pentru un creştin, o mare suferinţă sufletească. Această interdicţie, de altfel
justificată, creează o tensiune interioară, benefică procesului de curăţire
sufletească şi de întărire spirituală.
Măsura
opririi de la primirea acestei Taine este ceva firesc, deoarece – nevrednic
fiind – nu poţi să te uneşti cu sfinţenia lui Hristos, căci Sfânta Împărtăşanie
e foc ce arde pe cei care o iau cu nevrednicie, după cuvântul Sfântului Apostol
Pavel: „Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă
îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului”[3]. Multe dintre Sfintele Canoane,
formulate atât de sinoade, cât şi de diferiţi Sfinţi Părinţi, prescriu, pentru
anumite păcate, oprirea penitentului de la cuminecare; întinderea temporală a
acestei măsuri variază nu numai de la un termen de spovedanie la celălalt, ci,
uneori, se numără cu anii, de la 1 la 25, ba chiar 27 şi 35 de ani, ori se
întinde chiar pentru toată viaţa, adică până-n ceasul morţii.
Tot
în legătură cu aceste dispoziţii canonice, nu putem evita chestiunea raportului
în care se regăseşte împărtăşirea CU Trupul şi Sângele Domnului faţă de Taina
Pocăinţei şi mai cu seamă Faţă de canonul (eptimia) ce se dă pentru oprirea de
la Sfânta Euharistie. Trebuie privită împărtăşirea ca o răsplată pentru virtute,
or – mai degrabă – ca un mijloc pentru dobândirea mântuirii?
Pe
calea mântuirii, împărtăşirea cu Sfânta Euharistie reprezintă termenul cel mai
înalt de spiritualitate la care poate aspira un creştin. Într-însa, fiinţa
noastră întreagă, cu fondul ei cel mai intim, este pătrunsă de prezenţa
Mântuitorului. El locuieşte în noi şi noi ne sălăşluim întru El. În chip logic
însă aceasta înseamnă că tot ceea ce este imperfecţiune, tot ceea ce este păcat
trebuie eliminat din sufletul nostru, eficacitatea Tainei fiind de neconceput
atâta vreme cât fiinţa omului mai serveşte de adăpost fărădelegii. Aşadar, prin
Spovedanie, se iartă păcatele, iar penitentul se împărtăşeşte cu Hristos numai
dacă face dovada unei inimi frânte şi smerite. Prin urmare, creştinul trebuie să
conlucreze cu harul dumnezeiesc, din dorinţa sa de a rupe coabitarea cu
păcatul, în vederea realizării acestui ideal de spiritualitate. „Se cuvine, zicea
Nicolae Cabasila,…că întru sudoarea frunţii să ne
câştigăm această pâine (Sfânta Euharistie) ce pentru noi s-a frânt şi nu
numai pentru fiinţele cuvântătoare s-a rânduit; căci Domnul a zis să ne sârguim
pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică (Ioan 6, 27)”. S-a poruncit, adică, să ne
apropiem de această Cină, străduindu-ne în lupta cu păcatul, iar nu fără nicio
grijă şi fără a face nimic. Cu alte cuvinte, ca unii care facem eforturi pentru
a ajunge la mântuire – idealul spiritualităţii -, trebuie să fim conştienţi că „Hristos, în Euharistie, nu este numai (principiu) purificator şi un
tovarăş de luptă, ca şi premiu (răsplată), pe care trebuie să-l ia cel ce
se luptă”.
Ar fi însă o greşeală să ne
închipuim că perfecţiunea morală poate fi rezultatul simplei voinţe libere a
omului, adică doar a eforturilor lui; de asemenea, nu trebuie să rămânem cu
impresia că un creştin nu se poate apropia de Dumnezeu, până ce, mai întâi, n-a
ajuns un om perfect din punct de vedere moral. Omeneşte şi tehnologic vorbind,
aceasta este un lucru imposibil. Canonul de pocăinţă la care se angajează
penitentul pe timpul opririi sale de la Taina Sfintei Euharistii nu este decât
un mijloc de îndreptare spirituală şi morală, de realizare a unor prefaceri
radicale în viaţa proprie, atitudine corespunzătoare căinţei şi convertirii
lăuntrice. Oprirea de la Sfânta Împărtăşire şi ducerea la îndeplinire a
canonului primit au, aşadar, numai menirea de a opera o convertire a
penitentului spre Dumnezeu, o exercitare a virtuţilor celui care se pocăieşte,
iar nu realizarea perfecţiunii însăşi. Perfecţiunea nu se poate realiza decât
prin ajutorul Domnului, cu Care ne unim în Taina Euharistiei. „Căci, dacă a sluji pe Dumnezeu, este a I te supune, a asculta de El, a
face toate după îndemnurile Lui, eu nu văd – zicea Nicolae Cabasila – când ne-am putea supune mai bine lui Dumnezeu, decât atunci când ajungem
membrele Lui (prin
Împărtăşirea cu El); cui poate să poruncească mai
bine capul decât membrelor?”
Prin urmare, dacă Sfânta Împărtăşanie constituie cel mai înalt mijloc de perfecţiune, apoi administrarea ei nu se poate
concepe fără anumite condiţii etice, fără efort, fără unele merite din partea
noastră; mai precis, nimeni nu poate fi primit la această Dumnezeiască Taină
fără căinţă şi întoarcere spre Dumnezeu, fără o inimă curată.
Împărtăşirea
cu Sfânta Euharistie este o răsplată a eforturilor noastre concrete de a ne
întoarce la Dumnezeu de a ne uni cu El, după ce am fost restabiliţi în har
pentru Taina Pocăinţei; desăvârşirea acestei uniri n-o face cu putinţă însă
decât însăşi primirea Trupului şi a Sângelui Domnului.
Fată
fiind, în vechime mai ales, râvna creştinilor de a se împărtăşi, prelungirea
termenului de unire cu Domnul prin luarea Sfintei Euharistii îi făcea să fie
mai zeloşi în eforturile lor de îndreptare. Astfel, se dezleagă în istorie şi
în doctrină raportul dintre pocăinţa dobândită prin canon şi Sfânta Euharistie.
Actul
împărtăşirii apare, aşadar, ca un mijloc sau, mai bine-zis, ca un termen al
perfecţiunii, căci, din punct de vedere al eficacităţii psihologice a Pocăinţei
ca Taină, efectul ei s-a consumat prin căinţa sinceră şi din adâncul inimii,
precum şi prin mărturisirea deplină a păcatelor. Acestea sunt momente
constitutive în Taina Spovedaniei şi, pe baza lor, penitentul dobândeşte
iertarea prin preotul duhovnic, deci reabilitarea în har, adică împăcarea cu
Dumnezeu. Sau, cum zice Mârturisirea
ortodoxă a lui Petru Movilă, „s-a apropiat de nevinovăţie şi
a dobândit harul dumnezeiesc”. În acel moment, creştinul a redobândit dreptul de împărtăşire, Canonul
de pocăinţă (epitimia respectivă) – ca mijloc de îndreptare – nu este, prin
urmare, parte esenţială din Taină, ci pregăteşte mai bine dispoziţia spre
căinţă şi spre înaintare în virtute. Aşadar, dacă în cazul penitenţilor cu păcate grele, oprirea de la
împărtăşire se întinde cu anii, aceasta este o măsură ce are în vedere nu pedeapsa,
ci ca penitentul să se pregătească să se întărească în virtute. Prin natura
lor, unele păcate contaminează şi otrăvesc profund întreaga fire a omului,
provocând o tulburare adâncă în funcţiunile morale, aşa încât, pentru
eliminarea toxinelor păcatului, este nevoie de un proces îndelungat. În acest
timp, „ca exerciţii pioase, canoanele de pocăinţă oferă
penitenţilor mijloace şi ocazia de a exprima şi mărturisi înaintea lui Dumnezeu
tot adevărul şi toată profunzimea pocăinţei”, pentru că, astfel, prin împărtăşirea cu
Sfânta Euharistie, să ajungă a experta – cu conştiinţa liniştită – senzaţia
deplină a iertării şi a reprimirii în har. Pentru acest motiv, se impun
canoane, uşoare desigur, chiar credincioşilor admişi la împărtăşire.
Oprirea
de la Sfânta Cuminecare nu constituie, singură, un canon sau o epitimie, ci
este, mai degrabă, un termen dat pentru îndreptare, în vederea unui anumit grad
de însănătoşire morală, spre care trebuie să tindem. De aceea, întotdeauna,
pentru timpul cât penitentul este oprit de la Sfânta Euharistie, i se prescrie
şi un canon anume, care să-l elibereze din mrejele păcatului (rugăciune, post,
ajunare, înfrânare, milostenie, metanii, ş.a.).
Dacă
oprirea de la împărtăşire este o măsură ce se aplică, în general, în cazul anumitor
păcate, dreptul de a primi Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos presupune
însă, cu necesitate, împlinirea dinainte a canonului specific păcatului care a
provocat îndepărtarea. Simpla îndepărtare de la Euharistie n-ar avea nici un
efect pentru îmbunătăţirea vieţii morale a penitentului, dacă în acest timp el nu face nici un efort pentru
îndreptarea sa, întrucât cu nimic nu ar fi mai vrednic de Sfintele Taine decât
înainte. Sfântul Abrozie al Mediolanului sublinia aceste adevăr, referindu-se
la un obicei care se observă şi astăzi la anumiţi creştini. Sunt unii care îşi
închipuie că pocăinţa s-ar reduce, pur şi simplu, la oprirea lor – din proprie
iniţiativă – de la Sfânta Împărtăşanie pentru a anumită perioadă de timp.
Aceştia îşi administrează o măsură prea aspră şi zadarnică, după părerea
Sfântului Ambrozie, atâta vreme cât nu recurg la adevărate acte de pocăinţă, ca
la un remediu prin care trebuie să se facă vrednici a se apropia de Sfintele
Taine.
Prin
urmare, în chip normal, la împărtăşire sunt admişi numai cei cu o pocăinţă
sinceră, vădită prin împlinirea canonului prescris.
Simpla
dorinţă sau stăruinţă, oricât de fierbinte, din partea penitentului, de a fi
admis numaidecât la Sfânta Euharistie, nu este însă un criteriu privitor la
vrednicia lui. Sunt şi astăzi, ca şi pe vremea Sfântului Ambrozie, credincioşi
care vin la Spovedanie, primesc şi se angajează să îndeplinească mai târziu
epitimiile cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. „Aceştia nu doresc atâta de a fi dezlegaţi, cât doresc să lege ei pe
preot. Căci ei nu-şi descarcă de fel propria lor conştiinţă, ci încarcă şi pe a
preotului, care are poruncă: să nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi
mărgăritarele voastre înaintea porcilor, adică de a nu primi la Sfânta
Împărtăşanie pe cei pătaţi de necurăţie”.
Simplul fapt că este sărbătoarea
Sfintelor Paşti sau cea a Crăciunului nu poate constitui un argument de a se da
Sfânta Euharistie la toată lumea, precum zicea Sfântul Ioan Gură de Aur.
Vrednicia trebuie căutată în sinceritate, în pocăinţă şi în curăţia inimii. „Cele 40 de zile ale Păresimilor nu sunt îndestulătoare pentru a curăţa
păcatele dintr-un an întreg. Căci dacă Iadul, cât e el de veşnic, n-o poate
face, şi din această pricină chinurile sale sunt veşnice, cu atât mai mult un
timp atât de scurt, atunci când nu dovedim pocăinţă adâncă, ci una slabă”.
Uitând că este „foc,
ce arde pe cei nevrednici”, primirea Tainei Împărtăşaniei nu trebuie să se
transforme în prilej de pierdere sufletească, ea fiind rânduită tocmai pentru
mântuire, „căci preotul dă Trupul şi Sângele (Mântuitorului) spre iertarea păcatelor şi
spre viaţa de veci”. Responsabilitatea preotului este imensă atunci când administrează
Euharistia, după cum arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu mică vă e pedeapsa, dacă, ştiind că un om este păcătos, îl veţi primi
totuşi să fie părtaş la această masă (…) Sângele Lui, din mâinile
voastre va fi cerut… Dumnezeu v-a dat cinstea acestei vrednicii pentru ca să
faceţi deosebire între cei ce sunt vrednici şi nevrednici de împărtăşirea cu
Sfintele Taine…Să îndepărtăm, aşadar, fără nici o consideraţie de persoană, pe
toţi câţi i-am vedea apropiindu-se cu nevrednicie!”
Mărturisirea Ortodoxă dă următorul sfat creştinilor:
„La primirea înfricoşătoarelor Taine, trebuie să ne
pregătim după orânduiala Bisericii noastre Ortodoxe, adică prin mărturisire
curată, post, zdrobirea inimii, împăcarea deplină cu toţi şi altele asemenea”.
Harul lui Dumnezeu, vrednicia credinciosului şi
viaţa veşnică sunt stări fiinţiale legate între ele.
Creştinul
adevărat nu poate trăi fără Sfânta Euharistie, dar nici nu o poate primi
nevrednic fiind. Hristos Se jertfeşte pentru toţi, însă nu toţi sunt pregătiţi
pentru a primi Trupul şi Sângele Lui şi a gusta din izvorul cel fără de moarte
trebuie să fim, mai întâi, conştienţi de responsabilitatea ce o avem, să ne
căim, să împlinim sfatul duhovnicului.
Firea
omului ar fi cu totul schimbată dacă ar înţelege că în Sfânta Împărtăşanie stă,
într-o măsură considerabilă, destinul vieţii sale veşnice.
Numai
în curăţie, în dreptate, în pace sufletească şi trupească putem rosti
cuvintele: „Iată, vin la nemuritorul Împărat!...”.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu