„Prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei se
săvârşeşte, astăzi, un act sfânt de adevăr şi dreptate, care reîntregeşte
plinătatea comuniunii de credinţă strămoşească şi simţirea românească…“[1]
I. Aspecte legale
Un
conflict între fraţi
A trecut mai bine de un deceniu de când Biserica
Ortodoxă din Moldova este împărţită în două unităţi canonice distincte:
Mitropolia Basarabiei, – sufragană Patriarhiei Române, – şi Mitropolia Moldovei
– aflată sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse.
Conflictul pare ireconciliabil şi este, fără
îndoială, o urmare a politicii de deznaţionalizare impuse de regimul sovietic
comunist şi ateu. Acest sistem politic, fără a putea învinge veacurile, a
atrofiat sufleteşte câteva generaţii de români moldoveni şi a întunecat inimile
celor cu acelaşi sânge şi aceeaşi credinţă, făcându-i să uite „cât este de bine şi cât este de frumos să
locuiască fraţi în unire“.
În anii ce au trecut, conflictul a îmbrăcat forme
diverse, – de la simple declaraţii, la acţiuni şi practici de intimidare, –
acutizarea lui conducând la prezentarea cazului, spre soluţionare, instanţelor
de judecată civilă, interne şi internaţionale. Toate aceste forme de conflict
au apărut din cauza ignorării adevărului istoric, a interpretării eronate a
normelor de drept canonic, dar şi prin intervenţia abuzivă a Statului, care a
adoptat măsuri ce încalcă libertatea religioasă a cultelor şi principiul canonic al autonomiei externe a Bisericii.
Legile Republicii
Moldova – „literă moartă“ pentru Mitropolia Moldovei
Republica Moldova şi-a proclamat independenţa la
27 august 1991. Declaraţia de independenţă garantează, printre alte drepturi,
şi libertatea religioasă[2].
În urma acestui fapt, la Chişinău, în 14 septembrie 1992, a avut loc Adunarea
Eparhială, care a hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei sub jurisdicţia
canonică a Patriarhiei Române. Mesajul Adunării Eparhiale a fost transmis
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de către o delegaţie care s-a
deplasat la Bucureşti.
Ca urmare a dorinţei fraţilor români de peste Prut
şi în urma hotărârilor sinodale din 24 septembrie, 27 noiembrie şi 19 decembrie
1992, a fost emis Actul patriarhal şi
sinodal al Patriarhiei Române privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei
Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa la Chişinău.
Documentul în sine, aşa cum se exprimă în
conţinutul său, are menirea să repare o nedreptate istorică şi să rezolve o
chestiune canonică şi jurisdicţională. Din nefericire, însă, pentru românii de
peste Prut, unii dintre membrii conducerii politice de la Chişinău, – relicve
ale unei lumi ce a apus, – nu au înţeles actul istoric ce s-a produs şi nici
realităţile vremurilor în care trăiesc şi au început o nouă persecuţie
împotriva Mitropoliei Basarabiei, aşa cum se întâmplase, de nenumărate ori, de‑a
lungul istoriei[3].
Neputincioşi în rezolvarea problemele de ordin
economic şi social, neocomuniştii de la Chişinău au început să fie preocupaţi
de chestiuni religioase, pe care, oricum, nu prea le înţelegeau.
Una dintre preocupările în domeniul vieţii
religioase a fost încercarea de eliminare din viaţa poporului român ortodox din
Republica Moldova a Bisericii strămoşeşti, prin nerecunoaşterea Mitropoliei
Basarabiei[4].
Deşi, din punct de vedere al adoptării normelor
legale, Statul moldovenesc se alinia cerinţelor internaţionale, în practică,
însă, legile interne, constituţionale, organice şi ordinare, precum şi
convenţiile internaţionale[5], –
la care tânărul stat era parte semnatară, – au fost flagrant încălcate prin
nerecunoaşterea celei mai vechi forme de organizare bisericească – Mitropolia
Basarabiei.
Primul act juridic intern încălcat prin
nerecunoaşterea Mitropoliei Basarabiei a fost Legea
despre culte (nr. 979 din 24 martie 1992)[6],
care, după cum se poate constata din studierea ei, are o serie de aspecte
pozitive, prin aducerea câtorva
noutăţi la nivel de concept şi de limbaj juridic, precum şi în ceea ce priveşte
organizarea vieţii religioase. Astfel, sintagma „organizaţiile religioase“[7], care era folosită în Uniunea Sovietică,
a fost înlocuită, adoptându-se un limbaj juridic diferenţiat, ce face
distincţie între culte religioase şi alte
forme de organizare a vieţii spirituale. Aceste entităţi colective, cu caracter
total sau parţial religios, au fost denumite „asociaţii“,
„fundaţii“, „întreprinderi“ şi
„instituţii“.
Tot prin această lege, mai sunt
proclamate şi:
– libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, care cuprinde
libertatea de a schimba religia sau convingerea, de a profesa religia sau convingerea,
în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învăţământ, practici şi prin îndeplinirea ritualului (art. 1);
– libertatea organizării şi funcţionării cultelor (art. 9);
– libertatea activităţilor şi ceremoniilor religioase (art. 33);
– libertatea învăţământului religios (art. 40).
Legea cultelor a fost pusă în
concordanţă cu reglementările dreptului modern[8],
prin acordarea dreptului de a funcţiona, ca persoane juridice, atât
cultelor religioase, cât şi instituţiilor acestora (art. 24)[9].
Ca o urmare firească a aplicării Legii despre culte, Guvernul Republicii
Moldova a recunoscut şi a acordat personalitate juridică unui număr de 20 culte
şi asociaţii religioase. Deşi, din această listă fac parte culte care nu sunt
recunoscute în unele ţări occidentale[10],
actul normativ face abstracţie tocmai de Mitropolia Basarabiei, organizaţie
bisericească reprezentativă din punct de vedere istoric.
În felul acesta, Legea cultelor îşi
încalcă propriile principii enunţate în art. 1, 9, 33, 40.
De asemenea, nerecunoaşterea
Mitropoliei Basarabiei încalcă şi prevederile legii fundamentale a Statului
Moldova, – Constituţia, – care garantează libertatea de religie şi stabileşte
câteva principii de manifestare a acestui drept: de organizare a cultelor
religioase; de întreţinere a unor relaţii cordiale între culte şi de menţinere
a unor raporturi fireşti cu puterea suverană.
Astfel,
art. 31 din Constituţie prevede:
„(1) Libertatea conştiinţei este garantată. Ea
trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
(2) Cultele religioase sânt libere să se
organizeze potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.
(3) În relaţiile dintre cultele religioase sânt
interzise orice manifestări de învrăjbire.
(4) Cultele religioase sânt autonome, separate de
stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei
religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în
orfelinate.“
*
* *
Considerându-se nedreptăţită în drepturile ei
canonice şi jurisdicţionale şi lăsată în afara legii, Mitropolia Basarabiei –
prin reprezentanţii săi şi în conformitate cu legi interne ale Statului – a
făcut apel la justiţie pentru a-şi dobândi drepturile sale istorice.
Legea despre culte stabileşte, în art. 49, că: „Orice act care încalcă drepturile
consfinţite prin prezenta lege şi exercitate în limitele stabilite de aceasta,
poate fi atacat pe cale judiciară“.
O altă reglementare ce permite
rezolvarea chestiunilor interne, prin justiţie, este Legea contenciosului administrativ
(nr. 793 / 10 februarie 2000), care oferă posibilitatea protejării
împotriva abuzurilor şi exceselor de putere ale autorităţilor publice în
domeniul libertăţii de religie. În conformitate cu prevederile acestei legi,
oricine consideră că i-a fost lezat acest drept printr-un act de natură
administrativă sau prin nesoluţionarea în termen a unei cereri, poate intenta o
acţiune în instanţa de contencios administrativ pentru a obţine anularea
actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost
cauzată.[11]
Motivaţia pentru care reprezentanţii
Mitropoliei Basarabiei au apelat la instanţele civile de judecată este şi aceea
că instituţia bisericească la care ne referim nu se poate face vinovată de nici
una dintre faptele incriminate de Codul cu privire la contravenţiile
administrative sau de Codul
penal al Republicii Moldova.
Codul cu privire la contravenţiile
administrative, intrat în vigoare la 9 decembrie 1994, declară, în art.
200, ca fiind contravenţii la libertatea de religie – şi sancţionându-le pe
cale administrativă[12]
– următoarele acte, săvârşite fie de cetăţeni cât şi de funcţionari publici:
– constrângerea oricărei persoane de a
practica sau de a nu practica exerciţiul religios al unui cult, de a contribui
ori de a nu contribui la cheltuielile vreunui cult;
– intoleranţa confesională, manifestată prin acte care
stânjenesc liberul exerciţiu al unui cult recunoscut;
– exercitarea, în numele unui cult
înregistrat sau neînregistrat, fie în nume propriu, a unor practici şi ritualuri
care contravin legilor în vigoare;
– organizarea de partide politice după
criteriu confesional;
– angajarea cetăţenilor străini pentru
activităţi religioase, precum şi exercitarea unor activităţi şi ritualuri
religioase de către cetăţeni străini fără acordul autorităţilor de Stat;
Codul penal al Republicii Moldova incriminează şi sancţionează
următoarele fapte[14]:
– încălcarea legilor şi a regulilor cu
privire la separarea Bisericii de Stat şi a şcolii de Biserică (art. 142);
– organizarea sau conducerea unui grup
a cărui activitate, desfăşurată sub formă de propovăduire a credinţelor
religioase şi de îndeplinire a riturilor specifice, este însoţită fie de
cauzarea unei daune sănătăţii cetăţenilor, fie de alte atentate la persoana sau
la drepturile lor, ori este însoţită de instigarea în a refuza participarea la
activitatea obştească sau la îndeplinirea obligaţiunilor cetăţeneşti (art.
143);
– participarea intensă la activitatea
grupului indicat mai sus şi propaganda sistematică îndreptată spre săvârşirea
faptelor menţionate (alin. 2, art. 143);
– împiedicarea exercitării riturilor
religioase, dacă ele nu tulbură ordinea publică şi nu sunt însoţite de atentate
la drepturile cetăţenilor (art. 144).
Încadrându-se în normele legale, acţionarea în
justiţie a Republica Moldova a avut ca scop înlăturarea abuzului statului şi
determinarea aplicării echidistante a legilor interne şi a convenţiilor
internaţionale la care Republica Moldova este parte[15].
Justiţia
internaţională –
soluţia
pentru recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei
De la un conflict intern, chestiunea Basarabiei a
devenit o problemă europeană.
În anul 1995, interesul european pentru chestiunea
libertăţii religioase în Republica Moldova a crescut semnificativ.
Declaraţiile politice ale oficialilor europeni au
fost, la început, precipitate. Spre exemplu, Lordul Finsberg caracteriza
conflictul ca fiind „o schismă“.
Aceste declaraţii au fost înlocuite cu evaluări serioase făcute de unii
reprezentanţi ai unor ţări europene care cereau Statului Moldova să nu mai
trateze intolerant şi discriminatoriu pe proprii cetăţeni şi „să găsească o soluţie civilizată, prin
intermediul mecanismelor democratice, pentru ca drepturile cetăţenilor asociaţi
în Mitropolia Basarabiei să fie asigurate în mod real.“[16]
Declaraţiile şi bunele intenţii neavând efecte
juridice, a urmat mutarea conflictului pe rolul instanţelor de judecată, mai
întâi interne şi apoi internaţionale.
În anul 1996, Mitropolia Basarabiei a acţionat în
justiţie Guvernul Moldovei. Cauza a fost judecată de către instanţe
judecătoreşti de diferite grade şi ajungând în cele din urmă la Curtea de Apel
a Republicii Moldova. Aceasta, la 19 august 1997, a recunoscut prin hotărâre
judecătorească „plângerile petiţionarilor
întemeiate, iar actele Guvernului Republicii Moldova – nelegitime....“ şi a emis obligaţia ca Guvernul să
recunoască acest cult religios[17].
Se părea că lucrurile se vor normaliza. Ulterior,
însă, Curtea Supremă de Justiţie a anulat printr-o hotărâre dată în 9 decembrie
1997, în ajunul zilei internaţionale a Drepturilor Omului, hotărârea Curţii de
Apel, respingând cererea petiţionarilor „din
motivul omiterii termenului de adresare în judecată şi a caracterului
neîntemeiat şi nelegal al plângerii“[18]
Mitropolia Basarabiei şi-a intensificat eforturile
de intrare în legalitate, printr-o nouă cerere adresată Guvernului dar şi prin
prezentarea cazului spre soluţionare instanţelor internaţionale competente în
această chestiune.[19]
Mitropolia Basarabiei şi unsprezece petiţionari,
care o reprezentau, au introdus la Comisia Europeană a Drepturilor Omului de la
Strasbourg cererea lor împotriva Guvernului Moldovei, la 3 iunie, 1998[20].
La 1 noiembrie 1998, petiţia a fost deferită
Curţii Europene, iar la 7 iunie 2001 a fost declarată admisibilă,
considerându-se că: „declaraţiile
prezentate de părţi pun serioase probleme de fapt şi de drept, care nu pot fi
rezolvate decât după un examen de fond; că ele sunt pe deplin întemeiate şi că
nu există nici un motiv care să împiedice admisibilitatea.“[21]
Petiţionarii au invocat încălcarea articolelor 9,
14 combinat cu 9, 6, 11 şi 13 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. La
2 octombrie 2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat cazul Mitropolia Basarabiei şi alţii contra
Republicii Moldova. La data de 13 decembrie 2001, Curtea a hotărât cu
unanimitate de voturi că Guvernul Republicii Moldova a încălcat art. 9
(libertatea de religie) şi art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) şi a
comunicat hotărârea sa.[22]
*
Nemulţumit de rezultatul deciziei Curţii, Guvernul
Moldovei a cerut transmiterea cazului pentru examinare la Marea Cameră a
Curţii. În şedinţa sa din 27 martie 2002, Colegiul Marii Camere a respins, în
unanimitate, recursul Guvernului.
Ca urmare a Deciziei Curţii Europene a Drepturilor
Omului pronunţate în cazul conflictului amintit, Republica Moldova a fost
somată să se supună deciziei internaţionale. După modificarea mecanismului
juridic de recunoaştere a cultelor religioase, Mitropolia Basarabiei a fost
recunoscută de Stat prin Ordinul nr. 1651 emis la 30 iulie 2002 de
către directorul Serviciului de Stat pentru problemele Cultelor[23].
Dorinţa Guvernului Republicii Moldova de a bloca
recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei a fost pe cât de nejustificată, pe atât de
mare[24].
Conducerea Statului Moldova a dorit să influenţeze
prin declaraţii politice hotărârea Curţii.
În cadrul procesului, Republica Moldova a fost
reprezentată de Ministrul justiţiei personal, caz fără precedent în istoria
Curţii. Ministrul Ioan Morei a susţinut că „Biserica
petiţionară, în calitate de Biserică Creştină Ortodoxă nu practică un nou cult,
din moment ce cultul creştin ortodox a fost recunoscut în Moldova, la 7
februarie 1993, o dată cu recunoaşterea Mitropoliei Moldovei“ care se află
sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, şi că „crearea
Bisericii petiţionare ar fi, în realitate, o încercare prin care s-ar urmări
crearea unui nou organ administrativ în cadrul Mitropoliei Moldovei“ iar „Statul nu se poate implica într-un conflict
produs în sânul Mitropoliei Moldovei fără a-şi încălca obligaţia de a fi neutru
în materie religioasă.“[25].
Provocând un scandal diplomatic, Ministrul
justiţiei a acuzat România de amestec în treburile interne ale Republicii
Moldova, afirmând, printre altele, că „Guvernul
de la Chişinău nu poate interveni în conflictul canonico-jurisdicţional dintre
Patriarhia Rusă şi Patriarhia Română; aşa-zisa Mitropolie a Basarabiei nu
reprezintă un cult distinct.[26]
Reprezentantul Guvernului a mai susţinut că „nerecunoaşterea Bisericii petiţionare nu-i
împiedică pe petiţionari să nutrească convingeri şi nici să şi le manifeste în
sânul cultului creştin ortodox recunoscut de stat, adică în sânul Mitropoliei
Moldovei“[27],
aflate sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei.
Decizia favorabilă pentru Mitropolia Basarabiei a
Curţii Europene a Drepturilor Omului a avut la bază constatarea potrivit
căreia: „refuzul Guvernului moldovean de a recunoaşte Biserica petiţionară ,
refuz confirmat prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 9 decembrie 1997,
constituie un amestec în dreptul acestei Biserici şi al celorlalţi petiţionari
la libertatea de religie, aşa cum este garantată de articolul 9 , alin. 1 al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului”[28].
În Decizia Curţii s-a reţinut de asemenea, că „în
lipsa recunoaşterii, Biserica petiţionară nu poate nici să se organizeze, nici
să funcţioneze. Fiind lipsită de personalitate juridică, ea nu poate compărea
în justiţie pentru a-şi apăra propriul patrimoniu, indispensabil exercitării
cultului, în timp ce membrii săi nu se pot întruni pentru a desfăşura
activităţi religioase fără a încălca legislaţia despre culte“[29]
În
concluzie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că „refuzul
de a recunoaşte Biserica petiţionară comportă asemenea consecinţe asupra
libertăţii religioase a petiţionarilor, încât acesta nu poate fi considerat ca
proporţionat în raport cu scopul legitim urmărit şi, prin urmare, nici necesar
într-o societate democratică şi că articolul 9 al Convenţiei Europene fost încălcat“[30].
Astfel, începând cu 27 martie 2002, hotărârea CEDO
a intrat în vigoare[31]
şi a devenit obligatorie pentru Statul Republica Moldova, aflat sub jurisdicţia
Curţii.
O dată cu internaţionalizarea problemei Mitropoliei Basarabiei şi
recunoaşterea acesteia de către stat, dialogul cu Patriarhia Moscovei se va
desfăşura pe o bază legală.
Fără îndoială că aplicarea în practică a hotărârii de recunoaştere a
Mitropoliei Basarabiei nu va fi dorită de Statul Moldova.
Actul recunoaşterii are efecte mai ales în plan
jurisdicţional şi patrimonial.
Una dintre măsurile ce trebuie luate de către
Guvernul Republicii Moldovei, în scopul acordării libertăţii de funcţionare
reale a Mitropoliei Basarabiei, este abrogarea Hotărârii nr. 1008 din 26 septembrie 2001, care modifică Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova [32].
În forma actuală, articolul 1 din Statutul
Bisericii Ortodoxe din Moldova[33] declară
Mitropolia Moldovei ca fiind „succesoarea
de drept a Episcopiei Chişinăului şi Hotinului şi a Mitropoliei Basarabiei“
şi a întregului patrimoniu al acesteia.[34]
Prin această hotărâre se preiau toate drepturile
Mitropoliei Basarabiei, inclusiv drepturile asupra bisericilor şi celorlalte
bunuri bisericeşti, de către Mitropolia Moldovei a Patriarhiei Ruse.
Mitropolia Basarabiei a intentat o acţiune în
contencios la Curtea de Apel cerând anularea hotărârii 1008, pe motiv că „aceasta lezează drepturile enoriaşilor
Mitropoliei Basarabiei şi contravine legislaţiei naţionale şi internaţionale şi
anume art. 39 Codul Civil, art. 46 al Constituţiei Moldovei şi Protocolului 1
al Convenţiei Europene cu privire la Drepturile Omului”[35].
Deşi este legal recunoscută, situaţia Mitropoliei
Basarabiei nu pare a fi una uşoară din cauza ostilităţii guvernului actual al
Republicii Moldova.
Încercări
de instrumentare politică a „cazului Mitropolia Basarabiei“
Din cele expuse până acum, se poate constata, fără
nici un fel de îndoială, că Statul Moldovean şi-a încălcat propriile legi,
precum şi convenţiile internaţionale la care este parte, şi a transformat o
chestiune de ordin religios într-una de ordin politic.
Deşi reprezentanţii Guvernului îşi fac
rar publice atitudinile sau deciziile luate în domeniul vieţii religioase,
cazul Mitropoliei Basarabiei a fost motivul unor luări de poziţii la cel mai
înalt nivel.
Astfel, Preşedintele Republicii
Moldova, în data de 21 septembrie 2001, a remis o scrisoare Curţii Europene a
Drepturilor Omului conţinând şi următoarele afirmaţii: Reactivarea Mitropoliei Basarabiei pe teritoriul Republicii Moldova a
declanşat un conflict ce are la bază motive politice şi nu religioase;
„Basarabia“ – cuvânt ce desemnează o unitate administrativă ce nu există;
soarta Bisericii Ortodoxe din Moldova s-a hotărât la Bucureşti, fără
consultarea oficialităţilor din Republica Moldova, inclusiv a celor
bisericeşti; Mitropolia Basarabiei nu reprezintă un cult distinct, ci o
formaţiune schismatică în cadrul Mitropoliei Moldovei; problema Mitropoliei
Basarabiei este o problemă exclusiv bisericească, rezolvarea ei ţinând numai de
Biserică.“[36]
Atitudini asemănătoare a avut şi
Ministrul Justiţiei. Acesta a declarat că Mitropolia Basarabiei este o secţie
religioasă a unui partid politic de opoziţie din Moldova, că scopul principal
al Mitropoliei Basarabiei este „nerecunoaşterea
şi subminarea statalităţii Republicii Moldova“. Ministrul Justiţiei mai
afirmă că „mesajul pe care îl transmite
Mitropolia Basarabiei în situaţia privind înregistrarea ei de către Guvern este
nu tocmai democratic şi nu tocmai benefic pentru statalitatea Republicii
Moldova“. Ministrul mai susţine, în acelaşi interviu dat postului de radio
naţional, că Mitropolia Basarabiei, reînfiinţată în anul 1992, activând în toţi
aceşti ani fără a fi recunoscută de Guvern „practic
a încălcat legile Republicii Moldova, dar şi canoanele bisericeşti“. Sunt
relevante şi aprecierile formulate în recursul depus de Guvern împotriva
Deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare CEDO). În recurs
se afirmă că CEDO „n-a pătruns în profunzime în subtilităţile acestui conflict“ şi
că această instanţă judecătorească internaţională a adus, prin decizia sa,
Republica Moldova „în pragul declanşării
unui conflict religios şi etnic, care ar putea avea consecinţe imprevizibile“.
În cadrul audierilor de la Strasbourg,
Ministrul Justiţiei, Ioan Morei, a susţinut, printre altele, şi următoarele: „Guvernul de la Chişinău nu poate interveni
în conflictul canonico – jurisdicţional dintre Patriarhia Rusă şi Patriarhia
Română; aşa – zisa Mitropolie a Basarabiei nu reprezintă un cult distinct, ci o
formaţiune schismatică în cadrul Mitropoliei Moldovei şi, de aceea,
recunoaşterea de către Guvern ar constitui un amestec inadmisibil al statului
în treburile interne ale Bisericii; interesul politic şi administrativ, adică
amestecul direct în interesele statului independent Republica Moldova, este
promovarea de către România, prin intermediul unor forţe moldoveneşti
pro-române (PPCD) ce subminează statalitatea Republicii Moldova; Patriarhia
Română a contribuit la dezmembrarea teritorială a Republicii; în apele tulburi,
expansionismul românesc va pescui mai uşor, inclusiv prin intermediul
Patriarhiei Române.“[37]
Toate aceste luări de poziţii scot în
evidenţă faptul că acest caz a fost instrumentat politic. În lipsa unor
argumente istorice, canonice şi legale, reprezentanţii puterii politice de la
Chişinău au instrumentat politic chestiunea Mitropoliei Basarabiei pentru a
justifica încălcarea drepturilor religioase ale omului.
Avocatul pledant pentru cauza
Mitropoliei Basarabiei a reafirmat, la data de 2 octombrie 2001, limita în care
statul se poate implica în viaţa cultelor religioase, susţinând următoarele[38]:
„Guvernul
Republicii Moldova nu numai că a refuzat şi continuă să refuze recunoaşterea
Mitropoliei Basarabiei, dar şi favorizează acţiunile de intimidare întreprinse
împotriva Bisericii şi a membrilor săi. Guvernul nu are autoritatea de a
stabili limitele unei structuri religioase; Guvernul poate mânui în mod legitim
un vocabular religios, dar nu poate să-şi aroge dreptul de a recunoaşte un grup
doar pentru că terminologia folosită îi convine“[39].
Relaţiile Biserică – Stat din Republica Moldova se
pot normaliza după recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei şi dobândirea
personalităţii juridice cu toate efectele sale.[40]
Mitropolia Moldovei s-ar putea bucura, astfel, de autonomie externă[41] desfăşurându-şi
activitatea în conformitate cu principiul
loialităţii faţă de stat[42] şi receptând
legile statului, în conformitate cu principiul nomocanonic sau pravilnic[43].
Normalizarea relaţiilor dintre Biserică şi Stat în
Republica Moldova se va putea realiza numai dacă norma juridică va fi aplicată
în practică, iar atitudinea ostilă a autorităţilor politice moldovene se va
transforma într-una echidistantă, aşa cum cere Convenţia Europeană a drepturilor omului.
II Aspecte canonice
Principiul etnic –
temei al reactivării Mitropoliei Basarabiei
Crearea şi dezvoltarea neamurilor, cu limbă şi
tradiţii diferite, este opera divină pe care Mântuitorul Iisus Hristos, ca
împlinitor al voii Tatălui a respectat-o, impunând împlinirea ei şi de către Sfinţii
Apostoli prin porunca pe care le-a dat-o când i-a trimis la propovăduire (Matei
28, 19 – 20), învrednicimndu-i, apoi, în ziua Cincizecimii, ca să vorbească în
limbile popoarelor (Fapte 2, 4-6).
În concepţia ortodoxă, neamurile nu intră în
disoluţie o dată cu primirea botezului şi intrarea în creştinism. Lor le este
îngăduit să-şi menţină identitatea etnică în sânul identităţii creştine, căci
identitatea este un dat fundamental.[44]
Factorul etnic este prezent în organizarea
Bisericii Ortodoxe de la începutul existenţei sale şi până în zilele noastre.
El a fost impus de către viaţa însăşi, în desfăşurarea ei istorică.
Creştinismul s-a născut şi există în condiţii date şi el nu poate exista decât
în condiţii de normalitate, decât respectând datele esenţiale ale vieţii. Dacă
le-ar contrazice, creştinismul s-ar contrazice pe sine, s-ar izola şi ar
dispărea.[45]
Acceptarea etnicităţii popoarelor creştine nu a
primejduit niciodată unitatea bisericească şi caracterul ei universal, fiindcă
această unitate realizează şi păstrează legătura permanentă, în spiritul
dragostei frăţeşti, dintre Bisericile Ortodoxe autocefale, ca mădulare egale
ale Trupului tainic al Domnului.[46]
Această concepţie privitoare la importanţa ce o dă
creştinismul factorului etnic stă la baza organizării sociale a Bisericii,
fiind exprimată în doctrina canonică sub forma principiului etnic.[47]
Acest principiu este exprimat de canonul 34
apostolic: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre
dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă să nu
săvârşească fără încuviinţarea acestuia; ci fiecare să lucreze numai cele ce
privesc la parohia (episcopia) sa şi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici
acela (cel dintâi) să nu întreprindă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci
numai astfel va fi înţelegere şi se va mărturisi Dumnezeu prin Domnul în Duhul
Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt.“[48].
Aşa după cum se poate constata, acest canon, fără
să aibă caracter imperativ, dă posibilitatea fiecărui neam să recunoască şi să
cinstească pe cel dintâi dintre episcopii săi. Aici, sunt enunţate cele mai
importante principii de drept canonic, socotite ca fundamentale, pentru că
exprimă fidel învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos cu privire la exercitarea
puterii bisericeşti şi anume: principiul autocefaliei; principiul autonomiei
interne şi externe şi principiul sinodalităţii.
Principiu
etnic constituie temeiul canonic în baza căruia orice Biserică autocefală îşi
poate întinde jurisdicţia asupra diasporei sale.[49]
Acest principiu nu vine în contradicţie cu cel teritorial, ci sunt
complementare, deoarece o Biserică organizată la nivel etnic îşi poate
structura, apoi, funcţionarea la nivel teritorial, căci etosul nu poate fi
interpretat ca ţinut. Omogenitatea unei comunităţi nu este dată, din punct de
vedere ontologic, de apartenenţa teritorială, ci de caracteristicile celor care
o compun. O asemenea comunitate nu poate exista fără „ingredientele“ necesare,
iar un rol prioritar îl are limba, ca mijloc de comunicare.
Chiar şi în cazul asimilării, primul efect este
pierderea limbii dar nu şi a conştiinţei aparenţei etnice. Cei asimilaţi rămân,
mai departe, în condiţia etnică originară. Când procesul este normal, trebuie
luat ca atare. Membrii comunităţii respective schimbă o etnie pe alta, dar nu
rămân fără etnie.[50]
Studiind
concepţia creştină cu privire la etnicitate şi punând-o ca o grilă asupra unui
studiu de caz, – Mitropolia Moldovei, aflată sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse,
– se poate constata o încălcare a principiului
etnic, deci a firescului. Este un caz nefericit şi o încercare de
continuare a unei asimilări forţate, mai mult presupusă decât reală, din motive
de interes mărginit şi din „micime de suflet“, din dorinţa de a-i izola pe
români de trecutul lor istoric şi de Biserica – mamă, lucru care, atât în plan
uman, cât şi în plan divin, este condamnabil.
Din punctul de vedere al etnicităţii, sunt două
posibilităţii: ori au fost rusificaţi şi fac parte din această etnie, – iar
patriarhia Moscovei are nu numai dreptul, dar şi obligaţia, în conformitate cu
canonul 28 al sinodului IV Ecumenic[51],
să-şi organizeze misiunea sa în Republica Moldova, pentru a îngriji spiritual
de diaspora rusească, – ori pretenţia Patriarhiei Ruse de a avea sub
jurisdicţie etnici români nu are temei canonic şi este un abuz.
Ideea unei naţiuni hibrid româno-ruse, deşi este
susţinută tot mai des de actuala putere politică de la Chişinău, este infirmată
de realitate, deoarece nu pot fi identificte caracteristicile unei noi naţiuni,
cu o limbă[52], o cultură şi istorie
proprie – deci cu o identitate aparte.
În concluzie, numai în condiţii anormale se poate
pretinde ieşirea din condiţia etnică şi nu se poate denunţa condiţia etnică
decât cu preţul unei perturbări esenţiale în viaţa sufletească.[53]
Aşa stând lucrurile, locuitorii din Republica
Moldova nu pot fi sub jurisdicţia unei patriarhii ortodoxe, ce aparţine altei
etnii şi nu se pot constitui nici măcar într-o Biserică autocefală, deoarece centrul autocefaliei române de pretutindeni
se află la Bucureşti - centrul spiritual al naţiei române, aşa cum reiese din
interpretarea canonului 34 apostolic.
„Aparţii
neamului tău, aşa cum aparţii mamei tale, aşa cum eşti tributar ochilor şi
picioarelor tale. Nu poţi evada din condiţia ta ontologică. Nici nu ţi-o poţi
trăda nepedepsit de viaţă. Cultura şi tradiţiile Neamului tău îţi aparţin, te
îmbogăţesc şi îmbogăţesc Biserica în general.“[54]
Etnicii români aparţin, în ceea ce priveşte viaţa
lor religioasă, Bisericii – mame. Numai Biserica - mamă îi poate organiza
bisericeşte. Ei se pot integra cu totul numai într-o biserică a lor, care
slujeşte în limba lor, care are particularităţile ce li se potrivesc lor,
pentru că ele au reieşit dintr-o convieţuire îndelungată dintre tradiţia
ortodoxă şi obiceiul pământului.[55]
Divizarea din punct de vedere jurisdicţional a
românilor din Republica Moldova în două unităţi canonice distincte este
necanonică şi nefirească, iar starea de necanonicitate este întreţinută de
Patriarhia Rusiei, aşa după cum se poate constata din studierea normelor canonice.
Modul în care este exprimată dependenţa canonică
de Patriarhia moscovită este destul de stângaci. Articolul 2 din Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova[56], prevede
următoarele: „Biserica Ortodoxă din
Moldova, fiind subordonată din punct de vedere canonic Patriarhiei Moscovei,
este independentă în probleme bisericeşti-administrative, economice, educative
şi civile.“
Din punct de vedere semantic, termenii subordonată canonic şi independentă se anulează reciproc. Din
punct de vedere canonic, aşezarea unei eparhii (instituţii bisericeşti) sub
oblădirea unei alte eparhii, ierarhic superioară, nu anulează independenţa în
chestiunile aminte mai sus a eparhiei sufragane deoarece intervine aplicarea
principiului canonic al autonomiei
interne.
Principiul autonomiei interne este unul din
principiile fundamentale ale organizării bisericeşti.
Organizarea bisericească a parcurs mai multe
etape. Dacă la început toate mitropoliile erau autocefale, din veacul al
VII-lea îşi pierd autocefalia, cele mai multe dintre ele prin încadrarea în
unităţi teritoriale mai mari. În această situaţie, marile unităţi canonice,
mitropoliile, au devenit autonome, conducându-se prin sinoade proprii –
mitropolitane[57].
Autonomia mitropoliilor este prevăzută în
canoanele 34 şi 37 apostolice. De asemenea, un număr însemnat de canoane
reglementează dreptul sinodului mitropolitan de „a rândui toate câte s-ar ivi“ ( can. 12, 19, IV. Ecumenic; 8
Trulan) şi de a „cârmui cele ale fiecărei
mitropolii“ (can. 34, 37 ap.; 2 Ecumenic).
Aceste canoane dau posibilitatea sinodului
mitropolitan să-şi exercite autonomia, să hotărască în chestiunile de interes
mitropolitan şi să aibă un cuvânt de spus în alegerea mitropolitului.
Conform principiului autonomiei interne, singurul
mod prin care se poate limita autonomia mitropoliei este dreptul de devoluţiune
enunţat în can. 11 al Sinodului IV Ecumenic.[58]
Mitropolia „autonomă“ a Moldovei a primit dreptul
de a-şi administra singură chestiunile de ordin administrativ, economic,
administrativ şi civil, fără însă a se bucura de dreptul de participa sau a-şi
alege singură mitropolitul.
Conform articolului 15 din Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova, „Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Moldova – Mitropolitul
Chişinăului şi al Moldovei este numit de
către Sfântul Sinod şi Sanctitatea sa Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii,
dintre cetăţenii Republicii Moldova, care corespund cerinţelor canonice şi
posedă limbile română şi rusă.“
Acest articol creează nedumeriri deoarece, din
punct de vedere canonic dar şi cutumiar, procedeul numirii nu a fost acceptat.
Cu atât mai nefiresc este faptul că textul statului nu prevede măcar
consultarea organelor colegiale de conducere ale Mitropoliei Moldovei (Soborul
Bisericesc şi Sinodul Mitropolitan) iar numirea este făcută de Sinodul şi
Întâistătătorul Moscovei şi al întregii Rusii – titulatură ce nu aminteşte
nimic de drepturi jurisdicţionale asupra Bisericii moldovene.
O altă dovadă a lipsei de autonomie, în mod real,
a Mitropoliei Moldovei, sunt atribuţiile care aparţin Întâistătătorului
Mitropoliei Moldova. Acesta are drepturi lărgite, drepturi ce întrec pe cele
ale organelor colegiale.
Are posibilitatea de a se opune hotărârilor
Soborului Bisericesc (art. 15, lit. b.); numeşte protopopii şi preoţii la
parohii, lectorii la institutele teologice ( art. 15, lit. e.); dispune de
mijloacele financiare ale Mitropoliei, încheie, în numele ei, contracte,
eliberează procuri, deschide conturi în instituţii bancare (art. 15, lit. s.).
Numirea şi subordonarea
canonică precum şi atribuţiile lărgite şi dreptul patriarhului Moscovei de
a confirma numirea în alte funcţii bisericeşti, limitează autonomia declarată
în Statut a Mitropoliei Moldovei şi impune funcţionarea unei instituţii care
încalcă principiul etnic enunţat deoarece are un Trup ai cărui membri, în
majoritate, sunt români şi o dependenţă canonică faţă de un patriarh rus.
În
conformitate cu principiul etnic enunţat, Patriarhia Moscovei poate organiza
asistenţa religioasă pentru etnicii ruşi, însă, dreptul de a-i organiza într-o
Biserică pe românii de acolo îl are patriarhia Română, prin Mitropolia
Basarabiei. Aceasta este singura succesoare de drept a Mitropoliei Basarabiei,
instituţie bisericească ce nu a mai putut funcţiona, din motive politice, în
urma tratatului Ribentrop - Molotov care a sfârtecat trupul Ţării.
Invocarea
principiului etnic nu are ca scop întinderea jurisdicţiei Patriarhiei Române
asupra unor teritorii, ci provine din dorinţa de a respecta unul din
principiile fundamentale ale organizării bisericeşti, principiu ce îi
îndreptăţeşte pe cei ce au o istorie comună, o limbă şi o tradiţie comună să
trăiască viitorul pe aceleaşi coordonate cu fraţii lor de aceeaşi etnie. În
aceste condiţii, Patriarhia Română nu numai că este îndreptăţită, ci chiar
obligată, să-şi exercite jurisdicţia, deoarece este singura în măsură să
răspundă cerinţelor spirituale ale tuturor românilor, indiferent de poziţia
geografică în care se află. Din
dreptul de jurisdicţie decurg toate celelalte drepturi, căci „cine are jurisdicţie acela face legi şi le
aplică“[59], iar canonul 2 al
Sinodului al II-lea Ecumenic opreşte întinderea jurisdicţională asupra altor
Biserici[60].
Principiul etnic nu contravine în nici un fel
dorinţei Statului de a-şi exercita autoritatea pe teritoriul suveranităţii
sale, deoarece în relaţia cu acesta, Biserica Ortodoxă a respectat şi va
respecta întotdeauna principiul loialităţii faţă de stat. De exemplu, normele
canonice asimilează pedepsele bisericeşti cu cele civile, în cazul
conspiratorilor (can. 18. sin IV Ecumenic), iar clericii ortodocşi respectă,
întru totul, legile şi obligaţiile ce decurg din acestea.[61]
Preambulul Statutului
pentru organizarea şi funcţionarea Mitropoliei Ortodoxe a Basarabiei
prevede, printre altele, că: „În
activitatea sa pe teritoriul Republicii Moldova, Mitropolia Basarabiei va
respecta legile acestui stat.“[62]
Netemeinicia
invocării prescripţiei de 30 de ani
în cazul
Mitropoliei Basarabiei
În procesul desfăşurat la Strasbourg,
reprezentantul Statului Moldovean a invocat prescripţia de 30 de ani, prevăzută
de canonul 17 al Sinodului IV Ecumenic, susţinând că Biserica Ortodoxă Română a
pierdut orice drept asupra parohiilor din stânga Prutului, încă din 1974[63].
Deşi, aparent, invocarea acestui canon acordă
dreptul de jurisdicţie Patriarhiei Moscovei, studiind, cu atenţie, modul în
care funcţionează instituţia prescripţiei se poate constata netemeinicia
invocării ei în cazul în speţă.
Instituţia juridică a prescripţiei este specifică
dreptului roman[64], fiind preluată în
dreptul canonic, din dreptul romano - bizantin.
În dreptul canonic ortodox, se întâlnesc trei
tipuri de prescripţie: prescripţia ca mijloc de dobândire şi apărare a
proprietăţii bisericeşti; prescripţia în domeniul penal bisericesc şi
prescripţia în domeniul jurisdicţional bisericesc.
Prescripţia în domeniul jurisdicţional bisericesc
se fundamentează pe prima parte a canonului 17 de la Sinodul IV Ecumenic, canon
care prevede: „Parohiile cele de la ţară
sau de prin alte sate, să rămână nestrămutate la episcopii care le ţin şi mai
ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă,
le-ar cârmui pe ele, timp de 30 de ani. Iar dacă, în cuprinsul celor treizeci
de ani, s-a iscat sau s-ar isca vreo neînţelegere asupra lor, să fie îngăduit
celor ce spun că se nedreptăţesc să facă pâră despre acest lucru la sinodul
eparhiei. Iar dacă cineva s-a nedreptăţit de către mitropolitul său propriu, să
se judece de către exarhul diecezei, sau de către scaunul de Constantinopol,
aşa cum s-a zis mai înainte.“[65]
Textul acestui canon nu poate fi aplicat în cazul
jurisdicţiei Patriarhiei Române asupra teritoriului dintru Prut şi Nistru din
cel puţin două motive: primul de ordin istoric şi celălalt decurgând din
interpretarea juridică.
Analizând circumstanţele istorice în care a fost
dată această normă canonică se poate constata că textul său face referire la
păstrarea integrităţii hotarelor eparhiale. Acestea erau hotărâte la vremea
adoptării normei canonice şi nimeni nu putea să le modifice, mai ales dacă erau
instituite din vechime, iar această vechime a fost fixată la 30 de ani[66].
Se poate
consta faptul că acest canon se referă la drepturi deja dobândite pe calea
prescripţiei de 30 de ani şi nu la drepturi ce pot fi dobândite pe viitor. Astfel stând lucrurile, canonul dă câştig de cauză
Bisericii româneşti care şi-a exercitat, încă de la început, jurisdicţia asupra
Bisericii dintre Nistru şi Prut şi nu Bisericii ruse, deoarece canoanele nu
admit cuceriri jurisdicţionale în urma
unor cuceriri teritoriale.[67]
Cazul Mitropoliei Basarabiei nu este unic în
istorie, fiind adesea întâlnit după veacul al VII lea[68].
Asemenea situaţii sunt reglementate în mod foarte clar de canonul 37 al
sinodului Trulan, care stabileşte că „nevoia timpului, care împiedică păstrarea
exactă (a drepturilor) nu restrânge hotarele jurisdicţiei˝[69].
Modul cel mai concret de aplicare a acestui canon
se regăseşte în canonul 39 al sinodului Trulan, care se referă la
Întâistătătorul Bisericii din Cipru, aflat în refugiu.
Tot pentru aplicarea normelor stabilite prin
canonul 37 al sinodului Trulan, împăratul Alexie Comnen a dat o nuvelă adresată
patriarhului din Constantinopol, prin care dispune ca toţi ierarhii şi ceilalţi
clerici hirotoniţi pentru ţinuturile sub ocupaţie străină să fie trataţi după
rangul lor, deoarece se găseau în situaţie de forţă majoră[70].
Se poate
constata, fără nici un dubiu, că Biserica nu a acceptat niciodată modificările
jurisdicţionale rezultate în urma unor pierderi teritoriale, ci a aşteptat,
permanent, normalizarea situaţiei, protejându-i pe ierarhii care şi-au pierdut
scaunul şi chiar hirotonind altul în cazul decesului acestuia.
Analizând condiţiile istorice ale apariţiei canonului şi interpretându-l
„sticto senso“, rezultă că acesta nu poate fi aplicat cazului în speţă.
*
Acceptând o interpretare „lato senso“ a canonului,
se poate observa forţarea limitelor normei pentru a justifica o stare de
necanonicitate.
Citind textul canonului, se poate constata că
acesta impune principiul juridic al bunei
credinţe[71]
prin expresia „stăpânindu-le pe ele fără silă“ – în cazul invocării prescripţie de jurisdicţie. Această formulare
împiedică utilizarea textului în interesul Patriarhiei Moscovei, deoarece
jurisdicţia moscovită asupra acestor teritorii s-a făcut cu silă, şi nu cu bună credinţă, şi a intervenit în urma unei
nedreptăţi istorice.
Buna –
credinţă, invocată şi de Zonoras,
în comentariul său la acest canon, presupune lipsa oricărui motiv nedrept de stăpânire[72].
Atitudinea Patriarhiei Ruse trebuia să aibă la bază necunoaşterea jurisdicţiei
de până atunci şi a realităţii istorice la momentul întinderii jurisdicţiei
sale – lucru imposibil de pretins.
Patriarhia Română nu fost consultată în nici un
fel, iar modul în care au fost preluate aceste teritorii se constituie într-un
abuz de drept[73] şi, prin intervenţia
autorităţilor politice, încalcă canonul 12 al Sinodului IV Ecumenic – canon ce
interzice împărţirile jurisdicţionale numai prin acte ale autorităţii politice
şi fără acordul Sinodului.[74]
Invocarea
canonului 17 al Sinodului IV Ecumenic[75] nu duce la crearea
unui drept pentru Patriarhia Moscovei. În cazul acceptării unei interpretări
actuale a acestui canon, perioada de prescripţie intervenea după 30 de ani
calculaţi din anul 1990. Dacă, timp de 30 de ani, Patriarhia Română ar fi avut
posibilitatea extinderii jurisdicţiei şi, totuşi, nu ar fi făcut-o, se putea
pune problema prescripţiei jurisdicţionale, dobândite cu bună credinţă.
*
Ţinând cont de aceste aspecte canonice, situaţia
ierarhului numit de Patriarhia Rusă
este ingrată şi necanonică, deoarece canonul 8 al Sinodului I Ecumenic
interzice, în mod imperativ, rezidarea a doi episcopi într-o cetate. Canonul 6
al Sinodului IV Ecumenic interzice hirotonirea clericilor fără o destinaţie
precisă, iar, în cazul acesta, ierarhul moscovit are o destinaţie falsă,
deoarece nu a fost instituit pentru etnicii ruşi.
La fel de necanonică a fost şi procedura de numire
şi nu de alegere, aşa cum prevede canonul 4 al Sinodului I Ecumenic[76],
precum şi modul în care ierarhul rus a fost impus cu sprijinul autorităţilor
politice, încălcându-se cumulativ canoanele: 12 al Sinodului IV Ecumenic, 30
Apostolic şi 3 al Sinodului VII Ecumenic[77].
Primul dintre canoane are caracter prohibitiv şi opreşte împărţirea eparhiilor
numai prin acte ale autorităţii politice, fără de consimţământul sinoadelor
bisericeşti.[78] Al doilea prevede
pedeapsa caterisirii celor ce dobândesc funcţii ecleziastice cu sprijinul
autorităţilor politice[79],
iar cel de-al treilea reproduce textul celor două, întărindu-le.[80]
Deoarece întinderea jurisdicţiei ruse asupra
Bisericii din Moldova este un abuz favorizat de evenimentele politice,
păstrarea acesteia, în condiţii de libertate, arată poziţia necanonică a
Patriarhiei Ruse. Reprezentantul Patriarhiei Ruse, Mitropolitul Moldovei, este
pasibil de sancţiunea caterisirii. În acest caz, etnicii români au obligaţia de
a se feri de orice contact in sacris
cu acesta.
Calea dialogului – împăcarea
fraţilor
Biserica Ortodoxă are nevoie astăzi de unitate,
deoarece problemele prozelitismului sectar, secularizării, sărăciei sunt numai
câteva dintre provocările lumii contemporane. Ortodocşii din Republica Moldova
au nevoie de unitate deoarece, aşa cum se poate constata, după 1990, numărul
grupărilor religioase creştine sau necreştine este foarte mare şi sapă,
permanent, la temelia credinţei şi istoriei urmaşilor lui Ştefan cel Mare şi
Sfânt. Având în vedere toate aceste aspecte, este, fără îndoială, necesară
refacerea unităţii pierdute.
Declaraţiile politice tendenţioase şi
iresponsabile, precum şi măsurile legislative nedrepte ale reprezentanţilor
Guvernului actual al Republicii Moldova trebuie să fie înlocuite cu un climat
de pace confesională şi crearea condiţiilor favorabile dialogului între fraţi,
în semn de respect pentru „înaintaşii
care şi-au jertfit viaţa pentru darul sfânt al libertăţii şi al comuniunii de
limbă, teritoriu şi credinţă cu cei de acelaşi neam“[81].
Dialogurile de la distanţă nu pot înlocui,
niciodată, întâlnirile directe şi căldura inimii fraţilor.
În concluzie, calea dialogului şi dragostea pentru
unitate trebuie să primeze în faţa intereselor politice, economice şi a
orgoliilor. Chestiunea se poate rezolva numai prin dialog şi numai pe baza
canoanelor, pentru că „mare primejdie
este acolo unde canoanele nu stăpânesc“[82]
Paul Negoiţă
[1] Extras din Actul patriarhal şi sinodal al Patriarhiei
Române privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de
stil vechi, cu reşedinţa la Chişinău
[2] În
Declaraţie se stipulează că : „este garantată exercitarea drepturilor
sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice ale tuturor
cetăţenilor Republicii Moldova, inclusiv
ale persoanelor aparţinând grupurilor naţionale, etnice, lingvistice şi
religioase, în conformitate cu prevederile Actului final de la Helsinki şi ale
documentelor adoptate ulterior, ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă“.
[3] Aspecte istorice
privitoare la Mitropolia Basarabiei a se vedea la: Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Mitropolia Basarabiei, Edit.
Trinitas,Iaşi 1993.
[4] În prezent, Mitropolia Basarabiei are între 800
de mii şi un milion de credincioşi, dintre care 178 sunt clerici, organizaţi în
circa 64 de parohii şi 58 de filii, are trei comunităţi în Ucraina, câte o
comunitate în Lituania, Letonia şi Estonia şi două comunităţi în Federaţia
Rusă.
[5] Republica Moldova a aderat la mai multe documente internaţionale
(universale şi regionale), în care este înscrisă şi libertatea religioasă,
dintre care amintim: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului (1948), – la care a aderat la 28 iulie
1990; Carta de la Paris pentru o nouă
Europă din 1990, – în vigoare pentru Republica Moldova, de la 10 septembrie
1991; Convenţia internaţională cu privire
la drepturile copilului (1989) – în vigoare din 25 februarie 1993; Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice (1966) – în vigoare de la 26 aprilie 1993; Convenţia Europeană pentru protecţia
Drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale (1950) – în vigoare de la
12 septembrie 1997; Documentul final al
Reuniunii din 1986 de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la CSCE
– la care a aderat la 10 septembrie 1991.
[7] Conceptul
„organizaţii religioase“ se regăseşte şi în legislaţia actuală, însă el
defineşte părţile componente ale cultelor. Acest lucru se poate constata din
punctul 1 din Regulamentul cu privire la înregistrarea părţilor componente ale
cultelor, adoptat de Guvernul Republicii Moldova, la 13 octombrie 1994,
prin Hotărârea nr. 758, reglementează:
„Părţi componente ale cultelor, care cad sub incidenţa prevederilor prezentului
Regulament, sunt comunităţile religioase, mănăstirile, confreriile şi misiunile
religioase (misiile), şcolile teologice de orice grad (denumite în continuare
organizaţii religioase)“.
[8] Condiţiile impuse de legislaţia civilă
unei persoane juridice sunt: un scop bine precizat; un patrimoniu propriu şi
organe proprii de conducere. Aceste cerinţe ale legislaţiei civile le regăsim
şi în dreptul bisericesc şi ele constituie baza principiului autonomiei interne.
Despre temeiurile canonico – juridice ale persoanei juridice bisericeşti, a se
vedea: Lazăr Iacob, Personalitatea
juridică a Bisericii, Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1940; Dr.
Nicolae Cotlarciuc, Persoana morală a
averii bisericeşti, în „Biserica Ortodoxă Română“ (în continuare „B.O.R.“),
an XL (1922), nr. 8, pp. 564-576.
[9] Din anul 1993, organul abilitat cu acordarea acestui drept este Serviciul de Stat pentru problemele Cultelor, care funcţionează pe lângă Guvern. La
data înregistrării unui cult, părţile componente ale cultelor obţin
personalitate juridică. Procedura de înregistrare a fost stabilită prin Regulamentul cu privire la înregistrarea
părţilor componente ale cultelor, aprobat prin Hotărârea Guvernului
Republicii Moldova nr. 758 din 13 octombrie 1994.
[10] 1. Cultul
Penticostal, Uniunea Creştinilor de credinţă Evanghelică (a fost recunoscut
prin Hotărârea Guvernului (în continuare, H.G). nr. 46/ 08 februarie 1993);
2. Cultul adventist de ziua a şaptea, Uniunea de Conferinţe a Adventiştilor
de ziua a şaptea (H.G. nr. 447 /22 iulie,1993);
3. Biserica Ortodoxă din Moldova sau Mitropolia Moldovei a Patriarhiei
Ruse (H.G. nr.719 /17 noiembrie 1993);
4. Cultul Baha’i (H.G. nr. 367 /31 mai 1994);
5. Comunitatea
religioasă presbiteriană „Biserica Păcii din Chişinău“ (H.G. nr. 407 /09
iunie 1994);
6. Societatea
Conştiinţei Krişna din Republica Moldova (H.G. nr. 499 / 13 iulie 1994);
7. Biserica adventistă de ziua a şaptea, Mişcarea de reformaţiune (H.
G. nr. 524 /19 iulie 1994);
8. Cultul Creştin Romano-catolic, Administratura Apostolică (H.G. nr.
523 /19 iulie 1994);
9. Organizaţia religioasă a martorilor lui Iehova din Republica Moldova
(H.G. nr. 558 / 27 iulie 1994);
10. Biserica Nouapostolică din Republica Moldova (H.G. nr. 951 / 27
decembrie 1994);
11. Cultul Creştin Evanghelist
Baptist, Uniunea bisericilor creştine Evanghelist Baptiste (H.G. nr.272 /
02 mai 1995);
12. Uniunea Comunităţilor Creştinilor Spirituali
Molocani din Republica Moldova (H.G. nr. 567 /11 august 1995);
13. Cultul Creştin Ortodox Rus de rit Vechi,
Eparhia de Chişinău a Bisericii Ortodoxe Ruse de Rit Vechi (H.G. 598 / 28
august,1995);
14. Cultul
Creştin Armeano-gregorian - Parohia Sfintei Născătoare de Dumnezeu a Bisericii
Armeano-apostolice(H.G. 804 / 05 decembrie,1995);
15. Cultul Mozaic, Federaţia comunităţilor evreieşti (H.G. nr. 805 / 05
decembrie,1995);
16. Biserica Biblică din Republica Moldova (H.G. nr. 164 / 24 februarie
1997);
17. Biserica Ultimului Testament din Republica Moldova (H.G. nr. 165 /
24 februarie,1997);
18. Uniunea Bisericii Creştine Libere (Cultul Harismatic) din Republica
Moldova (H.G. nr. 464 / 17 mai 1997);
19. Uniunea Comunităţilor Evreilor Mesianici din Republica Moldova
(H.G. nr. 822 / 01 septembrie 1997);
20. Biserica Evanghelico-luterană din Moldova, (H.G. nr. 627 / 05 iulie
1999).
Au fost recunoscute de asemenea
şi un număr de asociaţii cu caracter total sau parţial bisericesc :
1. Societatea cultural-bisericească „Mitropolitul Varlaam“ (H.G. nr.
395 / 25 iunie 1993);
2. Fundaţia
Creştină de binefacere „Dragostea lui Dumnezeu în acţiune“ (H.G. nr. 426 /
14 iulie 1993);
3. Filiala organizaţiei religioase şi de culturalizare „Agudat Israel“ din
Republica Moldova (H.G. nr. 715 / 16 noiembrie 1993);
4. Misiunea
creştină „Betesda“ din Republica Moldova (H.G. nr. 783 / 16 decembrie
1993);
5. Misiunea creştină de binefacere şi caritate „Cannan“ din Republica
Moldova, (H.G. nr. 501 / 15 iulie 1994);
6. Societatea creştină misionară „Semănătorul“ din Republica Moldova
(H.G. nr. 780 / 26 octombrie 1994);
7. Societatea misionară „Vestea Bună“ (H.G. nr. 597 / 28 august 1995)
8. Misiunea creştină pentru închisori din Republica Moldova (H.G. nr.
70 / 07 februarie 1996);
9. Organizaţia creştină „Viaţa Nouă“ din Republica Moldova (H.G. din.
12.august 1997);
10. Societatea interconfesională a medicilor-creştini „Emanuil“ din
Republica Moldova (H.G. nr. 221 / 27 februarie 1998);
11. Misiunea creştină de binefacere
„Armata salvării“ din Republica Moldova (H.G. nr. 1020 / 05 octombrie
1998).
[11] Acestei proceduri judiciare trebuie să-i preceadă procedura prealabilă obligatorie de
tranşare a litigiului prin depunerea unei cereri la organul care a comis
încălcarea drepturilor legale sau organului ierarhic superior.
[12]
Săvârşirea acestor fapte este sancţionată cu amendă, care poate varia între 18
şi 2700 lei. Cetăţenii străini sunt pasibili şi de expulzare de pe teritoriul
Republicii Moldova. În cazurile de recidivă contravenientul poate fi supus unei
amenzi de până la 5400 lei sau chiar arestului administrativ pe o durată
determinată de până la 30 de zile.
[13] În legislaţia română,
divulgarea secretului spovedaniei este faptă penală. A se vedea Pr. Paul Iulius
Negoiţă, Secretul spovedaniei, în
„Glasul Adevărului“, an. IX (2000), nr.119-121, Editura Episcopiei Buzăului şi
Vrancei, pp. 88 – 92.
[14] Faptele enumerate sunt sancţionate, după caz, cu una
dintre pedepsele: mustrare publică; amendă de până la 1080 lei; privaţiune de libertate până la 5 ani de
zile, cu sau fără confiscarea averii.
„Orice
om are libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, acest drept include
libertatea de a-şi manifesta religia, sau convingerea, singur, sau împreună cu
alţii, atât în mod public cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase
cult şi împlinirea riturilor.
Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie,
acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară,
precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi
idei, prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat.˝
În art. 9 al Convenţiei
Europene privind protecţia drepturilor omului, sunt prevăzute următoarele: „Orice persoană are dreptul şi libertatea de
gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi
schimba religia sau convingerea cât şi libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin
cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea riturilor. (alin 1)
Libertatea
de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul altor
restricţii decât al acelora care, prevăzute de lege, constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, protecţia
ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protecţia drepturilor şi
libertăţilor altora.“ (alin. 2).
[16] Iuliu Chifu,
Situaţia Mitropoliei Basarabiei văzută de organismele europene, în
cotidianul „Biserica şi problemele vremii“, Iaşi, an. I (1998), nr. 3, p. 14.
[17] A se vedea Raportul Comitetului Helsinky pentru
Drepturile Omului din Republica Moldova intitulat „Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie în Republica Moldova“, Chişinău,
1999, p. 131.
[19] Despre toate aceste
diligenţe, a se vedea mărturiile deputatului Vlad Cubreacov. Vezi Mihail
Sălcuţan, Internaţionalizarea problemei
privind Mitropolia Basarabiei, în „Glasul Adevărului“, an. IX (1998), nr.
86-88, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, pp. 63-66.
[20] Cererea a fost
înregistrată cu nr. 45701/99 sub numele
Cazul Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Republica Moldova
[21] Referat al sectorului
„Comunităţi externe“ în legătură cu procesul de la Curtea europeană a
drepturilor omului de la Strasbourg, privind cauza Mitropoliei Basarabiei,
în „B.O.R.“ an. CXIX (2001), nr.7-12, p. 593.
[23] Acest
organism al administraţiei publice centrale funcţionează pe lângă Guvern şi are
următoarele atribuţii enumerate în Regulamentul de funcţionare,
aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 737 din 25 noiembrie 1993:
„1) asigură
respectarea Legii despre culte, a altor acte legislative;
2) susţine
activitatea acestora în domeniul vieţii sociale şi spirituale a ţării,
efectuează observări privind excluderea oricăror acţiuni de învrăjbire
religioasă în relaţiile dintre culte şi mediază, la solicitarea acestora, în
situaţiile litigioase care apar;
3) asigură conlucrarea dintre culte şi
ministere, departamente de stat, alte organe centrale şi locale în vederea
respectării libertăţii şi autonomiei cultelor, prevenirii şi înlăturării
oricăror abuzuri; contribuie la soluţionarea divergenţelor ce apar în
raporturile dintre organele autoadministrării locale şi asociaţiile religioase;
4) ţine evidenţa organizaţiilor religioase şi
edificiilor de cult, alcătuieşte banca de date privind organizaţiile religioase
din republică şi respectarea legislaţiei în vigoare;
5) examinează documentele necesare în vederea
recunoaşterii de către stat a cultelor şi prezintă propuneri în vederea
recunoaşterii acestor culte, conform legislaţiei în vigoare;
6) în baza documentelor întocmite şi a
statutelor prezentate, precum şi a legislaţiei în vigoare, avizează înfiinţarea
de asociaţii şi fundaţii religioase, autorizarea lor ca persoane juridice;
7) susţine măsurile necesare desfăşurării
asistenţei religioase în unităţile militare, de poliţie, în penitenciare,
spitale, instituţii sociale şi alte instituţii de stat, conlucrând cu
ministerele şi organizaţiile interesate;
8) acordă sprijin şi consultări în probleme de
specialitate privind evidenţa, păstrarea, conservarea, restaurarea şi
valorificarea bunurilor mobile şi imobile, cu prioritate a acelora din
patrimoniul cultural naţional care se află în proprietatea sau în folosinţa
cultelor;
9) sprijină activitatea cultelor în
cunoaşterea şi promovarea culturii religioase prin organizarea de expoziţii,
simpozioane, sesiuni, conferinţe, spectacole artistice;
10) în comun cu Ministerul Afacerilor Externe
susţine relaţiile de colaborare dintre Bisericile din Republica Moldova şi cele
de peste hotare, participarea acestora la lupta pentru pace;
11) stabileşte relaţii cu instituţii de stat
similare din alte ţări şi cu organizaţii internaţionale neguvernamentale care
se ocupă de problemele drepturilor şi libertăţilor credincioşilor;
12) întocmeşte sinteze documentate privind
activitatea religioasă în Republica Moldova, punându-le la dispoziţia
Parlamentului şi a Guvernului; pregăteşte materiale referitoare la viaţa
religioasă din alte ţării, la activitatea organizaţiilor şi asociaţiilor
religioase internaţionale;
13) sprijină activitatea instituţiilor
teologice de învăţământ;
14) verifică modul de utilizare a fondurilor
prevăzute pentru culte din bugetul de stat, potrivit destinaţiei stabilite şi
cu respectarea prevederilor legislaţiei în vigoare;
15) examinează cererile şi
plângerile cetăţenilor şi organizaţiilor, controlează corectitudinea
soluţionării lor în organele respective şi ia decizii adecvate.“
[24] În cadrul unei
reuniuni la care au luat parte un număr de circa 800 clerici ai
Mitropoliei Moldovei, care a avut loc la 19 octombrie 2001, la Chişinău,
Vladimir Voronin a declarat că, atâta timp cât va fi Preşedinte, Mitropolia
Basarabiei nu va fi recunoscută de stat şi înregistrată. El a cerut preoţilor
să susţină această poziţie şi să nu adere la Mitropolia Basarabiei. La adunare
n-au fost invitaţi clericii Mitropoliei Basarabiei şi n-a fost admisă presa.
Clericii au fost orientaţi să înregistreze la Oficiile Cadastrale (organ de
stat la care se înregistrează drepturile asupra bunurilor imobile) bisericile
şi bunurile bisericeşti pe numele Mitropoliei Moldovei.
[29] Ibidem, pct. 129.
[31] Pentru o prezentare a etapelor
procesului, a se vedea Pr. Mircea Alexă Uţă,
Autorităţile de la Chişinău somate să recunoască Mitropolia Basarabiei, în
„Vestitorul Orotodoxiei“, an. XIV (2002), nr. 289 (15 aprilie), p. 8. A se
vedea, de asemenea, Prof. Dan Toader, Recunoaşterea
oficială a Mitropoliei Basarabiei, „Vestitorul Orotodoxiei“, an. XIV
(2002), nr. 297-298 (septembrie), p. 10.
[33] A fost modificat prin Hotărârea de Guvern nr.
1008 din 26 oct. 2001.
[34] Mitropolia Moldovei, în frunte cu Mitropolitul
Vladimir, a întocmit o listă cu biserici şi bunuri bisericeşti care aparţin
comunităţilor locale pentru ca acestea să fie trecute în proprietatea
Mitropoliei Moldovei printr-o hotărâre de Guvern. În această listă au fost
incluse şi biserici deţinute de Mitropolia Basarabiei. Pe lângă faptul că
vizează dreptul de proprietate sau, după caz de folosinţă al Mitropoliei
Basarabiei, acest proiect atentează şi la dreptul de proprietate sau folosinţă
a comunităţilor locale din cadrul Mitropoliei Moldovei care sunt persoane
juridice şi proprietare de drept. Această măsură are ca scop eliminarea cu
forţa a Mitropoliei Basarabiei de pe scena istorică, prin deposedarea de
patrimoniul ei.
[35]Decizia
Curţii,pct. 105.
[38] Au reprezentat Mitropolia Basarabiei la
Strasbourg: deputatul Vlad Cubreacov şi avocaţii londonezi John Warwich
Montgomery şi Alexandro Dos Santos. Despre avocatul John Warwich Montgomery, a
se vedea periodicul editat de Mitropolia Basarabiei, „Alfa şi Omega“, an. VI (2000), nr. 13-14, p. 3. A se
vedea şi periodicele: „Dunărea creştină“, supliment al revistei „Alfa şi
Omega“; „Studentul“, supliment al revistei „Alfa şi Omega“; precum şi
periodicul Patriarhiei Române – „Vestitorul Ortodox“.
[40] Preoţii şi credincioşii au dreptul la petiţie;
preoţii se pot bucura de pensie; pot avea acces la sistemul juridic şi îşi pot
apăra dreptul de proprietate ş.a.
[41] Prin
acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia Biserica este
autonomă, adică independentă sau de sine stătătoare în treburile sale
religioase, faţă de orice altă organizaţie din afara ei, deci şi faţă de Stat,
care nu are decât dreptul de supraveghere şi control. Arhid. Prof. Univ. Dr.
Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Editura
I.B.M. al B.O.R., Vol. II, Bucureşti, 1990, p. 199.
[42] Acest principiu decurge din respectarea
suveranităţii Statului şi se manifestă prin considerarea acestuia ca formă de
stăpânire pe care a orânduit-o Dumnezeu, prin neamestecul Bisericii în
treburile Statului, prin supunerea Bisericii faţă de legile civile şi,
implicit, prin recunoaşterea dreptului de supraveghere şi control din partea
autorităţii politice. Observarea acestui principiu de către Biserică nu trebuie
înţeleasă ca o aservire a Bisericii. Loialitatea este condiţionată de
principiile pe care le are Statul respectiv, de atitudinea sa faţă de Biserică
şi de modul în care înţelege să pună în practică conlucrarea sa cu Biserica
pentru binele cetăţeanului – creştin.
[43] Acest principiu constă în rânduiala potrivit căreia Biserica se conduce
atât după legi proprii, cât şi după legile de stat. Pr. Prof. Liviu Stan, Tradiţia pravilnică a Bisericii, însemnătatea
şi folosul cunoaşterii legilor după care se conduce Biserica, în „S.T.“,
an. XII, (1960), nr. 5-6, p. 340.
[44] † Antonie Ploieşteanu, Zece teze despre catolicitate şi etnicitate,
în „S.T.“, an. XXXI, (1979), nr.1-4, p. 307.
[46] Prof. Iorgu Ivan, Etnosul-neamul – temei divin şi
principiu fundamental canonic al autocefaliei bisericeşti, în vol. „Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe
Române (1885-1995)“, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1985, p. 200.
[47] În procesul de integrare europeană
actual, acest principiu este prezentat ca fiind depăşit, iar cel de
suveranitate radical transformat. A se vedea Bogdan
Aurescu, Noua suveranitate, Editura
All Beack, Bucureşti, 2003.
[48] A se
vedea traducerea Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Orotodoxe, Sibiu, 1993, p. 26. În legătură cu
acest canon, a se vedea canoanele paralele: 4,6,7 I Ec., 2,3 II Ec., 8 III Ec.,
28 IV Ec. 36,39 Trulan; 9 Antiohia.
[49] Prof. Iorgu Ivan, Vechimea şi formele raporturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte
Biserici Ortodoxe, în „G.B.“, an. XL (1980), nr.10-12, p. 794.
[51] Privitor la interpretarea canonului 28 al
Sinodului IV Ecumenic, a se vedea: Mag. Ierodiac. Epifanie Norocel, Organizarea Bisericii în secolul al V-lea,
în urma hotărârilor sinodului de la Calcedon, în „G.B.“ an. XXI (1962), nr.
3-4, pp. 309-312; Pr. Prof. Liviu Stan, Importanţa canonico-juridică a
Sinodului IV Ecumenic, în
„Ortodoxia“, an. III (1951), nr. 2-3, pp. 441-459.
[52] Se acreditează, tot mai des şi în mod oficial,
existenţa unei limbi moldoveneşti, fiind editat şi un dicţionar moldovenesc –
românesc. Apariţia acestui dicţionar a stârnit râsul, dar şi protestele
românilor. A se vedea, spre exemplu, Av. Mihail Sălcuţan, Blasfemie la adresa limbii române: dicţionar moldovenesc-românesc,
în Glasul Adevărului, an. XIV (2003), nr. 133, pp. 135-141.
[56] Aprobat de Guvernul Republicii Moldova prin
Hotărârea nr. 719 din 17 noiembrie 1993.
[57] Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autonomia bisericească, în „S.T.“, an. X (1958), nr. 5-6, p. 381.
[59] Pr. Prof. Liviu Stan, Har şi jurisdicţie, în „S.T.“, an. XXII (1970), nr. 1-2, p. 7.
[60] A se vedea interpretarea acestui canon la Pr. Prof. Liviu Stan, Ortodoxia şi diaspora – Situaţia actuală şi
poziţia canonică a diasporei ortodoxe, în „Ortodoxia“, an. XV (1963), nr.
1, p. 7.
[61] Pr. Prof. Liviu Stan, Importanţa canonico-juridică a Sinodului IV ecumenic, în
„Ortodoxia“, an. III (1951), nr. 2-3, p. 456.
[62] Statutul pentru organizarea şi
funcţionarea Mitropoliei Ortodoxe a Basarabiei, în „Alfa şi Omega“, an. I (1995), nr. 15, pp.
2-32.
[64] Despre cele două forme ale prescripţiei romane: prescriptio longi temporis şi prescriptio
longisisimi temporis, a se vedea Conf. Dr. Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura All Beak,
Bucureşti, 2001, p. 119.
[65] Arhid. Prof. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe (note şi comentarii), Sibiu 1993, pp. 87-88.
[66] Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe (Canoanele Sinoadelor Ecumenice), vol.
I, partea II-a, traducere de Uroş Covincici şi N. Popovici, Arad, 1931, p. 234.
[68] Mag. Eugen Marina, Episcopii ajutători şi episcopii vicari, în „S.T.“, an. XVII
(1965), nr. 7-8, p. 435.
[69] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p. 404.
[70] Mag. Eugen Marina, op. cit., pp. 435-436.
[71] În limbaj juridic, buna-credinţă este principiul de drept care guvernează
modul de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor, principiu ce presupune
convingerea sinceră şi neviciată a justeţei unei anumite atitudini. Despre buna
credinţă în drept, a se vedea: Ion Popescu-Sireteanu, Mic dicţionar juridic, Editura Bucovina, Iaşi 1996, p. 16; Mircea
Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar
de drept civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp.
51-52.
[72] Zonora, Comentarii la canonul 17 al
Sinodului IV Ecumenic, apud. Prof. Dr. Gheorghe Cronţ, Prescripţia în dreptul bisericesc ortodox, în „B.O.R.“, an. LVI
(1938), nr.1-4, pp. 41.
[74] Pr. Prof. Liviu Stan, Importanţa canonico-juridică a Sinodului IV
ecumenic, în „Ortodoxia“, an. III
(1951), nr. 2-3, p. 457.
[75] Un comentariu la acest canon, a se vedea şi la Arhiep. Peter L´Huilier, Dreptul
bisericesc la Sinoadele Ecumenice I-IV, traducere de Pr. Prof. Univ.
Alexandru I. Stan, Editura Gnosis, Bucureşti, 2000, pp. 391-395.
[76] Canonul IV al Sinodului I Ecumenic prevede ca „episcopul în general să se aşeze de toţi
episcopii din eparhie; iar dacă ar fi grea aceasta, din cauza unei nevoi
stăruitoare, sau din cauza depărtării drumului, să se adune cel puţin trei la
un loc, împreună alegători făcându-se şi cei absenţi şi consimţind în scrisori,
apoi să se facă hirotonia“. Apud. Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p. 17. A se vedea şi canoanele paralele: 19 Antiohia şi
13 Cartagena.
[77] A se vedea şi canoanele paralele: 12, 13
Laodiceea; 13, 49, 5 Cartagena; 19, 23 Antiohia; 6 Sardica ;1 Constantinopol.
[78] Pr. Prof. Liviu Stan, Importanţa canonico-juridică a Sinodului IV ecumenic, în
„Ortodoxia“, an. III (1951), nr. 2-3, p. 457.
[79] Canonul 30 Apostolic prevede următoarele: „Dacă vreun episcop, servindu-se de
stăpânirile lumeşti, printr-înşii pune mâna pe vreo biserică, să se
caterisească şi să se afurisească, şi toţi părtaşii lui la aceasta“. Apud
Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I,
p. 230.
[80] Arhid. Prof. Ioan N. Floca, Importanţa şi actualitatea hotărârilor sinodului VII Ecumenic de la
Niceea (787), în „Ortodoxia“, an. XXXIX (1987), nr.4, p. 15.
[81] Extras din scrisoarea P. F. Patriarh TEOCTIST
adresată, la 5 octombrie 2001, ministrului justiţiei din Republica Moldova.
Apud Referat..., p. 595.
[82] Ne vorbeşte Părintele Cleopa, Editura
Episcopiei Romanului 1996, vol. IV, p. 95.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu