Cu siguranță, numărul celor care-l căutau asiduu pe Răscumpărătorul
lumii era foarte mare. Cei trei magi, Gașpar, Baltazar și Melchior au fost
răsplătiți pentru căutarea lor și au putut să se închine la picioarele
Pruncului Sfânt. Poate că pe drumul lor au mai plecat și alții, însă voia
Domnului, o altă misiune divină sau puțina lor credință nu au făcut posibilă
marea întâlnire. Despre un asemenea personaj, care ar fi trebuit să fie al
patrulea mag, există o frumoasă istorioară care spune că și-ar fi vândut tot ce avea și ar fi cumpărat
trei nestemate - un safir, un rubin și o perla - pe care sa le ducă în dar Pruncului. Și zorind spre Babilon,
unde, îl așteptau ceilalți trei, a profețit
Pilda Samarineanului. Nu l-a putut fi oprit din nebuna-i goană nici de
furtuni, de arșiță, de sete, fiare, de noapte, ci de un om. Da, de un om! Un om
în nevoie, căzut la pământ. Nu a putut
trece nepăsător, chiar dacă era dus de el mai frumos vis al vieții lui, iar
steaua mergea în drumul ei fără odihna. S-a oprit. A încărcat bolnavul și la
dus la medic. Pentru a fi sigur că se va face bine și pentru a avea pe drum
conștiința liniștită că năpăstuitul era bine tratat a oferit safirul medicului.
A pierdut însă din vitează, iar zăbava aceasta nu a găsit îngăduința celorlalți
magi, care, la rândul lor trebuiau să meargă în ritmul stelei călăuzitoare.
Așadar, el, binefăcătorul, cel care primise o altă misiune de la Domnul, sau
poate era pus la o încercare, a rămas singur pe cale. Oricât s-a ostenit și a
căutat urmele celorlalți trei a rămas singur. Ostenit și însingurat, a ridicat
iarăși privirea spre Cer și a urmat steaua minunată. A parcurs drumul spre
Betleem. Din păcate, atunci când a ajuns era târziu. Cei trei magi erau deja
plecați, iar nebunia lui Irod care ucidea pruncii a alungat-o pe Maica Domnului
cu Pruncul. Familia Sfântă devenise peregrină spre Egiptul din care strămoșii
au scăpat trecând prin Marea Roșie.
Cum chiar în fata lui un soldat al lui Irod voia sa-i smulgă
unei mame copilul pentru a-l omori, magul nu a stat pe gânduri și a răscumpărat
viața pruncului cu rubinul ce-l ținea la piept pentru Domnul. Soldatul a uitat
ordinul, iar spaima cumplită a mamei s-a transformat în mare bucurie. Rubinul
Domnului a preschimbat lacrimile în zâmbete și mulțumiri insistente.
Devotat țelului său, magul a plecat iarăși la drum.
Din cele trei daruri în care-și investise tot ce avea rămăsese doar unul: perla.
A umblat asemenea evreilor care mergeau neobosiți prin pustie în căutarea
pământului făgăduinței. Au trecut anii. Câți? Mulți! Nici magul nu le mai ținea
socoteala. Pentru el, însă, nu exista renunțare. Ardea să-l întâlnească pe
Mântuitorul lumii. Credința lui era fără ocol că va reuși. Steaua se stinse,
credința lui ardea. Umbla prin vânturi, praf și vremi. Pruncul crescuse și se
întărise cu duhul între timp. Ba chiar Sfântul Ioan Botezătorul îl arătase
mulțimii și propovăduia lumii. Toți au început să audă de El. A auzit și magul
nostru și a plecat spre Ierusalim să-l vadă, căci acolo se afla. A pornit mai
bucuros ca niciodată, mai bucuros decât la începutul călătoriei. Peste treizeci
de ani din viață erau dăruiți călătoriei. Și înainte își oferise viața
căutării. Dar stătea aproape de ai săi. Acum, însă nu mai avea trecut, viețuia
doar în nădejde. Dar și de această dată …întârziase. Domnul tocmai fusese
răstignit pe Golgota. Și-a abandonat bătrânul armăsar și a fugit prin colbul
auriu spre vârful Golgota. Mai ținea încă darul la piept.
Drumul îi este întrerupt iarăși de o altă dramă. O
fată din neamul lui Iisus era târâtă de doi soldați spre închisoare. Sensibilul
mag i-a oprit din atitudinea lor brutală, oferindu-le perla. Darul a învins
iarăși tot, iar tânăra căuta insistent să-i mulțumească binefăcătorului. Magul
era însă trist. Nu mai avea timp de mulțumiri. Gândurile îi erau confuze. Nu
mai avea nici daruri și parcă nici speranța că se va mai putea închina celui
căruia îi oferise viața peregrinând.
A ajuns la poalele Crucii. Părea că duhul îl părăsise
pe Iisus cel istovit de suferință și ingratitudine. Pleoapele Domnului stăteau
căzute, parcă fără puterea de se mai ridica vreodată. Ar fi dorit măcar o clipă
să-l privească în ochi și să i se închine…dar…Și minune! Domnul îl aștepta. Nu
a plecat spre Tatăl ceresc până ce nu l-a primit pe mag. S-a bucurat magul, dar
în același timp inima i-a sângerat precum palmele Domnului. Nu mai avea nimic de oferit... și căuta să se
scuze printre suspine. Însă Domnul, știindu-i suferința, l-a dezlegat de
cumplita-i durere zicându-i:
- Tot ce doreai să-mi aduci mie ai oferit celor
în nevoie. Bine ai făcut! Tu m-ai iubit cu adevărat și darurile tale au ajuns
la Mine! Adevărat iți spun, aceste daruri prețuiesc cel mai mult, pentru că au
fost date la vreme și sunt semne ale dragostei pentru semeni și sufletului tău
bun. Acela care-L iubește pe Dumnezeu,
își revarsă generozitatea în ajutorul semenilor. Cu cât te apropii mai
mult de oameni, cu atât dovedești atașament mai profund față de Domnul și cu cât îl cauți mai mult pe
Dumnezeu cu atât vei fi mai binecuvântat!
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu