Stin polis, adică spre oraș, spre Istanbul am plecat și eu
după aproape douăzeci de ani de la ultima descălecare. M-am uitat anterior pe
diferite variante de călătorie. Toate păreau interesante, dar parcă Istanbulul
mă atrăgea cel mai mult. Curiozitatea de a vedea cum a reacționat un oraș cu
rădăcini adânci în fața unei lumi globale, care uniformizează, m-a făcut să
plec pentru câteva zile spre vechiul Byzantion. După 1990, când era principala
și destul de facila destinație comercială avea toate datele unui loc agasant,
părăsit de vechea elită bizantină și lăsat pe mâna invadatorilor. Studiile de
bizantinologie sau texte de roman sau proză istorico-științifică scurtă, precum
cele aparținând autorilor Vintilă Corbu, Robert Graves, Charles Diehl, mi-au
construit imaginea unui Constantinopol puternic, un oraș irepetabil. Nu
regăseam nici un fel de continuitate între ceea ce a fost înainte de 1453 și
după. Singurele elemente de legătură erau valurile Bosforului și minaretele
crescute peste Sfânta Sofia, biserică sub cupola căreia Patriarhul de
Constantinopol se dorea a fi patriarh ecumenic, patriarhul întregii lumi cu
jurisdicție pe măsura dorințelor și astăzi are valoare de simbol, pe când
scaunul de Roma….Dar revenind la cât e vechi și cât e nou în orașul lui
Constantin cel Mare de astăzi, evident am căutat să văd ce mai spun cărțile. Am
aruncat un ochi prin propria bibliotecă și am regăsit însemnările lui Gala
Galacticon puse hârtie la întâlnirea cu orașul: În ceața opalină care îmbracă Stambulul transpar siluetele marilor
moschee și columnele minaretelor. Turnul Galatei se vede vag, mai mult din cap
decât din picioare, și pare o necrezută apariție din arhitectura poveștilor
orientale (….) Cerul este mereu un cort de in și de cânepă, cu petice de
hermină, cari spânzură printre minarete. Cornu-de-Aur se pierde în fumăria
universală și numele Eyub, rostit în preajma noastră, ne învăluie o clipă cu
vraja și cu feeriile lui Pierre Loti.
Aproape de linia
mării, promontoriul – deasupra căruia se înalță fantomele, moscheea lui Ahmed,
Sfânta Sofia și Sfânta Irina – ne înfățișează o grădină înclinată și un amestec
de clădiri și de cupole, rezimate pe ziduri puternice. Este parcul vechiului
Serai și încurcatul edificiu în care oblăduiau vechii sultani, zis și palatul
Top-Capu, astăzi un labirint de amintiri istorice, de odoare și de chioșcuri.
Sfânta Sofia, cu patru
minarete, se distinge de Moscheea lui Ahmed, care are șase. Sultanul Ahmed a
avut nobila ambiție să ridice să ridice un locaș de închinăciune care să-l
întreacă pe a lui Justinian și pe lângă aceasta să aibă șase minarete ca
moscheea Kaaba din Meca. Credincioșii lui Allah l-au admis la primul punct, dar
i-au stat împotrivă în punctul al doilea: Moscheea ta nu poate să aibă șase
minarete! Numai cea din Meca are șase. Atunci Sultanul Ahmed a poruncit să se
adauge moscheii din Kaaba încă un minaret, ca să aibă șapte.
Sfânta Irina nu a fost
niciodată moschee, ci a fost făcută paznică trofeelor turcești; azi e un fel de
muzeu militar. Este străvechea bazilică în care Împăratul Teodosie a adunat
conciliul al doilea ecumenic și în care Sfântul Grigorie de Nazians a rostit
vestitul lui cuvânt de adio…
Pitorească descriere, cum nici nu putea fi altfel, având în
vedere cui aparține. Dar îmi doream mai
mult. Șabloanele de gândire impuse de autori nostalgici și de conflictele
românilor cu turcii îmi răpeau cumva dreptul de a înnoda firul, de a încerca să
înțeleg ce este cu adevărat nou și ce este vechi în această lume atât de adâncă
în ceea ce privește originea ei.
Am încercat să găsesc alte surse de documentare. Ghiduri
turistice sunt însă ele nu te ajută să pătrunzi sensuri, doar te ghidează,
vorbind rece despre oameni, timpuri și locuri. În cele din urmă am descoperit o
lucrare care merită citită. Aparține lui John Freely și se numește Istanbul – orașul imperial și a apărut
la editura Trei. Deschizând primele pagini am avut sentimentul că nimic special
nu mă așteptă: orașul imperial se
profilează dintr-o dată, dramatic, pe fundalul palid-azuriu a cerului și al
apelor, cupolele și minaretele sale înălțând-se pe dealurile ce mărginesc
ambele maluri ale Bosforului. Continuând, însă, am constatat că autorul
reușește să prezinte continuitatea vieții și a existenței unui oraș care a fost
capitală a trei imperii – și nici astăzi pare că nu ar sta cuminte, după
accederea fostului său primar, Erdogan, la cea mai înaltă funcție în stat -, și
stă, asemenea unei păsări imense cu aripile proptite pe țărmurile a două
continente.
Scrierea Freely este utilă și destul de plăcută la citit.
Stabilește un echilibru între abordarea științific-aridă a temei și plăcerea de
condeier. De asemenea, cartea dă o imagine de ansamblu, pe care noi, românii,
nu ne-am permis să o avem. Melancoliile noastre ca moștenitori ai lumii
bizantine – Bizanț după Bizanț – ne țin departe de istoria ulterioară căderii Constantinopolului.
Ei bine, lucrarea pomenită are meritul de a face cititorul să înțeleagă că
acolo s-au schimbat stăpânirile și au crescut pe vechile edificii minarete și
moschei, însă spiritul populației a rămas același. Nu a avut loc o gonire a
populației, o asimilare și nici măcar o suprapunere, ci o simbioză.
Constantinopolul a fost și a rămas oriental. Partea nevăzută a reprezentat
legătura dintre vechiul Constantinopol și noul Istanbul. Imaginea actuală a
băștinașilor locului nu este aceea a unui copac care și-a tras seva din două
pământuri diferite. Orientul cu plusurile și minusurile lui a stat și stă în
străfundul celor care locuiesc în Istanbul. Nu sunt mai buni sau mai răi
locuitorii de astăzi decât cei de altă dată. Interfața este alta. În fapt, sunt
adânc afundați în istoria lor comportamentală și se mențin, cu mult prea puține
adăugări, pe linia provenienței lor.
Așadar, pentru a înțelege mai bine istoria orașului
imperial, continuitatea lui, cartea lui John Freely poate fi un instrument
util, nu foarte istovitor dar nici extrem de facil, un text scris totuși din
exterior, cu o detașare care lasă cititorului dreptul la concluzii.
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu