Înainte de Crăciun, în cultul Bisericii se aminteşte credincioşilor, prin cuvântul Scripturii, că
evenimentul covârşitor pe care trebuie să-l sărbătorim – adică Naşterea
Domnului – are temeiuri istorice, bazate pe realităţi şi adevăruri înscrise în
Cartea Sfântă. Ni se dă astfel încredinţarea că Fiul lui Dumnezeu, născut din
veci din Tatăl, a venit în lume născându-Se cu trup omenesc, pentru ca să
împlinească rânduiala din veac hotărâtă şi, astfel, să mântuiască prin jertfa Sa
proprie pe omul căzut în păcat. Pe temeiuri care nu pot fi dezmințite, se dă
istoriei şi lumii încredinţarea că Iisus Hristos nu este o născocire – cum se
susţine, nici închipuire, ci este o realitate vie, istorică, ce coboară din
veacuri, ca să încununeze un arbore genealogic concret, cu nume pe care istoria
le-a înscris în paginile ei şi care se găsesc mărturisite în cronici.
Duminica „Sfinţilor Strămoşi“ aduce
aminte de acele personalităţi din veac, care se înscriu în şirul strămoşilor
din neamul pământesc al lui Iisus Hristos, care au trăit în lume şi au săvârşit
fapte măreţe, pe care istoria le-a păstrat înscrise pe răbojul timpului.
Sfintele Scripturi păstrează şirul
acelor neamuri de spiţă nobilă – regi, judecători şi profeţi, care o leagă pe
Fecioara Maria de veacuri trecute ale istoriei şi ale vechii dinastii a lui
Israel.
Naşterea este un fapt biologic. Ca fenomen firesc, ca fapt al începutului,
naşterea marchează intrarea în lume a omului. Tot cel ce se naşte ca om nou în
lume, vine pe firul coborâtor al neamului său.
Pe cine găsim la capătul acestui
catalog, cu cine se deschide această măreaţă spiţă a neamului lui Iisus
Hristos? Primul dintre strămoşii lui
Hristos şi dintre Sfinţii Vechiului Testament este Adam, strămoşul după
trup al tuturor oamenilor. Prin el a intrat păcatul şi moartea în lume, dar tot
el a primit cea dintâi făgăduinţă a vieţii şi a mântuirii şi tot el ne dă cea
dintâi pildă de pocăinţă şi îndreptare întru Hristos. Adam a greşit o dată,
când a călcat porunca Stăpânului, dar a plâns şi s-a pocăit o viaţă întreagă
pentru greşeala săvârşită.
Urmează Abel cel drept, întâiul
ucis în mod mişeleşte în neamul omenesc, răpus de mâna fratelui său Cain. Abel
a adus o jertfă bine primită, iar sângele lui nevinovat a preînchipuit sângele
a toate sfinţitor al Fiului lui Dumnezeu.
De minunată pomenire este Enoh,
cel ce umbla înaintea lui Dumnezeu (Facerea 5, 22, 24), care îndeletnicindu-se
necontenit cu cugetarea despre Dumnezeu, s-a apropiat atât de mult de
Creatorul, încât a intrat într-un fel de comuniune strânsă cu Dumnezeu şi a
trecut hotarul care despărţea cele vremelnice de cele veşnice, şi a mers aşa de
departe în sfinţenie, încât nu s-a mai putut întoarce la viaţa aceasta
pământească. Sfânta Scriptură zice că el „a
fost strămutat cu trupul la cer“ (Facerea 5, 24).
Însemnat între strămoşi este bătrânul Noe,
ultimul drept al „lumii dintâi“ şi primul drept al lumii de după potop. Lui i-a
fost dat să propovăduiască dreptatea între oamenii din vremea sa, care se
afundaseră în necredinţă, care mâncau, beau şi se veseleau (Matei 24, 37) şi nu
se gândeau la viitor, dar care apoi şi-au blestemat ziua naşterii, pierind în
năpraznicul potop. În corabia făcută de el, Noe a mântuit lumea toată, căci de
la el, din persoana sa, a purces a se zidi o lume nouă (Facerea 9, 19).
La loc de răscruce stă Avraam, tată a
multor neamuri sau „părintele credinţei“, cum îl numeşte Sfânta Scriptură. Lui
i s-a poruncit să-şi lase casa şi pământul şi să plece într-un loc necunoscut –
şi s-a dus! Lui i s-a spus să aducă jertfă pe unicul său fiu şi așa a dorit, fără să pregete, deși gândurile unei fapte crude și absurde îl măcinau! A ascultat vocea marelui pedagog și s-a bucurat nespus că a fost absolvit de un act nefiresc. Dar, voia lui Dumnezeu a fost pentru el poruncă. A trecut peste limitele peste care, probabil nici unul dintre noi nu ar putea trece. Era conștient că totul este oricum în mîna Domnului.... Și a venit răsplata pentru ascultarea și încrederea. Din el, din sămânţa lui Avraam, au
ieşit două vlăstare puternice – Isaac şi Iacob – care prin fiii lui a întemeiat
cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Dintre aceștia cel mai iubit a fost
Iosif, cel vâdut de fraţii lui, dar care, prin înţelepciune şi dreptate, s-a
izbăvit şi pe sine şi i-a izbăvit de la pieire şi pe fraţii lui (Facerea 50,
20-21). Puternică vână genealogică are Domnul până acum, nu?
Nici dreptul Iov nu poate lipsi din acest șir de oameni demni și credincioși. El, Iov, cel copleşit de suferinţă, dar izbăvit prin bunătatea sufletului său. Nu s-a
plâns în faţa necazurilor şi a durerilor, ci, pierzând totul, a dat slavă lui
Dumnezeu şi s-a mângâiat cu nădejdea, zicând din gunoiul suferinţei: „Domnul a dat, Domnul a luat… fie numele
Domnului binecuvântat“ (1, 21). Iar milostivul Dumnezeu „a binecuvântat pe cele din urmă zile ale lui
Iov, mai mult decât pe cele dintâi“ (42, 12).
Pomenim cu evlavie pe dătătorul de
lege, Moise, conducător al poporului ales, profet şi făcător de minuni, cu
care Dumnezeu a stat de vorbă ca cu un prieten, faţă către faţă (Numeri 12,
6-8), în rugul cel de foc care ardea şi nu se mistuia (Ieşirea 3, 2-6). El a
condus poporul spre ţara fericită a Canaanului, împreună cu fratele său Aaron,
dar, din pricina unui moment de îndoială, el n-a apucat să intre în pământul
făgăduit (Numeri 20, 10-12). Moise, prin viața lui, ne învaţă că, să mergem pe
calea împărătească a credinţei și să alungăm de la noi îndoiala, care tulbură şi
sminteşte inima.
Urmaşul lui Moise în proorocie a fost Iosua
al lui Navi, înaintea căruia a secat apa Iordanului, la a cărui trâmbiţă au
căzut zidurile Ierihonului şi la strigarea căruia s-a oprit soarele pe cer,
încât a fost o zi cât două, până ce s-a terminat lupta. Iosua al lui Navi este
unul dintre puţinii care, ieşind din Egipt, au dus poporul lui Israel în
pământul făgăduinţei. (Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 46, 1-5).
Dintre judecători pomenim pe Ghedeon
cel viteaz, care n-a primit coroana regească, din smerenie, ci a lăsat ca peste
poporul lui Israel „să domească Domnul“
(Judecători 8, 23).
Din spiţă comună și binecuvântată face
parte şi Samson, cel cu putere trupească multă, care, deşi
biruise pe filisteni, nu a putut să biruiască şi pofta păcatului, ci a căzut
victimă în mrejele Dalilei (Judecători 16, 1-30), care prin vicleşug i-a adus
moartea.
Între regii lui Israel, a strălucit cu
virtuţi şi fapte măreţe David proorocul, psalmistul compozitor de
cântece frumoase, care au inspirat oamenilor simţăminte înalte, îndemnuri la
răbdare şi pocăinţă, aducând mângâiere şi încurajare multor suflete căzute.
Dar, cu toate darurile ce i-au împodobit inima, omul a fost împuns de spinii
păcatului şi a căzut, dar s-a ridicat cu mult mai sus decât căzuse. Slujbele din bisericisunt pline de rugăciunile de laudă şi premărire a lui
Dumnezeu, dar şi de rugăciunile de pocăinţă ale acestui strălucit rege. Cine nu
cunoaşte renumitul Psalm 50, care este strigătul disperat şi insistent al
sufletului umilit către Creator, cerând iertare prin smerită pocăinţă. Câți creștini nu au simțit nevoia să-și aline cu versuri din David durerea în fața candelei din cămară....
Mai este, apoi, Solomon, cel care
a zidit templul din Ierusalim, cel mai înţelept dintre regi, cu frumoasele lui
imne, poezii, paremii, pilde şi parabole, care au uimit popoare şi ţări
întregi. Dar, înţelepciunea nu l-a apărat de cădere şi Solomon n-a rămas până
la moarte posesor al acestor daruri cu care a fost miruit. El a uitat pe
Dumnezeul părinţilor săi şi, ieşind din hotarele credinţei şi ale temerii de
Dumnezeu, a început a filozofa după stihiile lumii, cum zice Sfântul Apostol
Pavel (Coloseni 2, 8).
Pe firul istoriei vine acum rândul
marilor profeţi şi apărători ai credinţei; pe care nu-i mai citez cu de-amănuntul – cu fapte şi virtuţi –, ci îi înşir numai cu numele: Ilie
Tesviteanul, Elisei, Isaia – care a profeţit despre naşterea Mesiei, Ieremia -
proorocul pocăinţei, Iezechiel, Daniel; apoi, bărbaţi viteji: Ezdra şi Neemia -
care au mângâiat poporul în timpul robiei babilonice, Eleazar – mare cărturar,
Zaharia - tatăl lui Ioan Botezătorul, Iosif - logodnicul Sfintei Fecioare şi
dreptul Simeon, care a primit în braţe pe pruncul Iisus la 40 de zile după
naştere.
Este momentul să mai amintim că,
alături de aceşti străluciţi strămoşi ai lui Hristos, au stat soţiile lor,
fiicele lor, mamele şi surorile lor, femei cu bogate calităţi şi virtuţi, începând
cu strămoaşa Eva şi încheind cu Fecioara Maria, din care S-a născut Hristos,
care au strălucit – cum mărturiseşte Sfântul Pavel - „ca nişte luminători în lume“ (Filipeni 2, 15), gonind întunericul
din vremea lor. Ele au trăit mai mult cu duhul, mai mult pentru cele viitoare.
Şi-au iubit soţii, copiii, căminul casnic şi ţara. Dar, mai mult L-au iubit pe
Dumnezeu şi pe Izbăvitorul lumii, Hristos. Toţi, bărbaţi şi femei din Vechiul
Testament, au murit dorindu-L pe Hristos cel făgăduit.
Aceste nume şi vieţi vin din adâncul
veacurilor şi al istoriei, sunt zid şi temelie strămoşească a neamului din care
S-a născut Fiul lui Dumnezeu, Omul Iisus Hristos, Cel care a venit în lume smerindu-se pe sine, pentru a-i îndumnezei pe oameni. Avem astfel temeiul
nedezminţit al credinţei noastre, că Hristos, începătărul vieţii celei noi, nu
vine din neant, nici din închipuire, ci vine pe cale firească, coborând din
veacuri, ca să lege trecutul cu viitorul, până în vecii vecilor. Cunoscând
şirul sfinţilor strămoşi, în lumina cereştii izbăviri, putem înțelege mai bine sensul mesajului transmis de Creator creaturii în ziua care ne aducem aminte de minunata şi preacurata zămislire a
lui Hristos. Fiecare creștin este un colindător, un vestitor, o parte a unei genealogii spirituale, stare care pregătește întâlnirea cu Hristos în ieslea sufletului, prin Sfânta Împărtășanie. Prin Nașterea Domnului omul, el, ființă plăpândă din humă, devine părtaş la ospăţul Stăpânului, la masa cinstei, la ospăţul cel mare. O asemena nu poate fi ratată. Va trebui să fim prezenţi, căci
este unica ocazie când putem să fim în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu, evitând, astfel, drama acelor oameni pe care ni-i înfăţişează Sfânta Evanghelie, care, fiind chemaţi la cina Stăpânului, ca nişte suflete fără graţie, au
refuzat, punând înainte interesul şi pasiunile lor mâloase: „mi-am luat o ţarină şi mă duc s-o văd;...
mi-am cumpărat cinci perechi de boi şi vreau să-i încerc;... m-am însurat şi nu
pot veni“ (Luca 14, 18-20).
Cu aceste scuze minore este refuzată
onoarea ce li s-a făcut, de a fi chemaţi şi puşi într-o asemenea cinste? Noi,
însă, vom face la fel? În zilele rămase până la marele praznic, ar mai fi timp ca să punem ordine în cămara sufletului, să înfruntăm orice piedică
ce ni s-ar pune în cale şi să fim gata a-L întâmpina pe Domnul Hristos, Care
vine sub chipul smereniei, ca să aducă „pe
pământ pace şi bună voire între oameni“ (Luca 2, 14).
Paul Iulius Negoiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu