Pe ulițele Deduleștiului, oamenii mergeau în cârduri spre
Biserică. Unii doar triști, șușotind în spate istorii despre moartea și viața
părintelui Gheorghe Popescu, alții, mai în față, pesemne rudele cele mai
apropiate, împreună cu preotul actual al satului, ginerele răposatului, Ionel
Bîșceanu, plângeau parcă cum nu s-a plâns nici un mort și, oricum, nici unul
trecut de nouăzeci de ani. Dacă l-a acesta atmosferă apăsătoare mai amintim și
copiii care erau prin copaci, scuturând ușor frunzele galbene amețite de toamnă
pentru a vedea mortul sau curioșii săltați pe garduri, încercând muncă de
reporter sau chiar de iscoadă starea era de-a dreptul este cum nimeni nu mai
văzuse.
-
Nu seamănă deloc! Parcă nici nu a fost el!
-
Sigur este sau au pus acolo ceva? Zise un sătean
mai sceptic care trăsese cu urechea curios la o crâșmă în Râmnicu, unde moartea
cruntă a preotului Popescu, la moșia sa cu moară și Eleșteu din Tăbăcari, smintise
lumea și doar de asta vorbea.
Nici nu avea cum să nu zguduie pe tot cel ce asculta sau
repovestea crima ce se petrecuse la Podgoria. Părintele Gheorghe Popescu, rudă
a patriarhului Iustin Moisescu, după o viață închinată străvechii biserici din
Dedulești – lângă care, de curând s-a descoperit sub o movilă uitată, chiar la
capul mormântului părintelui o biserică de care satul nu știa, un locaș
acoperit în grabă să nu fie profanat de cetele cele multe de năvălitori care
veneau dinspre Raiaua Brăilei -, mergea, dus de carul cu boi spre odihna
veșnică. Mergea și parcă nu mergea el. Soția era deja acolo de mai bine de zece
ani și nici măcar ea nu l-ar fi recunoscut. Era mutilat de nebunie și sărăcie.
Cum ajunsese așa? Harnic fiind, trudea zilnic în vie, iar via își dăduse rodul
și anul acesta. Muncise toată ziua împreună cu femeile care-la ajutau să
deretice prin casă, dar și printre acareturi. Femeile însă, în ziua aceea nu au
mai trecut pragul părintelui. Erau și ele obosite după o zi de cules. Părintele
a plecat singur, dându-le ceas de întâlnirea a doua zi, dacă nu va ploua. Cum a
doua zi a plouat, doar a treia zi au putut să se vadă la capăt de rând,
înarmate cu uneltele și recipientele necesare. S-au așezat, dar părintele nu
mai apărea.
-
O fi dând sfat cuiva, începem noi și vine că-i
om harnic și nu se lasă, spuse una dintre ele.
Celelalte s-au învoit și au început cu voie-bună munca, în
răcoarea unei dimineți limpezi. Soarele se ridicase bine deasupra caselor, dar
părintele nu mai apărea. În cele din urmă, Maria, ceea care venea cel mai
adesea în slujba părintelui Popescu zise:
-
O fi uitat bătrânul ce ne-a zis, merg să-i
amintesc!
Și a plecat printre rânduri, a
coborât pe lângă moara cu apă care zăcea în nemișcare de ceva ani, căci era
început de nouă eră și lucrurile nu
prea mai erau ca înainte, coboară pe buza heleșteului, încercând să se
strecoare spre casa cu prispă. Cu ochii spre ușa casei, pe care nu o vedea dacă
este sau nu deschisă, dar parcă era…se împiedică de un topor care alunecase cu
lama în mâl, dar cu coada îi propti trecerea. Dă sa-l apuce, și, îngrozită,
urlă de spaimă din toți rărunchii. Dădură năvală și celelalte femei, cu foarfecile
în mână, fugind, după, sunet, ca mușcate
de streche fără să știe de ce fug și încotro. Când au ajuns-o pe Maria au zărit
pata mare de sânge, care se ridica de un roșu închis plutind pe marginea plină
de noroi a apei. O fi tăiat părintele ceva și acum le pregătește sau…Doamne-ferește…Au
început să-l strige pe părintele dar nici vorbă de răspuns...Femei vrednice,
dar și pline de bărbăție a pus mâna pe ce au găsit și, cu gânduri negre au
pornit, mai mult împingându-se spre casa de lemn cu prispă boierească. Au pășit
ușor, dar scândurile podelei țipau sub tălpile lor. Erau convinse că părintele
a vrut să pregătească ceva și i s-a făcut rău sau poate, altceva mai groaznic
s-a petrecut…Asemenea biblicelor
mironosițe care au dat dovadă de curaj mergând a doua zi la Mormântul
Mântuitorului, în timp ce apostolii, acei bărbați care-l urmaseră pe Domnul
stăteau ascunși de frica iudeilor, aceste femei au intrat în casă și cu ochii
plin de groază l-au găsit pe părintele Gheorghe Popescu zăcând desfigurat
într-o baltă de sânge. Au alertat pe toată lumea, au alertat poliția, iar în
câteva ceasuri unul dintre criminali a fost prins, în gara din Râmnic, în timp
ce voia sa plece oriunde cu puțina-i pradă aflată prin casa părintelui. Era un
eliberat din închisoare pe baza unui decret dat de comuniști pentru a răvăși
societatea – un decret asemănător cu cel dat în anul 2017 și la noi, act care a
pus în libertate mulțime de infractori care nu erau pregătiți pentru a fi
liberi și care s-au apucat de năzdrăvănii rapid, unul spărgând chiar catedrala
din Râmnicu Sărat, aflată în construcție.
Fără casă și fără rost, doi
dintre infractori, au mers la casa părintelui gândind că în acele vremuri, cel
care încă nu-i luase statul comunist tot, ar mai putea fi o sursă de furt. După
cum povestește criminalul prins, au intrat în casa părintelui înainte ca acesta
să ajungă și, atunci când a intrat au încuiat ușa și l-au ucis cu toporul. Au
scotocit și au căutat ore întregi în speranța că vor găsi comori. Cum mare
lucru nu au găsit, au trântit ușa de perete, au aruncat, în fugă, toporul în eleșteu,
să se afunde de greutatea lamei și au pierit, dar, ca orice criminal nu s-au
îndepărtat prea mult de locul crimei și unul a fost prins rapid.
Așa s-a
încheiat istoria pământească a Părintelui Gheorghe Popescu, iar acum era dus
spre gropnița ridicată din timp în tristețea satului și sub ochii înlăcrimați
ai fiicei, devenită preoteasă a satului, după ce ginerele părintelui îi luase
locul. Plângea părintele Ionel și să gândea la cele scrise pentru o carte ce
urma să apară la editura litera sub denumirea Legende și povestiri deduleștene. Cartea a văzut lumina tiparului.
Istoria aceasta tristă nu apare, dat multe dintre texte sunt pline de lupta
oamenilor cu supraviețuirea, cu felurite morți violente și sacrificii în binele
oștesc. Legende și povestiri dedulește este
o carte realmente frumoasă. O carte ce ar trebuie reeditată cu sprijinul
autorităților pentru că, în spiritul marilor nuveliști care au scris despre
istoria românilor și cumplitele lupte purtate cu cotropitorii, cartea
părintelui cărturar – cel vizitat în cerdacul lui, care astăzi stă cu fruntea
gârbovită spre pingele, de mari cărturari și personalități precum Antonie
Plămădeală -, reprezintă u act de cultură și un dar de neprețuit oferit memoriei
locurilor. Scrisă cu grijă și trudă cartea zace, oarecum în uitare, așteptând
să fie redescoperită și pusă în valoare. Povestirile sunt extraordinare. Tenta
lor istorică și drama eroilor, moartea lor – deloc mai blândă decât a
părintelui Gheorghe Popescu – te introduc în tărâmul legendei, dar și al
vieții. Plină de toponimice și nume care sunt purtate încă în amintirea
bătrânilor care mai povestesc la gura sobei nepoților lor Legende și povestiri deduleștene merită citită. Măcar cei de pe
valea Râmnicului, trebuie să afle sau să-și reamintească despre: Cele două babe, Lacul Liței, Legenda
Stufoasei, Hanul Hagiului, La Roiu, Râpa muntelui, Scărișoara, La morminte,
Țurganul, Anghel Haiducul, Țuică vizitiul, Podul Nanturoiei, Izvorul ruginei,
Poiana Stelei, Carmanlic, Casa Voinei, Scara Pisicii, Răzmerița Țuicarilor.
De obicei,
cărțile au istoria lor. Parcă, această carte ale căror texte sunt ca o
premoniție livrescă despre o moarte violentă și mult mai nedreaptă decât alte
morți este legată este legată prea strâns de viața autorului. Părintele Ionel
Bîșceanu a plecat de aici de ceva timp, iar povestirile sale merită să respire
chiar și după această plecare. În speranța ca aceste texte, publicate în anul
1982 își for lua soarta în mâini, vă invit, cu cartea în mână să treceți pe
valea Râmnicului și să vedeți ceea ce doar v-ați imaginat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu