I. Statutul
juridic al profesorului de Religie
Unul dintre
elementele care au marcat în mod pozitiv învăţământul românesc după 1989 a fost
reintroducere orei de Religie în şcolile publice[1].
Fără îndoială
meritul pentru reintroducerea religiei în şcoală aparţine membrilor Sfântului
Sinod al Bisericii naţionale care au dus o asiduă muncă de lămurire cu factorii
de decizie politică.
Spre cinste
lor părinţii şi elevii înşişi au agreat acest demers al Sfântului Sinod, iar
statul a susţinut eforturile cu scopul de a pregăti noua generaţie.[2]
Din punct de
vedere legislativ a fost nevoie, însă, de un timp …˝de gândire˝ până la legiferarea statului Religiei în şcolile
publice[3].
Întrucâtva
această aşteptare este firească. ˝Ca la orice ieşire din Infern lumea este
puţin tulburată chiar de lumină, în cazul nostru de lumina libertăţii.˝[4]
Unii dintre
reprezentaţii puterii politice au înţeles că religia poate avea caracter
funcţional putând efectua pragmatic transpunerea utilului în stat şi în
societate ca factor politic stabilizator, ca furnizor de valori pentru stat şi
societate sau ca ajutor în situaţii limită ale existenţei umane.[5]
Din aceste
motive, poate şi din altele, a apărut primul text de lege care consfinţea
introducerea Religiei în şcoală.
În anul 1995 a
fost promulgată Legea învăţământului[6].
Art. 9 al acestui act normativ are următorul conţinut:
(1) Planurile
învăţământului primar, gimnazial, liceal si profesional includ religia ca
disciplină şcolară. În învăţământul primar Religia este disciplină obligatorie,
în învăţământul gimnazial este opţională, iar în învăţământul liceal şi
profesional este facultativă. Elevul, cu acordul părintelui sau al tutorelui
legal instituit, alege pentru studiu religia si confesiunea.
(2) Cultele recunoscute[7] oficial de stat pot
solicita Ministerului Învăţământului organizarea unui învăţământ specific,
corespunzător necesitaţilor de pregătire a personalului de cult, numai pentru
absolvenţii învăţământului gimnazial sau liceal, după caz. Ele răspund de
elaborarea programelor de studii, care se aproba de către Secretariatul de Stat
pentru Culte şi de Ministerul Învăţământului.
Pe marginea
acestui articol de lege s-au născut dezbateri aprinse deoarece a fost
considerat neconstituţional. După ce Curtea constituţională s-a pronunţat în
favoarea textului de lege declarându-l constituţional, spiritele[8] nu s-au potolit deoarece formularea
articolului nu a fost suficient de clară, menţinând o stare de confuzie prin
utilizarea termenilor ˝facultativ˝ şi ˝opţional˝[9].
Cu toate
aceste confuzii[10] procesul de titularizare
a cadrelor didactice[11]
în învăţământ s-a declanşat, semn al faptului că Religia nu a fost introdusă ca
disciplină opţională, ci ca materie de studiu
obligatoriu[12].
˝Slujitorii˝
celei mai vechi discipline de studiu[13],
devenite din motive istorice cea mai nouă, au dobândit acelaşi statut juridic
ca toate celelalte cadre didactice din învăţământul preuniversitar.
Statul juridic
al profesorului de Religie se regăseşte în Legea
privind Statutul personalului didactic.
Art. 136,
alin.1 al acestei legi are prevederi exprese privitoare la profesorii de
Religie: ˝Disciplina "Religie"
poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate
între Ministerul Învăţământului şi cultele religioase recunoscute oficial de
stat˝.
Statutul cadrelor didactice prevede, de
asemenea, şi alte aspecte: condiţiile pentru ocuparea funcţiilor didactice;
mijloacele de perfecţionare; drepturile şi obligaţiile cadrelor didactice; etc.
Art. 7 alin. d
şi e prevăd că pentru a ocupa o funcţie didactică în învăţământ sunt necesare
următoarele condiţii: absolvirea, cu
examen de licenţă ori examen de absolvire, a unei instituţii de învăţământ
superior sau a unui colegiu pedagogic de profilul postului sau absolvirea cu
diplomă a cursurilor postuniversitare cu durata de cel puţin un an şi jumătate,
aprobate în acest scop de Ministerul Învăţământului, studii aprofundate, studii
academice postunivesitare, studii postuniversitare de specializare, în profilul
postului, precum si îndeplinirea condiţiei cerute de art. 68[14] din Legea
învăţământului nr. 84/1995˝.
Studiind
aceste condiţii preliminare, cât şi cele legate de funcţionarea, transferarea[15],
restrângerea, perfecţionarea, încetarea activităţii, accesul la funcţiile de
conducere, îndrumare şi control, se poate constata faptul că profesorii de
Religie se bucură de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca toţi colegii lor de
cancelarie. Există totuşi şi un aspect care-i diferenţiază pe profesorii de
Religie de ceilalţi profesori – statutul
lor canonic.
II Statutul canonic al profesorilor de Religie
a)
profesorii de religie urmaşii didascalilor creştini
Una dintre cele trei slujiri ale Mântuitorului a fost cea
învăţătorească, transmisă prin succesiune[16]
apostolilor şi urmaşilor acestora.
Respectând îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos ( Matei XVIII, 19;
Marcu XVI, 15-16)[17]
Biserica a acordat încă de la început o atenţie deosebită misiunii
învăţătoreşti, deoarece, creştinismul fiind învăţătură, a avut totdeauna
nevoie de învăţători. [18]
Cuvântul
vestit trebuia repetat, lămurit,
explicat, eventual adâncit şi aplicat.[19]
Materialul trebuia prelucrat şi făcut propriu comunităţii creştine. Creştinii
trebuiau să ajungă de la simple chestiuni de conduită zilnică, la probleme de
religie şi de morală – iar pentru toate acestea era nevoie de învăţători
specializaţi
Purtătorii cuvântului calificaţi ai lui Iisus
Hristos erau harismatci.[20]
Sfântul Apostol Pavel scria Corintenilor: ˝
Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică întâi Apostoli, al doilea prooroci, al
treilea Învăţători (I Cor. 12, 28). Importanţa acordată învăţării
adevărurilor evanghelice a creat necesitatea existenţei permanente a celor ce
învăţau. După dispariţia harismaticilor învăţarea cuvântului a devenit o
adevărată profesiune.[21]
Tradiţia învăţătorească s-a păstrat peste veacuri ţinând de specificul
Bisereicii. Permanent Biserica s-a
ocupat de învăţarea poporului prin mijloacele specifice fiecărei epoci. Una din
căile de transmitere actuală a învăţăturii creştine este predarea Religiei în
şcolile publice prin intermediul profesorilor calificaţi.
b)
Dependenţa canonică a profesorului de Religie faţă de
Biserică
Aşa cum se poate constata din studierea dispoziţiilor legale profesorul
de Religie, deşi este încadrat de către Stat, poartă pe umeri responsabilitatea
transmiterii mesajului Bisericii.
Acest aspect
determină crearea unei relaţii speciale între profesorul de Religie şi
Biserică, reprezentată de episcopul locului. Deşi lucrează într-o instituţie
laică, profesorul de religie este reprezentant al Bisericii, deţinând un oficiu
eccleziatic, cel mai vechi după cum spuneam, căci Mântuitorul a poruncit
Apostolilor mai înainte de a boteza să înveţe.
Competenţa profesională trebuie îmbinată cu
evaluarea ecleziatică. Astfel, cel care vrea să devină profesor de religie el
trebuie să aibă acordul cultului şi
binecuvântarea ierarhului, căci trebuie afirmată competenţa exclusivă a
Bisericii cu privire instruirea şi educaţia religioasă atât în şcoli cât şi în
diferite mijloace de comunicare socială, iar această competenţa este ratione materiae şi nu în virtutea locului unde se exercită.
Rânduielile
canonice arată foarte clar calitatea de învăţător a ierarhului în eparhia sa, episcopul
având dreptul şi îndatorirea de a organiza învăţământul religios catehetic,
precum şi cel teologic din cuprinsul eparhiei sale.[22]
Canonul 58
apostolic prevede următoarele: Episcopul
sau prezbiterul arătând nepăsare (neglijând) clerului sau poporului şi
neînvăţându-i pe aceştia, dreapta credinţă, să se afurisească[23], iar stăruind în
nepăsare sau în lenevie, să se caterisească.
Canonul
apostolic prezentat nu este altceva decât dispoziţia Sfintei Scripturi în formă
de lege scurtă.[24]
Canonistul
Zonoras explică acest canon astfel:
Fiecare episcop are datoria inalterabilă de a învăţa poporul încredinţat lui în dogmele dreptei
credinţe şi să-l conducă la credinţa adevărată şi la viaţă cinstită˝[25]
Această
dispoziţie canonică este întărită de Canonul 19 al sinodului VI Ecumenic care
are următorul conţinut: Se cuvine, ca întâistătătorul Bisericilor să
înveţe în fiecare zi, şi cu deosebire în duminici, întregul cler şi popor,
cuvintele dreptei credinţe, culegând din Scriptura dumnezeiască înţelesurile şi
judecăţile adevărurilor şi să nu treacă hotarele cele ce sunt puse, sau
predania de Dumnezeu purtătorilor părinţi… pentru ca popoarele prin învăţătura
pomeniţilor părinţi au ajuns la cunoştinţa celor vrednice şi de dorit, precum
şi a celor nefolositoare şi de lepădat, să-şi potrivească viaţa spre mai bine
şi să nu fie cuprinşi de patima neştiinţei, ci luând aminte la învăţătură, se
feresc pe ei ca să nu păţească ceva rău, şi de frica pedepselor care au să vie,
îşi lucrează loru-şi mântuire[26].
De aceea,
grijea pentru educaţia religioasă a tinerilor fiind un drept de seamă al
episcopului.˝[27]
Creştinul
indiferent de vârstă se întăreşte şi devine statornic în credinţă în măsura în
care este luminat, iar aceasta vine de la stăruinţa conducătorilor de a face
adevărurile înţelese.[28]
Vârsta
copilăriei este momentul cel mai prielnic pentru educaţia religioasă aşa cum
scria Vasile Băncilă: un cristal nu se
mai poate colora după ce a fost turnat.[29]
Biserica
trebuie să se ocupe de şcoală în măsura în care trebuie să se ocupe de lucrul
ei direct.[30]Intră în domeniul
preocupărilor ecleziastice atât calitatea morală a celor ce predau religia cât
şi materialul didactic folosit, urmărindu-se ca acestea să aibă binecuvântare
arhierească.[31]
Dependenţa
canonică a profesorului de religie de episcopul locului este firească după
modul în care se predă religia în sistemul de învăţânt românesc ea
încadrându-se în linia tradiţională şi regăsindu-se şi în textul legiuitorului
român.
Astfel, în
perioada interbelică Legea învăţământului secundar din 5 april. 1928[32]; Regulamentul pentru personalul didactic al
şcolilor secundare[33]
din 18 feb. 1929;[34] Legea pentru învăţământul primar al statului
şi învăţământul normal primar, 8 april. 1937[35]
şi Legea pentru modificarea unor articole din Legea învăţământului secundar, 1
april. 1937[36]- reglementau caracterul
confesional al predării religiei.
Profesorii de
confesiune ortodoxă erau preoţi hirotoniţi.
Numirea se
făcea de către Ministerul Instrucţiunii cu asentimentul chiriarhului, care pentru motive dogmatice sau morale putea
refuza consimţământul.
*
Dependenţa canonică a profesorului
de religie faţă de cultul din care face parte nu este străină nici altor
legislaţii europene.
O privire de
ansamblu asupra Europei scoate la iveală faptul că formarea de bază a
profesorilor de religie creştină se realizează ori într-o universitate de stat
în care există o facultate de teologie ori de ştiinţe ale formării (Austria,
Germania, Marea Britanie, Ţările nordice; Grecia; Alsacia şi Lorena) ori
într-un institut de ştiinţe religioase - pedagogice sau catehetice, gestionate
de Biserici, recunoscut ca atare de către stat şi care eliberează diplome de
abilitare pentru învăţământul religios în şcolile publice (Beligia, Croaţia,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Elveţia). În
Germania, candidatul care urmează cariera de profesor de religie trebuie să
obţină licenţa şi într-o altă materie ca în cazul revocării mandatului din
partea respectivei biserici sau în cazul lipsei de catedre de religie să preda
o a doua materie. În Marea Britanie şi în Ţările nordice profesorul de religie
nu are nevoie de confirmare ecleziastică, nici nu poate fi revocat pe motive
pastorale. Este angajat şi asumat de sistemul şcolar în funcţie de parametrii
exclusivi academici şi profesionali. În aceste ţări educaţia este în general
transconfesională sau non-confesională, de aceea nu este implicată apartenenţa
confesională a profesorului, nici cea a elevului. Tot la fel nu intră sub
controlul autorităţii religioase şi deprind doar de legile de stat profesorii
de morală laică, etică naturală sau de istoria religiilor, precum şi de alte
materii alternative acceptate în Belgia, Germania, Luxemburg şi în alte 14 şcoli europene care funcţionează în
diferite ţări ale uniunii[37].
*
Dependenţa
canonică nu periclitează autonomia celor
ce gestionează şcolile publice. Aceste reglementări legale nu supun
instituţiile de învăţământ unor eventule constrângeri din partea unei entităţi
străine deoarece nu este vorba de implicări în plan administrativ. Biserica
judecă doar cu privire la ortodoxia credinţei şi integritatea vieţii creştine,
iar calităţile pedagogice sunt judecate prin intermediul inspectorului de
specialitate.
Profesorul de
Religie este un profesor ca toţi ceilalţi, cu nuanţa că particularităţile
proprii ale disciplinei îl leagă în mod special de judecata autorităţii
ecleziastice fiind titularul unui oficiu ecleziastic[38].
Autoritatea ecleziastică exercită doar o simplă funcţie de control cu privire
la disciplină şi moravuri.
Educaţia
religioasă se deosebeşte de simpla transmitere culturală, căci ea nu poate avea
loc în afara contextului ecclezial. Studierea religiei este supusă autorităţii
Bisericii fiind parte esenţială a dreptului la libertatea religioasă.
În şcolile cu
profil vocaţional - teologic, posibilitatea intervenţiei autorităţii
ecleziastice este mai mare, extinzându-se la tot ceea ce ar putea să
prejudicieze caracterul creştin autentic al instruirii. Autoritatea religioasă
se va exercita fie în mod direct, fie prin intermediul celor care conduc
şcoala, în funcţie de poziţia juridică a acesteia.
Toţi
profesorii de religie trebuie să se remarce prin credinţă dreaptă, prin
mărturie de viaţă creştină şi prin competenţă pedagoică. Aceste condiţii pe
care trebuie să le îndeplinească provin din fizionomia materiei pe care ei o
predau, dat fiind că învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos poartă cu sine
alături de un conţinut teoretic şi o experienţă de viaţă cu care este unită în
mod inseparabil.
Hotărârea
Sfântului Sinod nr. 5858 din 1999 prevede următoarele: ˝Pentru situaţii de
incompatibilitate morală şi doctrinară cu responsabilităţile unui profesor care
predă Religia (motive morale, de sănătate psihică, de competenţă, sau de
fidelitate faţă de Biserica Ortodoxă), centrele eparhiale care au acordat
binecuvântarea pentru încadrare sau titularizare, în acord cu inspectoratele
şcolare, să retragă binecuvântarea în baza prevederilor legale.[39]
Dependenţa
canonică a profesorilor de religie nu incubă numai obligaţii ci şi drepturi.
Astfel, profesorul de Religie primeşte un sprijin diversificat din partea
Bisericii iar în urma unei activităţi meritorii poate deveni vrednic de
acordarea unor distincţii bisericeşti la nivel de Eparhie şi Patriarhie[40].
Profesorul de
Religie şi comunitatea parohială
Unul dintre
aspectele importante ale activităţii
profesorului de religie este relaţia cu comunitatea eccleziatică locală.
Profesorul de
Religie are obligaţia profesională şi morală de a răspândi cuvântul
Evangheliei, alături de cler, căci fiecare creştin are datoria de a-L Mărturisi
pe Hristos. ˝ Vai mie dacă nu propovăduiesc Evanghelia - zice Sf. Apostol Pavel
despre sine în epistola I către Corinteni 9, 16[41].
Cu toate că în
bisericile şi mănăstiri noastre se săvârşesc sfintele slujbe după toată
cuviinţa, cu o bună participare din partea credincioşilor, trebuie să
recunoaştem totuşi că se vorbeşte în mod
îngrijorător de o lipsă a predicii. În unele biserici nu se predică deloc,
rezumându-se cel mai adesea la câteva anunţuri de rutină, însoţite mereu de
interminabile solicitări pecuniare[42].
Afirmaţia că
la ˝anvoanele rurale sunt mute, iar cele urbane bat câmpii˝ nu este una fără
suport în realitate. Dacă predica mai poate fi întâlnită pe alocuri, cateheza
lipseşte cu desăvârşire. De aceea profesorii de religie laici, specialiştii în
domeniul propovăduirii sistematice a
cuvântului Domnului, s-ar putea implica într-un mod şi mai activ în
răspândirea mesajului evanghelic. Experienţa didactică i-ar ajuta în mod
deosebit, creându-se totodată o continuitate între munca de la catedră şi munca
de explicare a sfintelor Scripturi, pentru cei ce au finalizat cursurile
preuniversitare sau pentru cei ce nu au avut şansa să studieze Religia.
Pentru ca
statutul profesorului în cadrul parohiei
în jurisdicţia căreia se află şcoala să fie bine determinat acesta ar putea
deveni membru de drept în Comitetul parohial, aşa cum preoţii locuitori pe raza
unei parohii sunt membrii de drept în Consiliul parohial.[43]
Comitetul
parohial are printre atribuţiile sale şi pe aceea de a ajuta pe preot la catehizare şi înfiinţarea cercurilor misionare, în
vederea întăririi credinţei şi simţului moral al credincioşilor (art. 68,
lit. f).
De altfel,
profesorul de religie s-ar putea implica şi în alte activităţi ale Comitetului parohia[44] cu caracter practic şi educativ.
Având în
vedere componenţa mixtă a corpului profesoral singura structură organizatorică
a Bisericii din care pot face parte şi femeile este Comitetul parohial, aşa cum
se precizează în art. 69 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române.
Deoarece
predarea Religiei în învăţământul de stat are caracter confesional, iar copii pe care-i învaţă sunt membrii unei
parohii este nevoie de o legătură mai strânsă între profesorul de Religie şi
viaţa parohială, pentru a cunoaşte
realităţile confesionale, nevoile misionare ale parohiei şi pentru a-şi dirija
activitatea didactică în funcţie de acestea
Calitatea de
membru de drept ar fi onorantă pentru
profesorul de religie şi în acelaşi timp ar contribui la desăvârşirea vocaţiei
pedagogice.
Numărul marea
al profesorilor de religie.[45]
impune obţinerea unui statut specific, fiind de altfel interesul Bisericii ca
aceşti misionari între laici să contribuie mai mult la împlinirea misiunii
instituţiei căreia îi datorează mandatul.
Consideraţii
finale
Prezenţa
profesorilor de religie în viaţa şcolii româneşti şi a Bisericii este o
realitate. Statutul juridic al acestora este reglementat de legislaţia de stat
privitoare la învăţământ iar cel canonic poate fi dedus din textul sfintelor
canoane.
Este la fel de
importantă definirea locului şi rolului pe care profesorul de religie îl are în
cadrul comunităţii parohiale. Chiar dacă profesorul de religie nu-şi are
domiciliul în raza parohiei, unde îşi desfăşoară activitatea, el este
reprezentantul Bisericii în acea comunitate, deoarece parohia nu este o simplă
unitate administrativă, un titlu convenţional, o simplă abstracţiune, ci este o
realitate de ordin înalt. Parohia este comunitatea creştină grupată în jurul
unuia şi aceluiaşi altar sau biserici, în jurul aceloraşi preoţi.[46]
Dobândirea
unui statut specific al profesorului de religie ar eficientiza activitatea
acestuia şi ar aduce mari beneficii comunităţii parohiale, totodată putând fi
verificate calităţile de misionar ale acestuia.
[1]
Religia a fost expulzată din şcolile publice în timpul regimului Comunist.
Intenţiile regimului comunist se regăseau erau exprimate în Constituţia din 13
aprilie 1948, act constituţional ce prevedea în art. 27 că organizaţiile
religioase nu pot înfiinţa alte şcoli decât cu profil teologic. Religia a fost
eliminată din şcolile publice prin Decretul
privitor la reforma învăţământului, publicat în M. Of., nr. 178/4 aug.
1948. – decret prin care se stipula că educaţia
este separată de stat şi se treceau în proprietatea statului toate şcolile.
Aceiaşi reglementare se regăseşte şi în
art. Articolul 84 din Constituţie din anul 1952, care prevedea printre
altele şi următoarele: Şcoala este
despărţită de Biserică. Nici o Confesiune, congregaţie sau comunitate
religioasă nu poate deschide instituţii de învăţământ
general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului Cultelor. Constituţia
din 1965 în articolul 30 reia această prevedere.
[2] P.S. Casian al Dunări de Jos, Educaţia creştină, în vol. Teologie şi educaţie creştină la
Dunărea de Jos, Edit. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2003, p. 61.
[3] În anul 1990-1991, prin protocolul nr. 150.052,
încheiat între Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei, în şcolile publice, la
nivel primar şi gimnazial, este introdusă, cu caracterul de facultativ şi
opţional ˝Educaţia moral-religioasă˝, cu o oră de studiu la două săptămâni. În
Semestrul al doilea al anului şcolar 1990-1991 creşte ritmicitatea studierii
Religiei studiindu-se săptămânal. În anul 1993, prin adresa nr. 10.398,
Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei
este de acord cu propunerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
ca să fi schimbată denumirea disciplinei de studiu în Religie.
[4] I.P.S. Antonie Plămădeală, Biserica în mers, Vol. II,
Sibiu, 1999, p.16.
[5] Ghristoph von Schonborn, Oamenii, Biserica, Ţara – creştinismul şi provocările sociale, Edit.
Ansatasia, Bucureşti, 2000, p.121.
[6] Legea 84/24 iulie 1995, republicată în M.Of. nr.606
din 10 dec. 1999.
[7] Prin cult religios se înţelege acea organizaţie
religioasă căreia autoritatea de stat îi recunoaşte în chip formal această
calitate juridică.
[8] Un
număr de parlamentari au invocat neconstituţionalitatea art. 9 însă Curtea nu le-a dat câştig de
cauză. A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 72 din 18 iulie 1995, cu
privire la constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţământului, publicată
în M.Of. nr. 167 din 31 iulie 1995.
[9] A se vedea Pr. Costică Panaite, Religia: a fi sau a nu fi, în Rev. ˝Glasul Adevărului˝, anul IX
(1998), nr.95-97, p. 60-65.
[10] O altă confuzie a fost creată prin Ordinul
Ministrului nr.3638/11.04.2001 care preciza
˝că cei care nu frecventează orele de
religie sunt obligaţi să-şi aleagă o altă disciplină opţională.˝ . Fără a
contesta acest Ordin, care nu mai este aplicabil decât la clasele a XI a şi a
XII a, deoarece s-au modificat planurile de învăţământ, ar fi potrivit ca el să
fie completat cu o prevedere care impune ca respectiva materie opţională să fie
predată tot de profesorul de Religie.
[11]
Titularizare se face conform art. 9, alin. 2 din Legea privind Statutul cadrelor didactic care prevede: Posturile didactice se ocupa prin concurs.
Concursul consta în probe scrise, la angajarea titularilor. Încetarea
calităţii de titular este reglementată prin art. 17 care prevede: ˝Eliberarea din învăţământ a personalului
didactic titular, prin transfer în alt sector de activitate sau prin desfacerea
contractului de munca, se face de către organul care a dispus angajarea,
potrivit legii˝.
[12] Sunt încă unele voci ignorante, intolerante, lipsite
de ocupaţii şi abilităţi practice, care-şi permit să socotească Religia o disciplină
opţională care nu poate avea posturi titularizabile deoarece copii ar putea
solicita oricând să n mai studieze
religia
(Asemenea aberaţii pot fi citite într-o lucrarea de altfel foarte
reuşită: Paşi spre integrare – Religia şi drepturile omului în
România, edit. Limes, Cluj-Napoca, 2004, p. 227-237; în cotidianul Evenimentul zilei,an. XII nr. 3874 (4 oct. 2004), p. 3, precum şi
în alte surse de o calitate îndoielnică, asemenea autorilor). Ideea este falsă
ca şi întreaga poliloghie pe care se fundamentează. Viabilitatea catedrelor de
Religie există deoarece românii sunt un popor credincios care-şi înţelege şi
cultivă religia.
[13] Despre importanţa pe care a avut-o Religia în cultura
şi educaţia românilor de-a lungul istoriei a se vedea: P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget şi simţire românească, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1981; Idem, Clerici ortodocşi ctitori de
limbă şi de cultură românească, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1977; Idem, De la Cazania lui Varlaam la Ion Creangă,
Tipo. Eparhială Sibiu, Sibiu, 1997; Idem,
Lazăr Leon Asachi în cultura românească, Sibiu, 1985; Constantin Cucoş,
Pedagogie, Editura Polirom,
Iaşi, 2000; Idem, Pedagogie şi axiologie, Edit.
Didactică; Ioan Nicola, Dominica
Fărcaş, Pedagogie generală,
Editura Didactică şi
Pedagogică R. A., Bucureşti,
1996; Constantin Cucoş, Istoria
pedagogiei, Editura Polirom,
Iaşi, 2001; Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului, Edit.
Ansatasia, Bucureşti, 1996; Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, III vol., E.I.B.M. B.O.R.,
Bucureşti, 1994.; Nicolae Iorga, Istoria
Bisericii Româneşti, Edit. ˝100+1 Gramar˝ S.A., Bucureşti, 1995; Daniela
Lupu, Educaţia moral-religioasă un
concept depăşit ?, în Rev. Educaţia
creştină, an. I (2004), nr. 1, p. 13-15. A se vedea de asemenea Pr.
Conf. Dr. Vasile Gordon, Bibliografia
catehetică şi omiletică pentru folosul preoţilor şi profesorilor de religie,
în G.B., an. LVII (2002), nr. 9-10, p. 86-112.
[14]
Art. 68 are următorul conţinut. - (1) Studenţii şi absolvenţii care optează
pentru profesiunea didactică sunt obligaţi să participe la activităţile
departamentului pentru pregătirea personalului didactic.
(2) Departamentul funcţionează în
instituţiile de învăţământ superior, pe bază de regulament, şi are planuri de
învăţământ distincte, care cuprind discipline de pregătire teoretică şi
practică în domeniile pedagogiei, psihologiei, logicii, sociologiei si
metodicii de specialitate. In realizarea activităţilor proprii, departamentul
este sprijinit de facultăţile de profil.
(3) Pregătirea studenţilor
prevăzuta la alin. (1) şi (2) se realizează în regimul activităţilor didactice
opţionale. Planurile de învăţământ ale departamentului sunt integrate in
planurile de învăţământ ale facultăţilor de profil.
(4) Absolvenţilor departamentului
pentru pregătirea personalului didactic li se eliberează certificate de
absolvire, pe baza cărora sunt abilitaţi sa funcţioneze în calitate de cadre
didactice.
(5) Absolvenţii învăţământului
universitar pot profesa în învăţământ numai dacă fac dovada ca au efectuat
pregătirea prin disciplinele prevăzute la alin. (2) sau vor efectua aceasta
pregătire în primii 3 ani de la angajare.
De acest ultim alineat au putut beneficia şi profesorii de Religie
proveniţi dintre clerici, aşa cum prevede Lega privind statutul personalului
didactic în art. 136 alin. 2 ˝Personalul
de cult, absolvent al învăţământului superior ori al seminarului teologic, cu o
vechime de cel puţin 5 ani în profesie, care preda în învăţământul preuniversitar
disciplina "Religie", este salarizat la nivelul studiilor de
profesor, respectiv de învăţător, categoria personalului didactic definitiv, cu
obligaţia ca în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi sa
promoveze examenul de definitivare în învăţământ şi să parcurgă pregătirea
prevăzută la art. 68 din Legea învăţământului nr. 84/1995˝.
[15] A se vedea şi Metodologia
privind mişcarea personalului didactic din învăţământul preuniversitar (
Ordinul M.E.C. nr. 4927 din 2002, publicat în M.Of. nr. 257/14.04.2003).
[16]
Despre succesiunea apostolică a se vedea Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea apostolică, în S.T., an. VII
(1955), nr. 5-6, p. 305-325.
[17] A se vedea Pr. Conf. Dr. Vasile Citirigă, Bazele doctrinare ale cooperării dintre
Biserică şi şcoală, în Ortodoxia, an. LV, (2004), nr. 1-2, p. 87-99.
[18] Prof. dr. Teodot M. Popescu, Primii didascali creştini, în vol. ˝ Biserica şi cultura˝,
E .I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p.88.
[19] Ibidem,
p.91.
[20] Ibidem,
p.85.
[22] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, E.I.B.M.B.O.R., vol. I., Bucureşti, 1990,
p.294.
[23] Şi în acest canon ca şi în canoanele 5, 29,51,57
Apostolice pedeapsa afurisirii nu are
sensul de excoumicare, ci pe acela de suspendare din slujbă. Apud Arhid. prof.
dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii
Ortodoxe (note şi comentarii), Sibiu, 1993, p. 37.
[24]
Dr. Nicodem Milaş, Canoanele Bisericii
Ortodoxe, vol. I, partea I, trad. de Uroş Covincici şi N. Popovici, Arad, 1930,
p.273.
[25] Ibidem p.273.
[26] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe (note şi comentarii), Sibiu, 1993, p.
117.
[27] Dr. Nicodem Milaş,
Op. cit., p.304.
[28] Pr. Constantin Dron, Canoanele (text şi interpretare), Tipo. Cărţii Bisericeşti,
Bucureşti, 1940, p. 185..
[29] Vasile Băcilă, Op.
cit., p.23.
[30] Ibidem,
p185
[31] Există o veche tradiţie legislativă europeană în
acest sens. A se vedea art. 17l din legea Austriacă de la 31 dec. 1867,
precum şi decretul imperial din 25 iulie 1804; 25 iulie 1819 şi 1 nov. 1823;
deciziunile ministeriale din 31 mai şi 25 august 1880 şi art. 2 din legea 8 mai
1868. În Serbia art. 27 pct. 13 al legii din 1890. Apud, Dr. Nicodem
Milaş, op.cit. p.304.
[32]
Decretul regal nr.1308/8 mai 1928, M.Of. nr. 105/15 mai 1928. A se vedea o
selecţie privitoare la învăţământul religios la Chiru C Costescu, E.
Bărbulescu, Colecţiunea de legiuiri
bisericeşti şi şcolare adnotate (legi, regulamente, canoane, statute decizii,
jurisprudenţe), Tipografia ˝Lupta˝, Bucureşti, 1931, p.183-194.
[33]
Regulamentul face referire şi la numirea profesorilor de religie.
Profesorii de
religie creştin ortodoxă pentru şcolile secundare de băieţi şi fete, se alegeau
dintre candidaţii înscrişi pe tabloul de capacitate special (art. 61).
Pentru a fi
admis să treacă examenul de capacitate pentru religia creştină ortodoxă,
candidatul trebuia ca pe lângă condiţiile generale îndeplinite în art. 6, să
fie licenţiat sau doctor în teologie creştină ortodoxă, cu diplomă legal
recunoscută şi trebuia să fie preot hirotonit (art. 62).
La cererea de
înscriere candidaţii trebuiau să alăture următoarele acte: certificatul de
naştere, dovada cetăţeniei, diplomele de absolvire, certificatul că este
hirotonit preot, certificat de moralitate.
Pentru religie
creştină ortodoxă se alcătuiau catedre numai când numărul orelor nu era mai mic
de 12. Dacă numărul orelor nu putea constitui o catedră predarea lor era
încredinţată spre suplinire unui preot din localitate, cu pregătire
universitară şi cu titlul de catihet.
Acolo unde
existau numai gimnazii, se puteau combina orele mai multor şcoli de grad
secundar, care aveau în programa lor Religia, spre a forma o catedră. Pentru
aceasta era necesar avizul Consiliului Inspectorilor Generali şi decizia
ministerială.
În şcolile
mixte, ortodoxe sau greco-catolică se preda religia pentru ambele culte dacă
pentru ambele culte erau cel puţin 10 elevi în clasă pentru fiecare cult.
Altfel se preda religia numai cultului majoritar, numindu-se un catihet pentru
cultul minorităţii.
Pentru
celelalte culte se preda religia dacă cel puţin jumătate dintre elevii cultului
respectiv aparţineau acelei confesiuni. În caz contrariu se concentrau elevii
diferitelor clase şi şcoli din localitate şi se numea un catihet (art. 127).
Profesorii de religie
aveau aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi ceilalţi profesori. Catiheţii erau
plătiţi cu un procent de 1/15 din leafa de bază a profesorilor (art. 225, alin.
3).
Profesorii
titulari de religie care la data aplicării legii erau şi preoţi parohi îşi păstrau
ambele funcţii, fără a putea primi gradaţii decât de la una. Ei nu puteau avea
catedră decât în aceiaşi localitate cu parohia.
Preoţii
ajutători îşi puteau păstra dreptul de a fi parohi în cazul vacantării postului
(art. 240).
Preoţii care
nu aveau catedră în aceiaşi localitate trebuiau să demisioneze şi în termen de
2 ani puteau ocupa un post vacant în localitatea respectivă (art. 241).
[34] Decretul nr. 442/1929, M.Of. nr. 39/18 feb. 1929. A
se vedea Legea învăţământului secundar din 15 mai 1928, C. Hamangiu, Codul General al României, vol. XV-XVI, Edit. Librăriei ˝Universala˝ Alcalay
& Co., Bucureşti, p.1064.
[35] A se vedea şi Programele analitice ale liceelor de
fete, 26 mart. 1938, M.Of., part. I, nr. 71/26 mart. 1938.
[36] Decretul regal nr.1626/1937, M.Of., P. I, nr. 76/1
april. 1937. Modifică Legea din 15 mai 1929.
[37] Flavio Pajer,
Studiul ştiinţelor religioase într-o Europă Multiculturală, în rev. Dialog
Teologic,- Revista Institutului Teologic Romano-Catolic Iaşi, anul V (2002),
nr. 9, p.99.
[38] Predarea religiei trebuie să aibă statut confesional,
altfel s-ar putea transforma într-o ˝religie civilă˝ care ar putea lua forma
unei ideologii sincretiste de stat. A se vedea Jean Paul Willaime, Sociologia religiilor, Edit.
Institutului European, , Bucureşti, 2001, p. 99.
[39]
Din nefericire nu există posibilităţi legale pentru a duce la îndeplinire
această decizie în cazul profesorilor titulari deoarece statutul juridic este
identic cu cel al oricărui alt profesor devreme ce a fost declarat capabil
printr-un titlu care atestă acest lucru (examenul de titularizare). A se vedea Codul muncii şi întreaga legislaţie în vigoare.
[40] A se vedea Adresa Patriarhiei Române nr. 4186 / 13.
n. 2003.
[41]
Iar pe Timotei episcopul Efesului îl
îndeamnă să înveţe cu timp şi fără timp ( II Tim. 4, 1-2). Acelaşi apostol,
cere de la fiecare prezbiter, fără deosebire să fie bun învăţător (II Tim.
24-25) Sf. Scriptură pedepseşte cu pedepse groaznice şi pe episcopul care
neglijează învăţătura ( Ezec. 3, 17; 18, 33;8, 34; I Tim. 4, 16; II Tim. 2,
14).
[42] Pr. Dr. Vasile Gordon, Biserica şi Şcoala – analize omiletice, catehetice şi pastorale,
Edit. Cristiana, Bucureşti, 2003.
[43] A se vedea art. 60 din Statutul pentru organizarea
Bisericii Ortodoxe Române care prevede următoarele: Fac parte de drept din Consiliul parohial, cu vot deliberativ, preotul
paroh ca preşedinte, ceilalţi preoţi şi diaconi din parohie şi primul cântăreţ
al Bisericii parohiale, ca membru.
[44] Art. 68 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române redă şi celelalte atribuţii ale Comitetului
Parohial: formarea şi susţinerea corului parohial; ajutarea săracilor şi
ocrotirea orfanilor şi a văduvelor; înfiinţarea şi susţinerea bibliotecii
parohiale.
[45] Spre exemplu în anul 2002 numărul profesorilor de
Religie era de 10.479. A se vedea Diac.
Prof. Nicu Octavian, Învăţământul
teologic şi religios la început de mileniu III, în Rev. ˝Biserica Ortodoxă
Română˝, anul CXX (2002), nr. 1-6, p.
192.
[46] Pr. Petre Vintilescu, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, în
˝Studii Teologice˝, vol. I , an. VI (1937), p.31
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu